- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 14 martie 2000
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Dommage matériel - demande rejetée
- Préjudice moral - constat de violation suffisant
- Remboursement frais et dépens - procédure de la Convention
Caliendo împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A DOUA CAUZA CALIENDO c. ITALIA [1] (solicitarea nr. 34437/97) HOTĂRÂREA STRASBURG 14 martie 2000 În land Cauza Caliendo c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii Fischbach, președintele L. F errorari Bravo Bonello Tsatsa Nikolovska domnii Lorenzen A.B.
B aka, E. L evits judecători și de domnul Fribergh grefier de secțiune După ce a intenționat în camera consiliului la 3 februarie 2000, se retrage hotărârea, adoptată la această dată, în mod direct la cauza La a fost deferită Curții de către domnul Giuseppina Caliendo ( 7 aprilie 1999. La originea sa se află o cerere (nr. 34437/97) îndreptată împotriva Republicii Italiene, pe care recurenta și soțul ei au sesizat-o Comisia Europeană pentru Drepturile Omului ( La 12 octombrie 1996, în temeiul fostului articol 25, în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, reclamanta este reprezentată de domnul L. Varriale, avocat la Livorne. Guvernul italian (atunătorul) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito.
La 27 mai 1998, Comisia a reținut partea din cererea prezentată de reclamantă (nr. 34437/97) cu privire la motivul întemeiat pe durata unei proceduri și a respins-o pentru surplus. În raportul său [2] din 1 decembrie 1998 (fostul articol 31), Comisia concluzionează, cu douăzeci și trei de voturi pentru, încălcarea art. 61 din Convenție. 11 la 1 noiembrie 1998, și în conformitate cu art. 5 alin. (4) din protocolul menționat anterior, coroborat cu art. 24 alin. (6) și art. 100 alin. (1) din Regulamentul Curții, un colegiu al Marii Camere a decis, la 7 iulie 1999, că cauza va fi examinată de o cameră constituită în cadrul uneia dintre secțiunile Curții. Președintele Curții, dl L. Wildhaber, a atribuit apoi cauza celei de-a doua secțiuni.
Camera constituită în cadrul acestei secțiuni îl cuprindea pe domnul Conforti, judecător ales în temeiul Italiei (articolele 27 alineatul (2) din Convenție și 26 alineatul (a) din regulament), și pe dl C.L. Rozakis, președintele secțiunii (art. 26 alineatul (2) din Convenție) (art. 26 alineatul (2) din Regulamentul de procedură). (a) din Regulamentul de procedură). Ceilalți membri numiți de acesta din urmă pentru a completa camera erau dl Fischbach, dl G. Bonello, dl Strážnická, dl Lorenzen și dl Levits [art. 26 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul de procedură]. Ulterior, dl Rozakis și dl Conforti, care participaseră la examinarea cauzei de către Comisie, s-au deportat [art. 28 din Regulamentul de procedură].
Fischbach l-a înlocuit pe dl Rozakis ca președinte al Camerei (art. 12 din Regulamentul de procedură) și pe dl A.B. Baka a fost desemnat să-l înlocuiască în cadrul acesteia. Mai târziu, guvernul l-a desemnat pe dl Ferrari Bravo, judecător ales în calitate de San Marino, pentru a se afla în locul domnului Conforti [art. 27 alineatul (2) din Convenție și art. 29 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Strážnická, împiedicată, a fost înlocuită de dl Tsatsa-Nikolovska. La 16 noiembrie 1999, guvernul a informat Curtea că nu intenționa să prezinte un nou memoriu și se referea la observațiile sale în fața Comisiei. La 13 octombrie 1999, grefa primise memoriul recurentei. La 26 aprilie 1994, reclamanta a atacat decizia inspectorului de Academie de a-i lua o zi de salariu, în timp ce ea beneficia de un concediu medical de 15 zile, în fața Tribunalului Administrativ din Florența (în aceeași zi, a solicitat stabilirea ședinței.
La 9 ianuarie 1995, reclamanta a solicitat stabilirea de urgență a datei la care a fost pronunțată și legătura acestei acțiuni cu alte două acțiuni. La 27 noiembrie 1996, reclamanta a solicitat instanței să nu se alăture celor trei acțiuni. 10. Conform informațiilor furnizate de reclamantă la 6 octombrie 1999, acțiunea era încă în curs de desfășurare în fața aceleiași instanțe.
CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE 11. Recurenta susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil de termen stabilit la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum s-a formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 12. La această dată, Curtea a durat deja mai mult de cinci ani și cinci luni pentru o instanță.
15. Curtea amintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bouttazzi c. Italia care să apară în Codul Oficial al Curții, § 22) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de încălcări la cerina în măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 16. În măsura în care a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerina În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.
Recurenta solicită 65 039 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material pe care l-ar fi suferit, adică valoarea zilei de salariu care i-a fost reținută și înmânează Curții în ceea ce privește evaluarea prejudiciului moral. 19. Curtea consideră că prezenta hotărâre constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă în ceea ce privește pretinsul prejudiciu moral și respinge cererea privind prejudiciul material. Comisioane și cheltuieli de judecată 20. Recurenta solicită, de asemenea, 605 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și 1 224 000 ITL pentru cele suportate în fața Curții.
21. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma solicitată de 1 224 000 ITL pentru procedura în fața Curții și la data la care a fost acordată recurentei.interese moratorii 22. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata d Interes legal aplicabil în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 2,5 % l an.
Prin aceste motive, Curtea a afirmat, în unanimitate, că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție Dită, cu cinci voturi la doi, că prezenta hotărâre constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă în ceea ce privește pretinsul prejudiciu moral; A se vedea în unanimitate, în termen de trei luni, 1 224 000 (un milion douăzeci și patru de mii) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că această sumă va crește cu o dobândă simplă cu 2,5 % l de la expirarea termenului respectiv și până la plata restantă, în unanimitate, cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.
Adoptată în limba franceză, apoi comunicat în scris la 14 martie 2000, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Erik Fribergh Marc Fischbach Grefier Președinte La prezenta hotărâre se anexează, în conformitate cu art. 51 alineatul (2) din Convenție și cu art. 74 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, la al doilea paragraf din Regulamentul de procedură al judecătorului Bonello, la care se alătură judecătorului Levits. M.F. E.F. Opinia dizidentă a dlui judecător BONELLO, la care se alătură dlui judecător LEVITS Nu împărtășesc opinia majorității atunci când concluzionează că constatarea încălcării articolului 6 alineatul (1) din convenție constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral invocat de reclamant.
În plus, în opinia mea disidentă anexată la cauza Aquilina c. Malta din 29 aprilie 1999 [1] Hotărârea poate fi supusă unor modificări de formă. Notă a grefei: Raportul este disponibil pentru transplant.
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE CALIENDO c. ITALIE [1] (Requête n° 34437/97) ARRÊT STRASBOURG 14 mars 2000 En l’affaire Caliendo c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de : MM. M. Fischbach, président , L. F errari Bravo , G. Bonello , M me M. Tsatsa - Nikolovska , MM. P. Lorenzen , A.B. B aka, E. L evits , juges , et de M. E. Fribergh , greffier de section ; Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 3 février 2000, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
L’affaire a été déférée à la Cour par M me Giuseppina Caliendo (« la requérante »), ressortissante italienne, le 7 avril 1999. A son origine se trouve une requête (n° 34437/97) dirigée contre la République italienne et dont la requérante et son mari avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 12 octobre 1996 en vertu de l’ancien article 25 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requérante est représentée par M e L. Varriale, avocat à Livourne. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M.V. Esposito.
Le 27 mai 1998, la Commission a retenu la partie de la requête présentée par la requérante (n°34437/97) quant au grief tiré de la durée d’une procédure et l'a rejetée pour le surplus. Dans son rapport [2] du 1er décembre 1998 (ancien article 31), elle conclut, par vingt-trois voix contre une, à la violation de l'article 6 § 1 de la Convention.
A la suite de l’entrée en vigueur du Protocole n° 11 le 1 er novembre 1998, et conformément à l’article 5 § 4 dudit Protocole, lu en combinaison avec les articles 24 § 6 et 100 § 1 du règlement de la Cour (« le règlement »), un collège de la Grande Chambre a décidé, le 7 juillet 1999, que l’affaire serait examinée par une chambre constituée au sein de l’une des sections de la Cour.
Le président de la Cour, M. L. Wildhaber, a ensuite attribué l’affaire à la deuxième section. La chambre constituée au sein de ladite section comprenait de plein droit M. B. Conforti, juge élu au titre de l'Italie (articles 27 § 2 de la Convention et 26 § 1 a) du règlement), et M. C.L. Rozakis, président de la section (article 26 § 1 a) du règlement). Les autres membres désignés par ce dernier pour compléter la chambre étaient M. M. Fischbach, M. G. Bonello, M me V. Strážnická, M. P. Lorenzen et M. E. Levits (article 26 § 1 b) du règlement).
