CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL CABALLERO c. REGATUL UNIT (solicitarea nr. 32819/96) HOTĂRÂREA STRASBURG 8 februarie 2000 ÎN LÂNGEREA CAballERO c. Regatul Unit, Curtea Europeană pentru Drepturile Omului, constituită în conformitate cu art. 27 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( , și în clauzele relevante din Regulamentul său de procedură [2] , într-o Mare Cameră formată din judecători al căror nume urmează Wildhaber președintele Palm domnii Pastor Ridruejo Bonello Makarczyk Kūris J.-P. Costa mes Tulkens Strážnická domnii Fischbach Butkevych Casadevall H.S. Greve domnii A.B. Baka Martuste Bototarova Sir Robert Carnwath judecător ad hoc, precum și al domnului P.J.
Mahoney grefier adjunct După ce a intenționat în camera Consiliului la 30 septembrie 1999 și 10 ianuarie 2000, Tribunalul a fost adoptat la această ultimă dată în instanță la data de 24 noiembrie 1998 de către Comisia Europeană pentru Drepturile Omului, în termen de trei luni de la data la care au fost deschise articolele 32 alineatul (1) și 47 din Convenție. La originea sa se află o cerere (n 32819/96) îndreptată împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord și al cărei resortisant jamaican, dl Clive Caballero, a sesizat Comisia la 28 iunie 1996 în temeiul fostului articol 25. Reclamantul a fost reprezentat de dl P. Leach și apoi de dl Leach. Dl Cunneen, ambii avocați pe lângă Liberty, organizația neguvernamentale de apărare a libertăților civile cu sediul la Londra.
Guvernul britanic (atlée) este reprezentat de agentul său, dl H. Llewellyn, de la Ministerul Afacerilor Externe și Commonwealth. Cererea Comisiei face trimitere la articolele 44 și 48 anterioare, precum și la declarația britanică care recunoaște instanța obligatorie a Curții (fostul articol 46). Scopul acesteia este de a obține o decizie privind dacă faptele cauzei dezvăluie o încălcare a dispozițiilor art. 5 alin. (3) și (5) din Convenția adoptată separat și combinată cu art. 13 și art. 14 din Convenția combinată cu art. 5 alin. (3). 5 alin. (4) din Protocolul nr. 11, coroborat cu art. 100 alin. (1) și 24 alin. (6) din regulament, un colegiu al Marii Camere a decis, la 14 ianuarie 1999, că cazul va fi examinat de Marea Cameră a Curții.
Această Mare Cameră includea de drept Sir Nicolas Bratza, judecător ales în temeiul Regatului Unit [art. 27 alineatul (2) din Convenție și art. 24 alineatul (4) din Regulamentul de procedură], domnul Wildhaber, președintele Curții, E. Palm, vicepreședinte al Curții, precum și domnul J.-P. Costa și domnul Fischbach, vicepreședinți de secțiune [art. 27 alineatul (3) din convenție și art. 24 alineatul (3) și art. 5 litera (a) din regulament]. În plus, au fost numiți pentru completarea Marii Camere: domnul A. Pastor Ridruejo, domnul J. Makarczyk, domnul P. Kūris, domnul R. Türmen, domnul F. Tulkens, domnul V. Strážnická, domnul Butkevych, domnul J. Casadevall, domnul H.S. Greve, domnul A.B. Baka, domnul M. În cele din urmă, Sir Nicolas Bratza, care a participat la examinarea cauzei de către Comisie, este legat de Marea Cameră [art. 28 din Regulamentul de procedură].
În consecință, guvernul l-a desemnat pe Sir Robert Carnwath ca judecător ad hoc (art. 27 alineatul (3) din Regulamentul de procedură). 2 din Convenție și 29 alin. (1) din regulament. Ulterior, domnul G. Bonello, judecător supleant, l-a înlocuit pe dl Türmen, împiedicat [art. 24 alineatul (5) litera (b) ]. După consultarea agentului guvernamental și a consiliului reclamantului, Marea Cameră a decis că nu are rost să țină o audiență, mai exact că aceasta nu avea nevoie de ea pentru a îndeplini funcțiile care îi revin în temeiul art. 38 alin. (1) lit. (a) din Convenție [art. 59 alin. (2) din regulament]. La 17 mai, 3 iunie, 19 august și 10 septembrie 1999, reclamantul și guvernul au prezentat diverse documente, fie la cererea președintelui, fie din proprie inițiativă.
ÎN 1987, reclamantul, născut în 1926, a fost găsit vinovat de omor prin imprudență de către Central Criminal Court din Londra. Omucidere involuntară. În timp ce el ar fi băut în pat cu o femeie, el ar fi lasat-o în pace sexual. În urma unei lupte în care ea a găsit moartea. Trupul gol al victimei, o vecină de lamaie, a fost găsit în fața ușii apartamentului acesteia, înfășurat într-un suport de pat. Dl Caballero a fost condamnat la o pedeapsă de închisoare de patru ani, apoi eliberat în august 1988. La 2 ianuarie 1996, poliția l-a arestat pe reclamant, suspectându-l de tentativa de viol asupra persoanei vecinei sale. El a afirmat că a avut relații sexuale cu această femeie în timp ce era consimțitoare, în timp ce ea susținea că incidentul a avut loc în timp ce ea a leșinat după ce a consumat alcool.
la 4 ianuarie 1996. El i-a dat ca instrucțiune solicitorului său să prezinte în numele său o cerere de eliberare pe cauțiune, ceea ce nu se putea face ținând cont de art. 25 din Legea din 1994 privind justiția penală și ordinea publică. Potrivit raportului din 4 ianuarie 1996, eliberarea pe cauțiune a fost refuzată din cauza acestei dispoziții. Caballero a fost condamnat în octombrie 1996 pentru tentativă de viol și atac. La 17 ianuarie 1997, a fost condamnat la patru ani de închisoare pe șeful bătăilor și rănirilor și la închisoare pe viață pe șeful tentativei de viol. Tribunalul a stabilit durata detenției provizorii a pedepsei aplicate în temeiul art. 67 din Legea din 1967 privind justiția penală.
La 11 iulie 1997, Curtea de apel a reținut dreptul la acțiune împotriva pedepsei sale. II. DREPTUL INTERNE PERTINENT LA ARTICOLUL 4 din Legea din 1976 privind eliberarea pe cauțiune în versiunea modificată ( În conformitate cu alineatul (2) din anexa 1, nu este necesar să se elibereze un inculpat pe cauțiune atunci când instanța este convinsă că: există motive serioase să se creadă că, în cazul în care ar fi cazul, nu s-ar prezenta în fața instanței, ar comite o încălcare în timpul libertății sale, ar exercita presiune asupra martorilor sau ar împiedica în orice alt mod cursul justiției, indiferent dacă ar fi vorba despre el însuși sau despre cineva.
