STRASBURG 17 octombrie 2000 DEFINITIVF 17/01/2001 În cauza Palombo c. Italia, Curtea Europeană pentru Drepturile Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din E. Palm, președinta Conforti Ferrari Bravo Gaukur Jundsson Türmen Zupančič Panțiru judecători și grefier de secțiune al dlui O După deliberarea sa în camera consiliului la 26 septembrie 2000, înmânarea hotărârii, adoptată la această dată de procedură la data de origine a cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, dl Vincenzo Palombo ( La 26 octombrie 1997, în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Curtea a declarat cererea admisibilă la 28 septembrie 1999. În data de 26 octombrie 1968 și 31 iulie 1980, reclamantul a introdus două recursuri la Curtea de Conturi pentru a obține recunoașterea dreptului său la o pensie specială și la o sumă care nu a fost primită din motive de prescripție.
La 26 octombrie 1988, procurorul general, în apropierea Curții de Conturi, și-a prezentat concluziile. Printr-o ordonanță din 13 noiembrie 1991, al cărei text a fost depus la grefa din 2 aprilie 1992, Curtea a solicitat un aviz medical Ministerului Sănătății Publice. La 18 aprilie 1996, Ministerul respectiv și-a emis avizul. Între timp, în temeiul Legii nr. 19/94 de instituire a camerelor regionale ale Curții de Conturi, recursul fusese transmis Camerei Regionale din Lazio. Prin Hotărârea din 30 aprilie 1997, al cărei text a fost depus la grefă la 12 iulie 1997, camera regională a fost parțial eligibilă pentru recursul reclamantului.
Recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Ö Õ cu privire la această teză.
Perioada care trebuie luată în considerare a început la 26 octombrie 1968 și 31 iulie 1980 și s-a încheiat la 12 iulie 1997. Curtea amintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi c. Italia, care urmează să apară în declarația oficială a Curții, § 22) la În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 12. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței de termen rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă.
Reclamantul solicită 150 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 15. Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 89 000 000 ITL. Interese moratorii 16. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5 % l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, spune că în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 89 000 000 (patruzeci și nouă de milioane) lire italiene pentru daune morale că această sumă va crește cu un interes simplu cu 2,5 % la an începând cu expirarea termenului respectiv și până la plată respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.
Făcută în franceză, apoi comunicată în scris la 17 octombrie 2000, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Michael O mail Elizabeth Palm Modululer Președinte [1] Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă.
AFFAIRE PALOMBO c. ITALIE (Requête n° 44358/98) [1] ARRÊT STRASBOURG 17 octobre 2000 DÉFINITIF 17/01/2001 En l’affaire Palombo c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de : M me E. Palm, présidente , M. B. Conforti , M. L. Ferrari Bravo , M. Gaukur Jörundsson , M. R. Türmen , M. B. Zupančič , M. T. Panțîru , juges , et de M. M. O’Boyle , greffier de section ; Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 26 septembre 2000, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
1.A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Vincenzo Palombo (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 26 octobre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 13 novembre 1998 sous le numéro de dossier 44358/98. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.La Cour a déclaré la requête recevable le 28 septembre 1999. EN FAIT
3.Les 26 octobre 1968 et 31 juillet 1980, le requérant introduisit deux recours à la Cour des comptes afin d’obtenir la reconnaissance de son droit à une pension spéciale et à une somme non reçue pour cause de prescription.
4.Le 26 octobre 1988, le procureur général près la Cour des comptes présenta ses conclusions.
5.Par une ordonnance du 13 novembre 1991, dont le texte fut déposé au greffe le 2 avril 1992, la Cour demanda un avis médical au ministère de la Santé publique. Le 18 avril 1996, ledit ministère émit son avis.
6.Entre-temps, en vertu de la loi n° 19/94 instituant les chambres régionales de la Cour des comptes, le recours avait été transmis à la chambre régionale du Latium. Par un arrêt du 30 avril 1997, dont le texte fut déposé au greffe le 12 juillet 1997, la chambre régionale fit en partie droit aux recours du requérant. EN DROIT I.
7. Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…) »
8.Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
9.La période à considérer a débuté le 26 octobre 1968 et 31 juillet 1980 et s'est terminée le 12 juillet 1997.
10.Elle a donc duré plus de vingt-huit ans et huit mois. Toutefois, la période à considérer ne commence qu'avec la prise d'effet, le 1 er août 1973, de la reconnaissance du droit de recours individuel par l'Italie, et elle est donc d'un peu plus de vingt-quatre ans.
11.La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi c. Italie, à paraître dans le recueil officiel de la Cour, § 22) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
12.Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II. Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
13.Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
14.Le requérant réclame 150 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu'il aurait subi.
15.La Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer au requérant 89 000 000 ITL. B. Intérêts moratoires
16.Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 2,5 % l ’ an. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 89 000 000 (quatre-vingt neuf millions) lires italiennes pour dommage moral ; b) que ce montant sera à majorer d ’ un intérêt simple de 2,5 % l ’ an à compter de l ’ expiration dudit délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 17 octobre 2000, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . Michael O’Boyle Elisabeth Palm Greffier Présidente [1] Cet arrêt peut subir des retouches de forme.