Ultérieurement, M. Rozakis et M. Conforti, qui avaient participé à l’examen de l’affaire par la Commission, se sont déportés (article 28 du règlement). En conséquence, M. Fischbach a remplacé M. Rozakis en tant que président de la chambre (article 12 du règlement) et M. A.B. Baka a été désigné pour le remplacer au sein de celle-ci. Par la suite, le Gouvernement a désigné M. L. Ferrari Bravo, juge élu au titre de Saint-Marin, pour siéger à la place de M. Conforti (articles 27 § 2 de la Convention et 29 § 1 du règlement). En outre, M me V. Strážnická, empêchée, a été remplacée par M me M. Tsatsa-Nikolovska.
Le 16 novembre 1999, le Gouvernement a informé la Cour qu'il n'entendait pas présenter un nouveau mémoire et se référait à ses observations devant la Commission. Le 13 octobre 1999, le greffe avait reçu le mémoire de la requérante. EN FAIT
Employée de l'Education nationale, la requérante est assistante administrative dans un collège.
Le 26 avril 1994, la requérante attaqua la décision de l'inspecteur d'académie de lui enlever un jour de salaire, alors qu'elle bénéficiait d'un congé de maladie de quinze jours, devant le tribunal administratif de Florence(recours n° 1591/94). Le même jour, elle demanda la fixation de l'audience.
Le 9 janvier 1995, la requérante demanda la fixation d’urgence de la date de l’audience et la jonction de ce recours avec deux autres recours. Le 27 novembre 1996, la requérante demanda au tribunal de ne pas joindre les trois recours.
Selon les informations fournies par la requérante le 6 octobre 1999, le recours était à cette date encore pendant devant la même juridiction. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
11. La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…) »
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La période à considérer a débuté le 26 avril 1994 et était encore pendante au 6 octobre 1999.
Elle avait, à cette date, déjà duré un peu plus de cinq ans et cinq mois, pour une instance.
La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi c. Italie à paraître dans le recueil officiel de la Cour, § 22) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II. Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
La requérante réclame 65 039 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel qu'elle aurait subi, soit le montant de la journée de salaire qui lui avait été retenu et s’en remet à la Cour quant à l’évaluation du dommage moral.
La Cour considère que le présent arrêt constitue en lui-même une satisfaction équitable suffisante quant au préjudice moral allégué et rejette la demande relative au dommage matériel. B. Frais et dépens
La requérante demande également 605 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et 1 224 000 ITL pour ceux encourus devant la Cour.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme demandée de 1 224 000 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde à la requérante. C. Intérêts moratoires
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 2,5 % l ’ an. Par ces motifs, la Cour 1. Dit , à l’unanimité, qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit, par cinq voix contre deux, que le présent arrêt constitue en lui-même une satisfaction équitable suffisante quant au préjudice moral allégué ; 3. Dit , à l’unanimité, a) que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois, 1 224 000 (un million deux cent vingt-quatre mille) lires italiennes pour frais et dépens ; b) que ce montant sera à majorer d ’ un intérêt simple de 2,5 % l ’ an à compter de l ’ expiration dudit délai et jusqu ’ au versement ; 4. Rejette , à l’unanimité, la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 14 mars 2000, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . Erik Fribergh Marc Fischbach Greffier Président Au présent arrêt se trouve joint, conformément aux articles 51 § 2 de la Convention et 74 § 2 du règlement intérieur, l’exposé de l’opinion dissidente de M. le juge Bonello, à laquelle se rallie M. le juge Levits. M.F. E.F. Opinion dissidente de M. le juge BONELLO, à laquelle se rallie m. le juge LEVITS Je ne partage pas l’avis de la majorité lorsqu’elle conclut que le constat de violation de l’article 6 § 1 de la Convention constitue en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral allégué par le requérant. J’estime que pareil « non-redressement » est inadéquat quelle que soit la cour de justice concernée et se trouve en outre en contradiction avec les termes de la Convention, comme je l’explique en détail dans mon opinion dissidente jointe à l’affaire Aquilina c. Malte du 29 avril 1999. [1] Cet arrêt peut subir des retouches de forme. 1 . Note du greffe : le rapport est disponible au greffe.