(10) Pentru a lua o decizie, instanța trebuie, în conformitate cu alin. (9) din anexa 1 la Legea din 1976, să țină seama în special de următoarele considerații, precum și de orice alte considerații care îi sunt relevante: natura și gravitatea infracțiunii sau a încălcării (și metoda probabilă de urmat în privința pârâtului) ; personalitate, antecedente, mediu social și asociații ale acuzatului; antecedente ale persoanei acuzate în ceea ce privește respectarea obligațiilor sale în cadrul unei libertăți provizorii acordate anterior într-o procedură penală; și cu excepția cazului în care se suspendă examinarea cauzei în scopul investigării sau raportării, forța probei privind încălcarea dreptului comunitar sau încălcarea dreptului comunitar.
11. În conformitate cu punctul 9A din anexa respectivă, instanța trebuie să își motiveze decizia de acordare a libertății pe cauțiune și să includă motivele sale în procesul-verbal al ședinței pentru persoanele acuzate de asasinat, omor prin imprudență, viol, tentativă de asasinat sau tentativă de viol, în legătură cu care au fost prezentate argumente referitoare la punctele menționate la punctul 2 din anexa 1 la Legea din 1976. 12. La art. 25 din Legea din 1994 privind justiția penală și ordinea publică, care a intrat în vigoare la 10 aprilie 1995, avea o persoană care, în cursul unei proceduri, a fost acuzată sau condamnată de una dintre infracțiunile menționate în prezentul articol în circumstanțele descrise în aceasta, nu poate fi eliberată pe cauțiune în cadrul acestei proceduri.
Se referă la prezentul articol, sub rezerva dispozițiilor alin. (3) de mai jos, următoarele infracțiuni (...) asasinat, tentativă de asasinat, omor prin imprudență, viol și tentativă de viol. Prezentul articol se aplică oricărei persoane acuzate sau condamnate de una dintre infracțiunile menționate mai sus numai în cazul în care a fost condamnată anterior de către sau în fața unei instanțe din Regatul Unit pentru o astfel de infracțiune sau pentru crimă și, în cazul unei condamnări anterioare pentru omor prin imprudență sau crimă, în cazul în care a fost condamnată ulterior la închisoare sau, pentru un copil sau minor, la detenție pe termen lung în temeiul oricăreia dintre dispozițiile în vigoare.
(...) 13.L.
25 din Legea din 1994 a fost modificată prin art. 56 din Legea din 1998 privind infracțiunile și tulburările de ordine publică, care a intrat în vigoare la 30 septembrie 1998. La alineatul (1) al articolului 25 din Legea din 1994 (fără eliberare pe cauțiune pentru persoanele acuzate sau recunoscute vinovate de omucidere sau viol cu recidivă), termenii poate fi eliberată pe cauțiune în cadrul acestei proceduri numai dacă instanța sau, dacă este cazul, polițistul care examinează cererea de eliberare pe cauțiune este convins că circumstanțele excepționale la … Dl Caballero a sesizat Comisia la 28 iunie 1996 și susținea că refuzul automat de a-l elibera pe cauțiune înainte de proces a dus la încălcarea art. 5 § 3 și 5 din Convenția adoptată separat și combinată cu art. 13. 32819/96) la 1 decembrie 1997. În raportul său din 30 iunie 1998 (fostul articol 31 din Convenție), Comisia a ajuns la concluzia că a avut loc o încălcare a dispozițiilor art. Textul integral al avizului său și al celor două opinii separate pe care le însoțește figurează în anexa la prezenta hotărâre [3] CONCLUZII PREZENTATE CURȚII 16. În memoriul său, guvernul care a înțeles că a existat o încălcare a articolului 5 alineatul (3) și a articolului 5 alineatul (5) din Convenție, afirmă, de asemenea, că, din motivele expuse în raportul Comisiei,
nu a existat nici o încălcare a articolului 13 din Convenție și că nici o chestiune distinctă nu se pune sub aspectul articolului 17. 5 alin. (3) și (5) din Convenție și art. 14 coroborat cu art. 5 alin. (3), dar nu și cu plângerea sa referitoare la art. 13. Reclamantul susține că refuzul automat de a-l elibera pe cauțiune în așteptarea procesului său, în conformitate cu art. 25 din Legea din 1994 privind justiția penală și ordinea publică ( La art. 5 din Convenție dispune, în pasajele sale relevante, de orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute la alineatul (1). (c) prezentului articol, trebuie să fie adus imediat în fața unui judecător sau a unui alt magistrat abilitat prin lege să exercite funcții judiciare și are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil, sau eliberat în timpul procedurii.
Punerea în libertate poate fi condiționată de o garanție care asigură încuviințarea celui care a fost acuzat în instanță. (...) Orice persoană care a fost victima unei arestări sau a unei detenții în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la despăgubiri. 20. Majoritatea Comisiei a considerat că a existat o încălcare a art. 5 § 3 și 5 din Convenție. În memoria sa Curții, guvernul a admis că aceste dispoziții au fost ignorate. 21. Curtea acceptă concesia guvernului potrivit căreia a existat o încălcare a articolului 5 alineatul (3) și a articolului 5 din Convenție în speță, ceea ce face ca … ii. PRIVIND VIOLAȚIA ALUJATĂ DE LA ARTICOLUL 13 DIN Convenția 22. În fața Comisiei, reclamantul a susținut că nu a dispus de o acțiune internă efectivă cu privire la încălcarea art. 5 alin. (3) și (5) din Convenție.
Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. 23. Comisia și-a exprimat punctul de vedere cu privire la motivele expuse în raportul Comisiei. 24. Reclamantul nu își menține în niciun fel f un c ț i o n are în f a ț a Cu r ț ii, care nu vede nici un motiv pentru a-l examina pe cont propriu. III.
CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 14 DIN Convenția 25. Reclamantul afirmă, de asemenea, că art. 25 din Legea din 1994 cu un tratament discriminatoriu, în conformitate cu art. 14 din Convenția în combinație cu art. 5 Drepturile și libertățile recunoscute în (...) Convenția trebuie să fie asigurate, fără deosebire, pe baza sexului, rasei, culorii, limbii, religiei, opiniilor politice sau în orice altă direcție, originii naționale sau sociale, aparținând unei minorități naționale, averii, nașterii sau oricărei alte situații. 26. Comisia a considerat că nu este necesar să se analizeze acest aspect, având în vedere circumstanțele cauzei. În fața Curții, guvernul a aprobat această concluzie, bazându-se încă o dată pe motivele invocate de Comisie în raportul său.
27. Curtea arată că art. 25 din Legea din 1994 desemnează anumite categorii de persoane acuzate care nu puteau fi eliberate pe cauțiune înainte de proces. După ce a acceptat concesiunea guvernului în ceea ce privește art. 5 alineatul (3) din Convenție [punctul 21 de mai sus], Curtea nu consideră necesar să se examineze și fâșia reclamantului cu privire la art. 25 din Legea din 1994, sub aspectul articolului 14 din Convenție. IV. PRIVIND LEGAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIA 28. În temeiul articolului 41 din Convenție În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.
În schimb, reclamantul solicită o sumă nespecificată pentru prejudiciul moral, susținând că decizia de a nu-i acorda despăgubiri în acest sens ar priva art. 5 alineatul (5) de orice efect. De asemenea, acesta prezintă declarația sub jurământ a unui solicitor. Regatul Unit, care a exercitat exclusiv în domeniul penal și a pledat în fața instanțelor penale începând din 1985, explică motivul pentru care reclamantul ar fi avut o bună șansă de a fi eliberat pe cauțiune în așteptarea procesului său dacă art. 25 din Legea din 1994 nu ar fi fost în vigoare.
