AFFAIRE CALIRI c. ITALIE

SECȚIUNEA A PATRA CAUZA CALIRI c. ITALIA [1] (solicitarea nr. 41817/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 8 Februarie 2000 DEF 08/05/2000 În cauza Caliri c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din Președintele Conforti Ress Pastor Ridruejo Caflisch Makarczyk Vajić judecători și domnul V. Berger grefier de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 27 ianuarie 2000, a luat hotărârea, adoptată la această dată, la originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, Maria Caliri, reclamanta, a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 2 mai 1997 în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Lapelor și Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția privind Drepturile Omului).

Cererea a fost înregistrată la 22 iunie 1998 sub numărul de dosar 41817/98. Recurenta este reprezentată de M. V. Candiloro, avocat în Palermo. Guvernul italian ( La 10 iunie 1992, recurenta a introdus în fața Tribunalului Administrativ Regional din Sicilia o acțiune în vederea anulării unei decizii a Casei Naționale de Previziuni a funcționarilor (ENPAS) prin care i-a refuzat plata despăgubirii sale de încheiere a contractului pe motiv că dispunea de aceasta. La 17 iunie 1992, reclamanta a solicitat stabilirea datei ședinței. O ședință a avut loc la 23 februarie 1999. printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 8 aprilie 1999, instanța a acceptat cererea recurentei.

Recurenta susține că durata procedurii nu a respectat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Registrul se opune acestei teze. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 10 iunie 1992 și s-a încheiat la 8 aprilie 1999 și, prin urmare, a durat șase ani și zece luni pentru o instanță. 10. Curtea amintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi c. Italia, care urmează să apară în Codul Oficial al Curții, § 22) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de a deține un termen rezonabil.

În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința de termen rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (2). Cu privire la aplicarea articolului 41 din convenție 12.În conformitate cu art. 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se dea ștearsă decât mai mult decât mai puțin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă.

Recurenta solicită 10 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 14. Curtea, după ce a luat în considerare observațiile prezentate de guvern, consideră că este necesar să se acorde recurentei suma solicitată, și anume 10 000 000 ITL. Costuri și cheltuieli de judecată 15. De asemenea, recurenta solicită 5 500 000 de lire italiene (ITL) pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții.

16. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale numai în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30. În speță, luând în considerare observațiile prezentate de guvern și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 5 000 000 ITL pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată pentru procedura în fața Curții și pentru acordul cu reclamanta. Interese moratorii 17. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata d Interes legal aplicabil în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 2,5 % l an.

Prin aceste motive, Curtea, în la . unanimitate, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenția Dit că statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 10 000 000 (zece milioane) de lire italiene pentru daune morale și 5 000 000 (cinci milioane) de lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 2,5 % l an începând cu expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcută în limba franceză, apoi comunicată în scris la 8 februarie 2000, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Vincent Berger Matti Pellonpäääup Președinte [1] Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă.

QUATRIÈME SECTION

AFFAIRE CALIRI c. ITALIE [1] (Requête n° 41817/98) ARRÊT STRASBOURG 8 février 2000 DÉFINITIF 08/05/2000 En l’affaire Caliri c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de : M. M. Pellonpää , président , M. B. Conforti , M. G. Ress , M. A. Pastor Ridruejo , M. L. Caflisch , M. J. Makarczyk , M me N. Vajić , juges , et de M. V. Berger , greffier de section ; Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 27 janvier 2000, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

6. La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…) »