AFFAIRE S.S. c. ITALIE

SECȚIUNEA S.S. c. ITALIA (Cercetarea nr. 45661/98) [1]HREȘTE STRASBURG 17 octombrie 2000 DEFINITIVF 17/01/2001 În litigiul S.S. c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din E. Palm, președinta Conforti Ferrari Bravo Gaukur Jörundsson Türmen Zupančič Panțiru judecători și domnul O După ce s-a pronunțat în camera Consiliului la 26 septembrie 2000, acesta a fost adoptat la această dată a procedurii la data inițială a cauzei. La data de 21 august, un cetățean italian, dl S.S., a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului. 1993, în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția privind libertățile fundamentale). Cererea a fost înregistrată la 18 decembrie 1998 sub numărul de dosar 45061/98. Guvernul italian (atl) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 28 septembrie 1999. De fapt, la 8 octombrie 1986, doamnele G.L., D.T. și E.T., precum și Domnii G., S. și T., în calitate de moștenitori ai doamnei C. L., l-au numit pe reclamant, în calitate de cauzator al surorii sale, în fața Tribunalului din Palermo. Prin cererea acestora, reclamanții vizau rezilierea pentru neexecutarea unui contract de transfer de bunuri și acordarea unei contraprestații. La 11 decembrie 1986, reclamantul l-a solicitat pe judecător să constate că reclamanții nu aveau calitatea de a acționa, deoarece Cuius a desemnat-o pe sora reclamantului ca legatar universal. După o audiere prezentată pentru a permite părților să își prezinte concluziile și o altă amânare la cererea reclamanților, părțile și-au prezentat concluziile și au stabilit data de 1 decembrie 1989. La acea dată, procedura a fost întreruptă din cauza decesului consiliului reclamanților. În ianuarie 1991, reclamantul a reluat procedura pentru a se asigura că judecătorul își pronunță dispariția, deoarece mai mult de șase luni au trecut de la întreruperea sa. Reluarea procedurii nu a fost notificată dnei L. și moștenitorilor dlui G., între timp decedată, la încuviințarea prevăzută la 15 martie 1991 a fost retrimisă la 6 noiembrie 1991. La 17 iunie 1994, instanța redeschisă pentru a permite depunerea la grefa dosarului privind acțiunea penală privind decesul surorii reclamantului, a mamei sale și a doamnei C. Pentru neincluderea în rol, la 5 iulie 1995 a fost retrimisă la 27 septembrie 1995. La acea dată, părțile și-au prezentat concluziile. Prin hotărârea din 16 februarie 1996, al cărei text a fost depus la grefa din 29 mai 1996, Tribunalul, constatând în același timp că reclamanții aveau calitatea de a acționa și că termenul de șase luni pentru reluarea procedurii era de la notificarea întreruperii acesteia din urmă, a respins cererea în fond. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamantul susține că durata procedurii nu a respectat principiul "timp rezonabil" astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Hotărârea privind dreptul la o astfel de teză. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 8 octombrie 1986 și s-a încheiat la 29 mai 1996. 10. Prin urmare, a durat mai mult de nouă ani și șapte luni. 11. Curtea amintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi c. Italia, care urmează să apară în declarația oficială a Curții, § 22) la În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 12. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței de termen rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 175 581 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și 50 000 000 ITL pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 15. Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 20 000 000 ITL pentru prejudiciul moral. Reclamantul solicită, de asemenea, 21 324 091 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și pentru cele efectuate în fața Curții. 17. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma de 1 000 000 ITL și acordul cu reclamantul. Interese moratorii 18. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data d adoptarea prezentei hotărâri a fost de 2,5 % l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 20 000 000 (8 milioane) lire italiene pentru daune morale și 1 000 000 (un milion) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 2,5% l an de la expirarea termenului menționat și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în franceză, apoi comunicat în scris la 17 octombrie 2000, în conformitate cu art. 77 § 2 și 3 din Regulamentul Michael O Palm Moduleer Președinte [1] Această oprire poate fi supusă unor modificări de formă.