Curtea amintește că, în anumite cauze referitoare la încălcări ale articolului 5 alineatul (3) și ale articolului 4, Curtea a acordat sume relativ modeste ca urmare a prejudiciului moral (hotărârile Van Droogenbroeck c. Belgia din 25 aprilie 1983 (art. 50), seria A nr. 63, p. 7, § 13 și De Jong, Baljet și Van den Brink c. Țările de Jos din 22 mai 1984, seria A 77, p. 29 § 65).În cazuri mai recente, Comisia nu a alocat însă nicio reparație în acest sens (hotărârile Pauwels c. Belgia din 26 mai 1988, seria A nr. 135, p. 20 alin. 46, Brogan și altele c. Regatul Unit din 30 mai 1989 (art. 50), seria A nr. 152-B, p. 44-45, § 9, Huber c. Elveția din 23 octombrie 1990, seria A 188, p. 19, § 46, Toth c. Austria din 12 octombrie 1990 În decembrie 1991, seria A nr. 224, p. 24, § 91, Kampanis c. Grecia din 13 iulie 1995, seria A nr. 318-B, p. 49, § 66, Hood c. Regatul Unit [GC], nr. 27267/95, § 84-87, CEDO 1999-I, și Nikolova c. Bulgaria [GC], nr. 31195/96, § 76, CEDO 1999-II).
În unele dintre aceste hotărâri, Curtea consideră că … 31. În speță, reclamantul a depus declarația sub jurământ în cauză, al cărei conținut nu este contestat de guvern, pentru a dovedi că, în cazul în care art. 25 din Legea din 1994 nu ar fi fost în vigoare, ar fi avut o bună șansă de a fi eliberat pe cauțiune în așteptarea procesului său. Mai mult decât atât, în cadrul unei astfel de eliberări pe cauțiune ar fi putut să-i acorde ultimele zile de libertate, ținând cont de vârsta înaintată, de sănătatea sa bolnăvicioasă și de durata pedepsei care urmează să fie ispășită. De asemenea, statul nu este pronunțat în această privință. 000 de lire sterline (GBP) pentru repararea prejudiciului moral.
Costuri și cheltuieli de judecată 32. Reclamantul solicită în total 32 225,09 GBP pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată (inclusiv taxa pe valoarea adăugată (TVA), ca și pentru toate celelalte sume menționate mai jos. Această sumă corespunde cheltuielilor a doi reprezentanți în instanță. Dundonds, o societate de solicitori , a efectuat legătura dintre solicitant și Liberty, în timp ce această organizație l-a reprezentat pe reclamant în fața Curții. Acesta solicită rambursarea a 5 910,56 GBP pentru activitatea efectuată de Dundonds și 11 935,47 GBP pentru cea a Liberty, precum și 14 379,06 GBP pentru serviciile de avocatură. Reclamantul a solicitat, de asemenea, cheltuielile și cheltuielile de judecată pe care, după părerea sa, consilierii săi juridici urmau să le soluționeze după depunerea memoriului său la Curte și până la încheierea procedurii.
Cu toate acestea, printr-o scrisoare din 3 septembrie 1999, reclamantul a precizat că aceste cheltuieli și cheltuieli de judecată se referă la pregătirea în fața Curții și, prin urmare, pot fi deduse din totalul cheltuielilor de judecată și al cheltuielilor de judecată. Guvernul susține că nu ar trebui să fie obligat să plătească cheltuielile și cheltuielile de judecată a doi reprezentanți, motiv pentru care ar trebui să fie deduse cele solicitate pentru Dundons și consideră, de asemenea, că timpul facturat de Consiliu este excesiv. În opinia sa, cea mai mare parte a cheltuielilor și cheltuielilor de judecată care au fost prevăzute ar trebui eliminate, în special deoarece guvernul a recunoscut în memoria sa că a existat o încălcare a articolului 5 din convenție și că nu a avut loc nici o încuviințare și, prin urmare, propune să se aloce în total 12 000 GBP pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată.
33. Curtea amintește că, în temeiul articolului 41 din convenție, aceasta rambursează cheltuielile de care este stabilit că au fost suportate efectiv și în mod necesar și că sunt de o valoare rezonabilă (a se vedea în special Hotărârea Nikolova menționată anterior, § 79). Curtea consideră că lucrările efectuate de cei doi reprezentanți ai reclamantului fac în mare măsură duplicare și, în consecință, reduce suma solicitată pentru Dundons. În plus, numărul de ore facturate de Consiliu pare excesiv. În plus, având în vedere că reprezentanții reclamantului nu au furnizat decât o contribuție redusă după depunerea memoriului, cererea de rambursare a cheltuielilor prevăzute pentru viitor trebuie redusă în mod semnificativ.
250 GBP, inclusiv TVA, minus suma plătită de Consiliul l'Europe pentru asistența judiciară (4 100 de franci francezi).interese moratorii 34. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă Regatului Unit la data adoptării prezentei hotărâri este de 7,5 % l an. de aceste motive, Curtea, în luna animité, acceptă Concesiunea guvernului conform căreia a avut loc o încălcare a articolului 5 alineatul (3) și a articolului 5 alineatul (5) din Convenție A declarat că nu este necesar să se investigheze dacă a avut loc o încălcare a articolului 13 din Convenție A declarat că nu este cazul să se caute dacă a avut loc o încălcare a articolului 14 din Convenție combinată cu Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, următoarele sume 000 GBP (mii de lire sterline) pentru daune morale (ii.
250 GBP (cinsprezece mii două sute cincizeci de lire sterline), taxa pe valoarea adăugată inclusă, pe cheltuiala și cheltuielile de judecată, minus suma plătită de Consiliul Europei pentru asistența judiciară pe care aceste sume o vor majora d un interes simplu de 7,5% l an de la expirarea termenului respectiv și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și engleză, apoi comunicat în scris la 8 februarie 2000 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Luzius Wildhaber Președintele Paul Mahoney Modululer Adjunct În prezenta hotărâre se anexează, în conformitate cu art. 45 alineatul (2) din Convenție și cu art. 74 alineatul (2) din regulament, la următoarele opinii concordante ale dlui Palm, la care se alătură dlui Bonello, dlui Tulkens și dlui Robert Carnwath, opinie separată a dlui Casadevall, la care se alătură dlui Greve.
L.W. P.J.M. opinie concordantă a dlui La Juge palm, la care se referă dl Bonello, TULKENS ȘI Sir Robert CARNWATH, JUGES (Traducere) La punctul 21 din hotărâre, Curtea acceptă concesiunea guvernului conform căreia a avut loc o încălcare a articolului 5 alineatul (3) și a articolului 5 alineatul (5) din Convenție în speță, ceea ce face imposibilă acordarea unei satisfacții echitabile reclamantului în temeiul articolului 41, dar nu consideră necesar, având în vedere circumstanțele cauzei, să se examineze aspectele de interpretare a articolului 5 alineatul (3) și a articolului 5 alineatul (5) pe care le ridică pârâtul.
