- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 17 octombrie 2000
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
Palazzo împotriva Italiei
Traducere în română Auto
STRASBURG 17 octombrie 2000 DEFINITIVF 17/01/2001 În lalque en Palazzo c. Italia, Curtea Europeană pentru Drepturile Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din E. Palm, președinta Conforti Ferrari Bravo Gaukur Jundsson Türmen Zupančič Panțiru judecători și grefier de secțiune al dlui O După ce a deliberat într-o cameră a Consiliului la 26 septembrie 2000, a luat hotărârea, adoptată la această dată, la originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, dl Andrea Palazzo ( La 7 mai 1997, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (precum Convenția privind Drepturile Omului).
Cererea a fost înregistrată la 13 noiembrie 1998 sub numărul de dosar 44356/96. Reclamantul este reprezentat de domnul G. Improva, avocat la Scafati (Scalerna). Guvernul italian ( Curtea a declarat cererea admisibilă la data de 28 septembrie 1999. ÎN FAȚĂ la data de 5 decembrie 1984, reclamantul a introdus o acțiune la Curtea de Conturi pentru a obține recunoașterea dreptului său la o pensie specială din cauza unei probleme survenite în timpul serviciului său militar. La 13 martie 1990, 4 ianuarie 1992 și 6 iunie 1992, Curtea l-a informat pe reclamant că acțiunea era încă în curs de desfășurare. La această ultimă dată, reclamantul a prezentat o cerere de fixare urgentă a datei landului. Această cerere a fost respinsă la 29 iulie 1992. La 16 mai 1994, Curtea l-a informat pe reclamant că, în temeiul Legii nr. 19/94, de înființare a camerelor regionale ale Curții de Conturi, acțiunea sa fusese transmisă la 16 martie 1994 Camerei Regionale din Campania.
La 5 noiembrie 1998, reclamantul a prezentat o cerere prin care solicita ca data la care a fost stabilită data la care a avut loc încununirea. În decembrie 1998, Camera Regională l-a informat pe reclamant că recursul său fusese înscris la nr. 3065/M din registrul general. Recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...). 11. Procedura care trebuie luată în considerare a început la 5 decembrie 1984 și s-a încheiat la 22 decembrie 1999. 12. Prin urmare, a durat mai mult de 15 ani pentru o instanță.
13. Curtea amintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi c. Italia, care urmează să apară în Codul Oficial al Curții, § 22) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de a deține un termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința de termen rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior.
Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (2). Cu privire la aplicarea articolului 41 din convenție 15.În conformitate cu art. 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă ^ i ^ i ^ i ^ i ^ i , pe deplin, consecințele acestei încălcări, Curtea acordă p ă r ț ii care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 20 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 17. Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 20 000 000 de lire italiene (ITL). Comisioane și cheltuieli de judecată 18. Reclamantul solicită, de asemenea, 7 792 290 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții.
19. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 5 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și la data la care se acordă reclamantului. Interese moratorii 20. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5 % l an.
Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 20 000 000 (8 milioane) lire italiene pentru daune morale și 5 000 000 (cinci milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 2,5% l an de la expirarea termenului menționat și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în franceză, apoi comunicat în scris la 17 octombrie 2000, în conformitate cu art. 77 § 2 și 3 din Regulamentul Michael O Palm Moduleer Președinte [1] Această oprire poate fi supusă unor modificări de formă.
PREMIÈRE SECTION
AFFAIRE PALAZZO c. ITALIE (Requête n° 44356/98) [1] ARRÊT STRASBOURG 17 octobre 2000 DÉFINITIF 17/01/2001 En l’affaire Palazzo c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de : M me E. Palm, présidente , M. B. Conforti , M. L. Ferrari Bravo , M. Gaukur Jörundsson , M. R. Türmen , M. B. Zupančič , M. T. Panțîru , juges , et de M. M. O’Boyle , greffier de section ; Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 26 septembre 2000, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Andrea Palazzo (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 7 mai 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 13 novembre 1998 sous le numéro de dossier 44356/98. Le requérant est représenté par M e G. Improta, avocat à Scafati (Salerne). Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
La Cour a déclaré la requête recevable le 28 septembre 1999. EN FAIT
Le 5 décembre 1984, le requérant introduisit un recours à la Cour des comptes afin d’obtenir la reconnaissance de son droit à une pension spéciale en raison d’une infirmité survenue pendant son service militaire.
Les 13 mars 1990, 4 janvier 1992 et 6 juin 1992, la Cour informa le requérant que le recours était encore pendant. A cette dernière date, le requérant présenta une demande tendant à la fixation urgente de la date de l’audience. Cette demande fut rejetée le 29 juillet 1992.
Le 16 mai 1994, la Cour informa le requérant de ce que, en vertu de la loi n° 19/94, instituant les chambres régionales de la Cour des comptes, son recours avait été transmis le 16 mars 1994 à la chambre régionale de la Campanie.
Le 5 novembre 1998, le requérant présenta une demande tendant à ce que la date de l’audience fût fixée.
Le 1 er décembre 1998, la chambre régionale informa le requérant que son recours avait été inscrit au n° 3065/M du registre général.
L’audience se tint le 11 juin 1999. Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 22 décembre 1999, rejeta le recours. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
9. Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…) »
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La procédure à considérer a débuté le 5 décembre 1984 et s'est terminée le 22 décembre 1999.
Elle a donc duré plus de quinze ans, pour une instance.
La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi c. Italie, à paraître dans le recueil officiel de la Cour, § 22) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II. Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
Le requérant réclame 20 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu'il aurait subi.
La Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer au requérant 20 000 000 ITL. B. Frais et dépens
Le requérant demande également 7 792 290 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 5 000 000 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 2,5 % l ’ an. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 20 000 000 (vingt millions) lires italiennes pour dommage moral et 5 000 000 (cinq millions) lires italiennes pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 2,5 % l ’ an à compter de l ’ expiration dudit délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 17 octobre 2000, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . Michael O’Boyle Elisabeth Palm Greffier Présidente [1] Cet arrêt peut subir des retouches de forme.