PREMIÈRE SECTION

AFFAIRE S.S. c. ITALIE

(Requête n°

45061/98)

[1]

ARRÊT

STRASBOURG

17 octobre 2000

DÉFINITIF

17/01/2001

En l’affaire S.S. c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de

:

M

me

E. Palm,

présidente

,

M.

B.

Conforti

,

M.

L.

Ferrari

Bravo

,

M.

Gaukur Jörundsson

,

M.

R.

Türmen

,

M.

B.

Zupančič

,

M.

T.

Panțîru

,

juges

,

et de M. M.

O’Boyle

,

greffier de section

;

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 26 septembre 2000,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. S.S. («

le requérant

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 21

août

1993 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). La requête a été enregistrée le 18 décembre 1998 sous le numéro de dossier 45061/98. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 28 septembre 1999.

EN FAIT

3.

Le 8 octobre 1986, Mmes G. L., D. T. et E. T., ainsi que

MM. G., S. et T., en tant qu’héritiers de Mme C. L., assignèrent le requérant, en tant qu’ayant cause de sa sœur, devant le tribunal de Palerme. Par leur demande les requérants visaient la résiliation pour inexécution d’un contrat de transfert de biens et l’octroi d’une contrepartie.

4.

La mise en état de l’affaire commença le 11 décembre 1986. Le requérant sollicita du juge qu’il constate que les demandeurs n’avaient pas la qualité pour agir, car la

de cuius

avait désigné la sœur du requérant comme légataire universelle. Après une audience remise pour permettre aux parties de présenter leurs conclusions et une autre reportée à la demande des demandeurs, les parties présentèrent leurs conclusions et l’audience de plaidoiries fut fixée au 1

er

décembre 1989. A cette date, la procédure fut interrompue en raison du décès du conseil des demandeurs.

5.

Le 5

janvier 1991, le requérant reprit la procédure afin que le juge prononce son extinction car plus de six mois étaient passés depuis son interruption. La reprise de la procédure n’ayant pas été notifiée à Mme L. et aux héritiers de M. G., entre-temps décédé, l’audience prévue au 15

mars

1991 fut renvoyée au 6 novembre 1991. Le 17 juin 1994, le tribunal rouvrit l’instruction pour permettre le dépôt au greffe du dossier relatif à l’action au pénal concernant le décès de la sœur du requérant, de sa mère et de Mme C. L. Pour défaut d’inscription au rôle, l’audience du 5 juillet 1995 fut renvoyée au 27 septembre 1995. A cette date, les parties présentèrent leurs conclusions. L’audience de plaidoiries se tint le 9 février 1996.

6.

Par un jugement du 16 février 1996, dont le texte fut déposé au greffe le 29 mai 1996, le tribunal, tout en constatant que les demandeurs avaient la qualité pour agir et que le délai de six mois pour la reprise de la procédure courait à compter de la notification de l’interruption de cette dernière, rejeta la demande au fond.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

7.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

8.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

9.

La période à considérer a débuté le 8 octobre 1986 et s'est terminée le 29 mai 1996.

10.

Elle a donc duré plus de neuf ans et sept mois.

11.

La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi c. Italie, à paraître dans le recueil officiel de la Cour, §

22) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

12.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 §

1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

13.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

14.

Le requérant réclame 175 581 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 50 000 000 ITL au titre du préjudice moral qu'il aurait subis.

15.

La Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer au requérant 20

000

000

ITL au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

16.

Le requérant demande également 21 324 091 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et pour ceux encourus devant la Cour.

17.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, §

30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme de 1 000 000 ITL et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

18.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 2,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 20 000 000 (vingt millions) lires italiennes pour dommage moral

et 1 000 000 (un million) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 2,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration dudit délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 17 octobre 2000, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Michael

O’Boyle

Elisabeth

Palm

Greffier

Présidente

[1]

Cet arrêt peut subir des retouches de forme.