Sunt de acord că, într-o cauză ca aceasta, în care statul pârât a recunoscut că a avut loc o încălcare, în care legislația sau practica internă au fost modificate în consecință, și în care Curtea este mai convinsă că nu există niciun motiv de interes general pentru stabilirea jurisprudenței pentru viitor și pentru toate statele contractante, Curtea poate îndeplini sarcina care îi revine în temeiul articolului 19 din convenție, și anume: să asigure respectarea angajamentelor care rezultă pentru părțile înalți contractante ale (...) convenției și ale protocoalelor sale, prin acceptarea concesiunii guvernului, fără a examina ea însăși problemele de interpretare generală nerezolvate pe care le ridică cauza.
Această metodă servește economiei procedurii, deoarece, în opinia mea, permite Curții să se pronunțe fără altă formă de motivare asupra pretențiilor contestate ale reclamantului la o satisfacție echitabilă în temeiul articolului 41 din Convenție. În conformitate cu art. 41, pentru a putea da o satisfacție echitabilă, Curtea trebuie să declare că a existat cel puțin o încălcare a unei clauze normative. În plus, în conformitate cu art. 45, hotărârile sale sunt motivate. În cazul de față, Curtea a concluzionat exact încălcarea pe motiv că guvernul recunoștea încălcarea, de altfel, a modificat deja legislația la origine a plângerii reclamantului și că, în circumstanțele cauzei, nu era cazul să se examineze problema de interpretare generală a cauzei.
Cu toate acestea, dispozitivul hotărârii nu pare să soluționeze problema dacă a avut loc o încălcare în speță, întrucât Curtea se mulțumește să accepte că a existat o încălcare a articolului 5 alineatul (3) și a articolului 5 din Convenție, găsesc că această formulă este nefericită, deoarece nu face în mod clar referire la poziția Curții. În măsura în care aceasta nu este echivalentă cu o constatare a încălcării, aceasta creează o nouă categorie de hotărâre care nu conclude nici încălcarea, nici neviolarea, acordându-se în același timp satisfacție echitabilă în temeiul articolului 41. Forța este considerată o extindere a competenței Curții în temeiul convenției. Acceptarea concesiunii guvernului conform căreia a avut loc o încălcare fără a se soluționa o problemă generală de interpretare nerezolvată înseamnă, în opinia mea, că și Curtea recunoaște că a existat o încălcare în acest caz și în acest scop.
În opinia mea, pe scurt, atunci când intenționează să accepte concesiunea unui stat pârât conform căreia a existat o încălcare și să acorde o satisfacție echitabilă în temeiul articolului 41, Curtea poate amâna rezoluția problemei generale de interpretare a convenției Opinia separată a dlui JUDECĂTOR CASADEVALL, la care se alătură instanței în cauză Împărtășesc punctul de vedere exprimat de guvern în memoria sa, conform căruia art. 5 § 3 și 5 din Convenție a fost încălcat și, prin urmare, reclamantului trebuie să i se acorde o satisfacție echitabilă. Cu toate acestea, în speță, trebuie să-mi exprim toate îndoielile cu privire la noua abordare pe care Curtea a adoptat-o în prezenta hotărâre, la alineatul 21 și la primul punct al dispozitivului său.
În lipsa de a elimina cauza din rol ca urmare a unui regulament amiabil sau din orice alt motiv prevăzut la art. 37, Curtea trebuia, în exercitarea competenței sale în ceea ce privește interpretarea și punerea în aplicare a Convenției Din art. 41 reiese că acordarea unei satisfacții echitabile rămâne supusă constatării prealabile a unei încălcări a Convenției sau a Protocoalelor acesteia. Prin urmare, chiar dacă recunosc Curții o mare libertate de interpretare, nu sunt convins că acceptarea de către Curte a concesiunii guvernului îi permite, în sine, să acorde o astfel de satisfacție. Pe de altă parte, chiar dacă statul a admis încălcarea articolului 5 § 3 și 5, reclamantul (singurul dominus litis) În opinia mea, avea dreptul de a primi o hotărâre motivată pe fond (în conformitate cu prevederile articolului 45), alta decât o simplă acceptare a concesiunii guvernului, iar Curtea, după părerea mea, trebuia să soluționeze problemele cu care a fost sesizată.
Deși este vorba despre o jurisprudență din 1978 și cu siguranță neobligatorie pentru noua Curte, prefer punctul de vedere exprimat în Hotărârea Irlanda c. Regatul Unit din 18 ianuarie 1978 (seria A nr. 25) în sensul în care Curtea consideră (...) că aceasta intră în responsabilitățile care îi revin în cadrul sistemului convenției de a cunoaște acuzații necontestate de încălcare (...) (p. 62, § 154) și, prin urmare, nu se poate considera că prezenta instanță și-a pierdut obiectul pentru aceste afirmații.
; Curtea consideră că trebuie să se pronunțe asupra temeiniciei acestora în ceea ce privește inițiativele din statul membru în cauză (p. 62, § 155). Cu toate acestea, se poate argumenta că Curtea menține în continuare dreptul de a continua anchetarea unei cauze, chiar și în cazul unei soluționări amiabile sau al retragerii obiecțiilor de către reclamant (art. 37), deschiderea acestei căi a treia și nouă Nu mi se pare satisfăcător, nici în minte, nici în scrisoare, în lumina textului convenției. [2] Nota grefei: intrată în vigoare la 1 noiembrie 1998 [3] Nota grefei : Din motive practice, nu se va menționa că în ediția tipărită (cultul oficial conținând o alegere de hotărâri și de hotărâri ale Curții), dar fiecare o poate obține de la grefa sa.
AFFAIRE CABALLERO c. ROYAUME-UNI (Requête n° 32819/96) ARRÊT STRASBOURG 8 février 2000 En l’affaire Caballero c. Royaume-Uni, La Cour européenne des Droits de l’Homme, constituée, conformément à l’article 27 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »), telle qu’amendée par le Protocole n° 11 [1] , et aux clauses pertinentes de son règlement [2] , en une Grande Chambre composée des juges dont le nom suit : M. L. Wildhaber , président , M me E. Palm , MM. A. Pastor Ridruejo , G. Bonello , J. Makarczyk , P. Kūris , J.-P. Costa , M mes F. Tulkens , V. Strážnická , MM. M. Fischbach , V. Butkevych , J. Casadevall , M me H.S. Greve , MM. A.B.
Baka , R. Maruste , M me S. Botoucharova , Sir Robert Carnwath , juge ad hoc, ainsi que de M. P.J. Mahoney , greffier adjoint , Après en avoir délibéré en chambre du conseil les 30 septembre 1999 et 10 janvier 2000, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette dernière date : PROCÉDURE
1.L’affaire a été déférée à la Cour le 24 novembre 1998 par la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») dans le délai de trois mois qu’ouvraient les anciens articles 32 § 1 et 47 de la Convention. A son origine se trouve une requête (n o 32819/96) dirigée contre le Royaume-Uni de Grande-Bretagne et d’Irlande du Nord et dont un ressortissant jamaïcain, M. Clive Caballero, avait saisi la Commission le 28 juin 1996 en vertu de l’ancien article 25. Le requérant a été représenté par M. P. Leach puis par M me M. Cunneen, tous deux avocats auprès de Liberty, organisation non gouvernementale de défense des libertés civiles ayant son siège à Londres. Le gouvernement britannique (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. H. Llewellyn, du ministère des Affaires étrangères et du Commonwealth. La demande de la Commission renvoie aux anciens articles 44 et 48 ainsi qu’à la déclaration britannique reconnaissant la juridiction obligatoire de la Cour (ancien article 46). Elle a pour objet d’obtenir une décision sur le point de savoir si les faits de la cause révèlent un manquement de l’Etat défendeur aux exigences de l’article 5 §§ 3 et 5 de la Convention pris séparément et combiné avec l’article 13, et de l’article 14 de la Convention combiné avec l’article 5 § 3.
2.D’abord désigné devant la Commission par les initiales C.C., le requérant a accepté que la Cour révèle son identité.
3.Conformément à l’article 5 § 4 du Protocole n° 11, lu en combinaison avec les articles 100 § 1 et 24 § 6 du règlement, un collège de la Grande Chambre a décidé, le 14 janvier 1999, que l’affaire serait examinée par la Grande Chambre de la Cour. Cette Grande Chambre comprenait de plein droit Sir Nicolas Bratza, juge élu au titre du Royaume-Uni (articles 27 § 2 de la Convention et 24 § 4 du règlement), M. L. Wildhaber, président de la Cour, M me E. Palm, vice-présidente de la Cour, ainsi que M. J.-P. Costa et M. M. Fischbach, vice-présidents de section (articles 27 § 3 de la Convention et 24 §§ 3 et 5 a) du règlement). Ont en outre été désignés pour compléter la Grande Chambre : M. A. Pastor Ridruejo, M. J. Makarczyk, M. P. Kūris, M. R. Türmen, M me F. Tulkens, M me V. Strážnická, M. V. Butkevych, M. J. Casadevall, M me H.S. Greve, M. A.B. Baka, M. R. Maruste et M me S. Botoucharova (article 24 § 3 du règlement). Ultérieurement, Sir Nicolas Bratza, qui avait participé à l’examen de l’affaire par la Commission, s’est déporté de la Grande Chambre (article 28 du règlement). En conséquence, le Gouvernement a désigné Sir Robert Carnwath pour siéger en qualité de juge ad hoc (articles 27 § 2 de la Convention et 29 § 1 du règlement). Par la suite, M. G. Bonello, juge suppléant, a remplacé M. Türmen, empêché (article 24 § 5 b)).
4.Après avoir consulté l’agent du Gouvernement et le conseil du requérant, la Grande Chambre a décidé qu’il n’y avait pas lieu de tenir une audience, estimant qu’elle n’en avait pas besoin pour s’acquitter des fonctions qui lui incombent en vertu de l’article 38 § 1 a) de la Convention (article 59 § 2 du règlement).
5.Les 17 mai, 3 juin, 19 août et 10 septembre 1999, le requérant et le Gouvernement ont produit divers documents, soit à la demande du président soit de leur propre initiative. EN FAIT I.
6. En 1987, le requérant, né en 1926, fut reconnu coupable d’homicide involontaire par la Central Criminal Court de Londres. Son casier judiciaire porte la mention suivante : « Homicide involontaire – alors qu’il s’enivrait au lit avec une femme, il l’agresse sexuellement – s’ensuit une lutte au cours de laquelle elle trouve la mort ». Le corps nu de la victime, une voisine de l’intéressé, fut retrouvé devant la porte de l’appartement de celle-ci, enroulé dans un dessus-de-lit. M. Caballero fut condamné à une peine d’emprisonnement de quatre ans, puis libéré en août 1988.
7.Le 2 janvier 1996, la police arrêta le requérant, le soupçonnant de tentative de viol sur la personne de sa voisine de palier. Il affirma qu’il avait eu des rapports sexuels avec cette femme alors qu’elle était consentante, tandis qu’elle soutint que l’incident avait eu lieu alors qu’elle s’était évanouie après avoir consommé de l’alcool. L’intéressé fut traduit devant la Magistrates’ Court le 4 janvier 1996. Il donna pour instruction à son solicitor de présenter en son nom une demande de libération sous caution, ce qui ne put se faire compte tenu de l’article 25 de la loi de 1994 sur la justice pénale et l’ordre public. Selon le compte rendu de l’audience du 4 janvier 1996, la libération sous caution a été refusée à cause de cette disposition. La Magistrates’ Court décida de placer le requérant en détention provisoire les 4 et 11 janvier 1996, la seconde comparution ayant été rendue nécessaire par la possibilité (abandonnée par la suite) que le ministère public modifie les chefs d’inculpation retenus contre le requérant.
8.M. Caballero fut condamné en octobre 1996 pour tentative de viol et coups et blessures. Le 17 janvier 1997, il fut condamné à quatre ans d’emprisonnement sur le chef de coups et blessures et à l’emprisonnement à perpétuité sur le chef de tentative de viol. Le tribunal déduisit la durée de sa détention provisoire de la peine infligée en vertu de l’article 67 de la loi de 1967 sur la justice pénale. Le 11 juillet 1997, la Cour d’appel débouta l’intéressé de son recours contre sa peine. II.
9. L’article 4 de la loi de 1976 sur la liberté sous caution dans sa version amendée (« la loi de 1976 ») dispose qu’une personne accusée d’une infraction pénale doit être libérée sous caution sauf dans les cas indiqués à l’annexe 1 à ladite loi. Aux termes du paragraphe 2 de l’annexe 1, il n’y a pas lieu de libérer un accusé sous caution lorsque le tribunal est convaincu qu’il existe des motifs sérieux de croire que si tel était le cas, l’intéressé ne comparaîtrait pas devant le tribunal, commettrait une infraction pendant sa liberté, ferait pression sur les témoins ou entraverait de quelque autre manière le cours de la justice, que ce soit à l’égard de lui-même ou d’autrui.
10.Pour prendre sa décision, le tribunal doit, conformément au paragraphe 9 de l’annexe 1 à la loi de 1976, tenir notamment compte de telle ou telle des considérations suivantes ainsi que de toute autre considération qui lui paraît pertinente : – nature et gravité de l’infraction ou du manquement (et méthode probable à suivre à l’égard de l’accusé) ; – personnalité, antécédents, environnement social et fréquentations de l’accusé ; – antécédents de l’accusé s’agissant du respect de ses obligations dans le cadre d’une liberté provisoire antérieurement accordée dans une procédure pénale ; et – sauf dans le cas où il y a sursis à l’examen de l’affaire aux fins d’enquête ou de rapport, force des preuves quant à l’infraction ou au manquement.
11.Conformément au paragraphe 9A de ladite annexe, le tribunal doit motiver sa décision d’accorder la liberté sous caution et faire inscrire ses motifs au procès-verbal de l’audience pour les personnes (accusées d’assassinat, d’homicide involontaire, de viol, de tentative d’assassinat ou de tentative de viol) au sujet desquelles ont été avancés des arguments relatifs aux points mentionnés au paragraphe 2 de l’annexe 1 à la loi de 1976.
12.L’article 25 de la loi de 1994 sur la justice pénale et l’ordre public (« la loi de 1994 »), entrée en vigueur le 10 avril 1995, disposait : « 1. Une personne qui, au cours d’une procédure, a été accusée ou reconnue coupable d’une des infractions relevant du présent article dans les circonstances qui y sont décrites, ne pourra se voir libérée sous caution dans le cadre de cette procédure. 2. Relèvent du présent article, sous réserve des dispositions du paragraphe 3 ci-dessous, les infractions suivantes (...) a) assassinat, b) tentative d’assassinat, c) homicide involontaire, d) viol, et e) tentative de viol. 3. Le présent article s’applique à toute personne accusée ou reconnue coupable d’une des infractions précitées seulement lorsqu’elle a été précédemment condamnée par ou devant un tribunal du Royaume-Uni pour une telle infraction ou pour meurtre et, en cas de condamnation antérieure pour homicide involontaire ou meurtre, si elle a ensuite été condamnée à une peine d’emprisonnement ou, pour un enfant ou mineur, à une détention de longue durée en vertu de l’une quelconque des dispositions en vigueur. (...) »
13.L’article 25 de la loi de 1994 a été amendé par l’article 56 de la loi de 1998 sur les infractions pénales et les troubles de l’ordre public, entrée en vigueur le 30 septembre 1998. Cet article est ainsi libellé : « Au paragraphe 1 de l’article 25 de la loi de 1994 (pas de libération sous caution pour les personnes accusées ou reconnues coupables d’homicide ou de viol avec récidive), les termes « ne pourra se voir libérée sous caution dans le cadre de cette procédure » sont remplacés par « pourra se voir libérée sous caution dans le cadre de cette procédure seulement si le tribunal ou, le cas échéant, le policier examinant la demande de libération sous caution, est convaincu que des circonstances exceptionnelles l’exigent ». » procÉdure devant la commissioN
14.M. Caballero a saisi la Commission le 28 juin 1996. Il alléguait que le refus automatique de le libérer sous caution avant son procès a emporté violation de l’article 5 §§ 3 et 5 de la Convention pris séparément et combiné avec l’article 13. Il se plaignait en outre d’une violation de l’article 14 de la Convention combiné avec l’article 5 § 3.
15.La Commission a retenu la requête (n° 32819/96) le 1 er décembre 1997. Dans son rapport du 30 juin 1998 (ancien article 31 de la Convention), elle conclut qu’il y a eu violation de l’article 5 §§ 3 et 5 et qu’il n’y a pas lieu d’examiner le grief tiré de l’article 14 combiné avec l’article 5 § 3 (dix-neuf voix contre douze) et qu’il n’y a pas eu violation de l’article 13 (unanimité). Le texte intégral de son avis et des deux opinions séparées dont il s’accompagne figure en annexe au présent arrêt [3] .
16. Dans son mémoire, le Gouvernement admet qu’il y a eu violation de l’article 5 §§ 3 et 5 de la Convention. Il affirme également que, pour les raisons exposées dans le rapport de la Commission, il n’y a selon lui pas eu violation de l’article 13 de la Convention et qu’aucune question distincte ne se pose sous l’angle de l’article 14.
17.Le requérant maintient les griefs qu’il tire de l’article 5 §§ 3 et 5 de la Convention et de l’article 14 combiné avec l’article 5 § 3, mais non sa plainte relative à l’article 13. EN DROIT i. SUR LA VIOLATION ALLéGUée DE L’ARTICLE 5 §§ 3 ET 5 de la Convention
18.Le requérant affirme que le refus automatique de le libérer sous caution dans l’attente de son procès, conformément à l’article 25 de la loi de 1994 sur la justice pénale et l’ordre public (« la loi de 1994 »), emporte violation de l’article 5 § 3 de la Convention. Il se plaint aussi de ne pas avoir bénéficié à cet égard d’un droit à réparation au sens de l’article 5 § 5 de la Convention.
19.L’article 5 de la Convention dispose, en ses passages pertinents : « 3. Toute personne arrêtée ou détenue, dans les conditions prévues au paragraphe 1 c) du présent article, doit être aussitôt traduite devant un juge ou un autre magistrat habilité par la loi à exercer des fonctions judiciaires et a le droit d’être jugée dans un délai raisonnable, ou libérée pendant la procédure. La mise en liberté peut être subordonnée à une garantie assurant la comparution de l’intéressé à l’audience. (...) 5. Toute personne victime d’une arrestation ou d’une détention dans des conditions contraires aux dispositions de cet article a droit à réparation. »
20.La majorité de la Commission a estimé qu’il y avait eu violation de l’article 5 §§ 3 et 5 de la Convention. Dans son mémoire à la Cour, le Gouvernement a admis que ces dispositions avaient été méconnues.
21.La Cour accepte la concession du Gouvernement selon laquelle il y a eu violation de l’article 5 §§ 3 et 5 de la Convention en l’espèce, ce qui l’habilite à octroyer une satisfaction équitable au requérant en vertu de l’article 41, mais elle ne juge pas nécessaire, eu égard aux circonstances de la cause, d’examiner les questions d’interprétation de l’article 5 §§ 3 et 5 que soulève le grief du requérant. ii. SUR LA VIOLATION ALLéGUéE de L’ARTICLE 13 de la Convention
22.Devant la Commission, le requérant a fait valoir qu’il n’avait pas disposé d’un recours interne effectif au sujet des violations de l’article 5 §§ 3 et 5 de la Convention. L’article 13 est ainsi libellé : « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles. »
23.La Commission a exprimé l’avis qu’il n’y avait pas eu violation de l’article 13 de la Convention. Devant la Cour, le Gouvernement s’est rallié à cette conclusion en s’appuyant sur les raisons exposées dans le rapport de la Commission.
24.Le requérant ne maintient nullement son grief devant la Cour, qui ne voit pas de raison de l’examiner de son propre chef. III. SUR LA VIOLATION ALLéGUée de L’ARTICLE 14 de la Convention
25.Le requérant affirme en outre que l’article 25 de la loi de 1994 emporte traitement discriminatoire contraire à l’article 14 de la Convention combiné avec l’article 5 § 3. L’article 14 est ainsi libellé : « La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation. »
26.La Commission a considéré qu’il n’était pas nécessaire d’étudier ce grief, eu égard aux circonstances de la cause. Devant la Cour, le Gouvernement a approuvé cette conclusion, se fondant une fois de plus sur les motifs invoqués par la Commission dans son rapport.
27.La Cour relève que l’article 25 de la loi de 1994 désignait certaines catégories d’accusés qui ne pouvaient être libérés sous caution avant leur procès. Ayant accepté la concession du Gouvernement quant à l’article 5 § 3 de la Convention (paragraphe 21 ci-dessus), la Cour ne juge pas nécessaire d’examiner aussi le grief du requérant concernant l’article 25 de la loi de 1994 sous l’angle de l’article 14 de la Convention. IV.
28. Aux termes de l ’ article 41 de la Convention : « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
29.Le requérant n’allègue aucun dommage matériel. En revanche, il réclame une somme non spécifiée au titre du dommage moral, faisant valoir que la décision de ne pas lui octroyer de réparation à ce titre priverait l’article 5 § 5 de toute effectivité. Il présente aussi la déclaration sous serment émanant d’un solicitor britannique ayant exercé depuis 1985 exclusivement dans le domaine pénal et plaidé devant les juridictions pénales. L’auteur de cette déclaration y explique pourquoi le requérant aurait eu de bonnes chances de se voir libérer sous caution dans l’attente de son procès si l’article 25 de la loi de 1994 n’avait pas été en vigueur. Le Gouvernement ne s’est pas prononcé sur cette prétention.
30.La Cour rappelle que, dans certaines affaires se rapportant à des violations de l’article 5 §§ 3 et 4, elle a accordé des sommes relativement modestes au titre du dommage moral (arrêts Van Droogenbroeck c. Belgique du 25 avril 1983 ( article 50 ), série A n° 63, p. 7, § 13, et De Jong, Baljet et Van den Brink c. Pays-Bas du 22 mai 1984, série A n° 77, p. 29, § 65). Dans des affaires plus récentes, elle n’a cependant alloué aucune réparation à ce titre (arrêts Pauwels c. Belgique du 26 mai 1988, série A n° 135, p. 20, § 46, Brogan et autres c. Royaume-Uni du 30 mai 1989 ( article 50 ), série A n° 152-B, pp. 44-45, § 9, Huber c. Suisse du 23 octobre 1990, série A n° 188, p. 19, § 46, Toth c. Autriche du 12 décembre 1991, série A n° 224, p. 24, § 91, Kampanis c. Grèce du 13 juillet 1995, série A n° 318-B, p. 49, § 66, Hood c. Royaume-Uni [GC], n° 27267/95, §§ 84-87, CEDH 1999-I, et Nikolova c. Bulgarie [GC], n° 31195/96, § 76, CEDH 1999-II). Dans certains de ces arrêts, la Cour estime qu’il n’y a lieu d’octroyer une satisfaction équitable que lorsque le dommage découle d’une privation de liberté que le requérant n’aurait pas connue s’il avait bénéficié des garanties prévues à l’article 5 § 3, et conclut, en fonction des circonstances, que le constat de violation représente une satisfaction équitable suffisante quant au dommage moral éventuellement subi.
31.En l’espèce, le requérant a soumis la déclaration sous serment en question, dont la teneur n’est pas contestée par le Gouvernement, pour prouver que, si l’article 25 de la loi de 1994 n’avait pas été en vigueur, il aurait eu de bonnes chances d’être libéré sous caution dans l’attente de son procès. L’intéressé fait en outre valoir que pareille libération sous caution aurait pu lui octroyer ses derniers jours de liberté compte tenu de son âge avancé, de sa santé chancelante et de la longueur de la peine à purger. Le Gouvernement ne s’est pas non plus prononcé à ce sujet. Statuant en équité, la Cour octroie en conséquence au requérant la somme de 1 000 livres sterling (GBP) à titre de réparation du dommage moral. B. Frais et dépens
32.Le requérant réclame au total 32 225,09 GBP pour frais et dépens (taxe sur la valeur ajoutée (TVA) comprise, comme pour tous les autres montants cités ci-dessous). Cette somme correspond aux frais de deux représentants en justice. Dundons, un cabinet de solicitors , a effectué la liaison entre le requérant et Liberty, tandis que cette organisation a représenté le requérant devant la Cour. Celui-ci demande le remboursement de 5 910,56 GBP pour le travail effectué par Dundons et 11 935,47 GBP pour celui de Liberty ainsi que 14 379,06 GBP d’honoraires d’avocat. Le requérant avait aussi réclamé les frais et dépens que, d’après lui, ses conseillers juridiques allaient encourir après le dépôt de son mémoire à la Cour et jusqu’à la fin de la procédure. Par une lettre du 3 septembre 1999, toutefois, le requérant a précisé que ces frais et dépens se rapportaient à la préparation de l’audience devant la Cour et pouvaient donc être déduits du total, puisqu’il n’y a pas eu d’audience. Le Gouvernement fait valoir qu’il ne devrait pas être tenu de payer les frais et dépens de deux représentants, raison pour laquelle ceux réclamés pour Dundons devraient être déduits. Il considère aussi que le temps facturé par le conseil est excessif. Selon lui, la plupart des frais et dépens qui avaient été prévus devraient être supprimés, notamment parce que le Gouvernement a reconnu dans son mémoire qu’il y avait eu violation de l’article 5 de la Convention et qu’il n’y a pas eu d’audience. Il propose donc d’allouer au total 12 000 GBP pour frais et dépens.
33.La Cour rappelle qu’au titre de l’article 41 de la Convention, elle rembourse les frais dont il est établi qu’ils ont été réellement et nécessairement exposés et qu’ils sont d’un montant raisonnable (voir notamment l’arrêt Nikolova précité, § 79). La Cour estime que les travaux effectués par les deux représentants du requérant font dans une large mesure double emploi et réduit en conséquence la somme réclamée pour Dundons. En outre, le nombre d’heures facturé par le conseil semble excessif. Par ailleurs, étant donné que les représentants du requérant n’ont fourni qu’une faible contribution après la soumission de son mémoire, la demande de remboursement des frais prévus pour l’avenir doit être sensiblement réduite. Compte tenu de ce qui précède et statuant en équité, la Cour alloue au requérant la somme de 15 250 GBP, TVA comprise, moins la somme versée par le Conseil de l’Europe au titre de l’assistance judiciaire (4 100 francs français). C. Intérêts moratoires
34.Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable au Royaume-Uni à la date d ’ adoption du présent arrêt est de 7,5 % l ’ an. par ces motifs, la cour, À l’unanimitÉ, 1. Accepte la concession du Gouvernement selon laquelle il y a eu violation de l ’ article 5 §§ 3 et 5 de la Convention ; 2. Dit qu’il n’y a pas lieu de rechercher s’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention ; 3. Dit qu’il n’y a pas lieu de rechercher s’il y a eu violation de l’article 14 de la Convention combiné avec l’article 5 § 3 ; 4. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois, les sommes suivantes : i. 1 000 GBP (mille livres sterling) pour dommage moral ; ii. 15 250 GBP (quinze mille deux cent cinquante livres sterling), taxe sur la valeur ajoutée comprise, pour frais et dépens, moins la somme versée par le Conseil de l’Europe au titre de l’assistance judiciaire ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 7,5 % l ’ an à compter de l ’ expiration dudit délai et jusqu ’ au versement ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français et en anglais, puis communiqué par écrit le 8 février 2000 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Luzius Wildhaber Président Paul Mahoney Greffier adjoint Au présent arrêt se trouve joint, conformément aux articles 45 § 2 de la Convention et 74 § 2 du règlement, l’exposé des opinions suivantes : – opinion concordante de M me Palm, à laquelle se rallient M. Bonello, M me Tulkens et Sir Robert Carnwath ; – opinion séparée de M. Casadevall, à laquelle se rallie M me Greve. L.W. P.J.M. opinion CONCORDANTE DE M me LA JUGE palm, À LAQUELLE SE RALLIENT M. Bonello, m me TULKENS ET Sir Robert CARNWATH, JUGES (Traduction) 1. Au paragraphe 21 de l’arrêt, la Cour « accepte la concession du Gouvernement selon laquelle il y a eu violation de l’article 5 §§ 3 et 5 de la Convention en l’espèce, ce qui l’habilite à octroyer une satisfaction équitable au requérant en vertu de l’article 41, mais elle ne juge pas nécessaire, eu égard aux circonstances de la cause, d’examiner les questions d’interprétation de l’article 5 §§ 3 et 5 que soulève le grief du requérant ». 2. Je conviens que, dans une affaire comme celle-ci, où l’Etat défendeur admet qu’il y a eu violation, où la législation ou la pratique internes ont été amendées en conséquence, et où la Cour est de plus convaincue qu’il n’existe aucun motif d’intérêt général de fixer la jurisprudence pour l’avenir et pour tous les Etats contractants, la Cour peut s’acquitter de la tâche qui lui incombe en vertu de l’article 19 de la Convention – à savoir « assurer le respect des engagements résultant pour les Hautes Parties contractantes de la (…) Convention et de ses Protocoles » – en acceptant la concession du Gouvernement sans examiner par elle-même les questions d’interprétation d’ordre général non résolues que soulève l’affaire. Cette méthode sert l’économie de la procédure car, à mon avis, elle permet à la Cour de se prononcer sans autre forme de motivation sur les prétentions contestées du requérant à une satisfaction équitable au titre de l’article 41 de la Convention. 3. Aux termes de l’article 41, pour être en mesure d’accorder une satisfaction équitable, la Cour doit déclarer qu’il y a eu violation d’une clause normative au moins. De plus, conformément à l’article 45, ses arrêts sont motivés. 4. En l’espèce, la Cour a précisément conclu à la violation au motif que le Gouvernement avait reconnu la violation – il avait d’ailleurs déjà amendé la législation à l’origine de la plainte du requérant – et que, dans les circonstances de la cause, il n’y avait pas lieu d’examiner la question d’interprétation de caractère général que soulevait l’affaire. 5. Le dispositif de l’arrêt, toutefois, ne paraît pas trancher la question de savoir s’il y a eu violation en l’espèce, puisque la Cour se contente d’« accepte[r] la concession du Gouvernement selon laquelle il y a eu violation de l ’ article 5 §§ 3 et 5 de la Convention ». Je trouve cette formule malheureuse car elle n’exprime pas clairement la position de la Cour. Dans la mesure où elle n’équivaut pas à un constat de violation, elle crée une nouvelle catégorie d’arrêt ne concluant ni à la violation ni à la non-violation tout en accordant une satisfaction équitable au titre de l’article 41. Force est de considérer cela comme une extension de la compétence de la Cour au titre de la Convention. 6. Accepter la concession du Gouvernement selon laquelle il y a eu violation sans trancher une question générale d’interprétation non résolue signifie en bonne logique, à mon avis, que la Cour admet elle aussi qu’il y a bien eu violation dans et aux fins de cette affaire. Le dispositif aurait dû énoncer cela clairement. Selon moi, en bref, lorsqu’elle entend accepter la concession d’un Etat défendeur selon laquelle il y a eu violation et octroyer une satisfaction équitable en vertu de l’article 41, la Cour peut remettre à plus tard la résolution de la question générale d’interprétation de la Convention – à condition bien sûr qu’aucun motif d’intérêt général n’exige le contraire – mais elle ne peut pas ne pas trancher celle de savoir s’il y a eu violation des clauses normatives en jeu dans l’affaire considérée. opinion séparée DE M. LE JUGE casadevall, à laquelle se rallie m me la juge greve 1. Je partage le point de vue, exprimé par le Gouvernement dans son mémoire, selon lequel l’article 5 §§ 3 et 5 de la Convention a été violé et, par voie de conséquence, le requérant doit se voir octroyer une satisfaction équitable. Cependant, je me dois, en l’espèce, d’exprimer tous mes doutes sur la nouvelle approche que la Cour a adoptée dans le présent arrêt, au paragraphe 21 et au premier point de son dispositif. 2. Faute de rayer l’affaire du rôle à la suite d’un règlement amiable ou pour toute autre raison prévue à l’article 37, la Cour se devait, dans l’exercice de sa compétence « concernant l’interprétation et l’application de la Convention » aux termes de son article 32, de statuer sur le fond, en retenant que les dispositions en cause avaient – ou n’avaient pas – été méconnues. Ce sont, à mon avis, les deux seules options qu’offre la Convention pour les arrêts de la Cour. 3. Il ressort de l’article 41 que l’octroi d’une satisfaction équitable reste assujetti au constat préalable d’une violation de la Convention ou de ses Protocoles. Dès lors, même en reconnaissant à la Cour une grande latitude d’interprétation, je ne suis pas persuadé que le fait que la Cour accepte la concession du Gouvernement lui permette, en soi, d’allouer une telle satisfaction. 4. D’autre part, même si l’Etat a admis la violation de l’article 5 §§ 3 et 5, le requérant (seul « dominus litis ») a maintenu ses griefs faute d’un règlement amiable. Partant, il avait le droit de recevoir un arrêt motivé sur le fond (comme le veut l’article 45), autre qu’une simple acceptation de la concession du Gouvernement, et la Cour, à mon avis, devait trancher les questions dont elle était saisie. 5. Bien qu’il s’agisse d’une jurisprudence datant de 1978 et certes non contraignante pour la nouvelle Cour, je préfère le point de vue exprimé dans l’arrêt Irlande c. Royaume-Uni du 18 janvier 1978 (série A nº 25) dans le sens où la Cour « estime (…) qu’il entre dans les responsabilités lui incombant dans le cadre du système de la Convention de connaître des allégations non contestées de violation (…) » (p. 62, § 154) et « Dès lors, on ne saurait considérer que la présente instance ait perdu son objet pour lesdites allégations ; la Cour croit devoir se prononcer sur le bien-fondé de celles-ci nonobstant les initiatives de l’Etat défendeur » (p. 62, § 155). 6. Bien qu’on puisse faire valoir que la Cour conserve toujours la faculté de poursuivre l’examen d’une affaire, même en cas de règlement amiable ou de retrait des griefs par le requérant (article 37), l’ouverture de cette « troisième et nouvelle voie », se limitant à l’acceptation pure et simple de la concession de l’Etat défendeur, ne me paraît pas satisfaisante, ni dans l’esprit ni dans la lettre, à la lumière du texte de la Convention. 1- [2] . Note du greffe : entré en vigueur le 1 er novembre 1998. [3] . Note du greffe : pour des raisons d’ordre pratique, il n’y figurera que dans l’édition imprimée (le recueil officiel contenant un choix d’arrêts et de décisions de la Cour), mais chacun peut se le procurer auprès du greffe.