AFFAIRE PARADISO c. ITALIE

La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și cu care un cetățean italian, domnul Antonio Paradiso („reclamantul”), a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 30 septembrie 1996 în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”). Cererea a fost înregistrată la 22 iunie 1998 sub numărul de dosar 41816/98. Reclamantul este reprezentat de domnul M. Conte, avocat la Cosenza. Guvernul italian („Guvernul”) este reprezentat de agentul său, domnul U. Leanza, și de coagentul său, domnul V. Esposito.

Camera a declarat cererea admisibilă la 25 mai 1999. ÎN FAPT

La 20 ianuarie 1983, reclamantul a introdus în fața tribunalului administrativ regional din Calabria o acțiune prin care urmărea obținerea anulării unei decizii a ministerului apărării de a nu-i recunoaște reclamantului dreptul la o indemnizație ca urmare a unei infirmități contractate în exercitarea funcțiilor sale.

În aceeași zi, reclamantul a solicitat stabilirea datei ședinței. La 4 martie 1986, reclamantul a solicitat stabilirea urgentă a datei ședinței. O ședință a avut loc la 7 decembrie 1990. Printr-o sentință interlocutorie din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 4 aprilie 1991, tribunalul a dispus ca administrația să furnizeze anumite informații. O ședință a avut loc la 17 aprilie 1992. La 28 decembrie 1992, administrația a furnizat informațiile cerute de tribunal. O ședință a avut loc la 2 iulie 1993. Printr-o sentință din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 30 noiembrie 1993, tribunalul a admis cererea reclamantului.

La 14 februarie 1994, administrația a declarat apel în fața Consiliului de Stat și a solicitat, de asemenea, suspendarea executării sentinței. O ședință a avut loc la 29 aprilie 1994. Printr-o ordonanță din aceeași zi, Consiliul de Stat a respins cererea de suspendare. O ședință a avut loc la 21 noiembrie 1995. Printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 22 aprilie 1996, Consiliul de Stat a reformat sentința tribunalului. ÎN DREPT

Guvernul se opune acestei teze.

Perioada care trebuie luată în considerare a început la 20 ianuarie 1983 și s-a încheiat la 22 aprilie 1996.

Așadar, ea a durat aproximativ treisprezece ani și trei luni, pentru două grade de jurisdicție.

Curtea reamintește că a constatat, în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, hotărârea Bottazzi c. Italiei, ce urmează a fi publicată în culegerea oficială a Curții, § 22), existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de încălcări ale cerinței „termenului rezonabil”. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării articolului 6 § 1.

După ce a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu îndeplinește cerința „termenului rezonabil” și că aceasta este încă o manifestare a practicii menționate mai sus. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1. II. Cu privire la aplicarea articolului 41 din Convenție

Potrivit articolului 41 din Convenție, „Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.” A. Prejudiciu

Reclamantul solicită 50.000.000 de lire italiene (ITL) cu titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit.

Curtea, după ce a luat în considerare observațiile prezentate de Guvern, consideră că este necesar să se acorde reclamantului 32.000.000 ITL. B. Cheltuieli de judecată

Reclamantul solicită, de asemenea, 10.173.800 de lire italiene (ITL) pentru cheltuielile de judecată suportate în fața Curții.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al cuantumului lor (a se vedea, de exemplu, hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță, luând în considerare observațiile prezentate de Guvern și având în vedere elementele aflate în posesia sa și criteriile sus-menționate, Curtea consideră rezonabilă suma de 5.000.000 ITL cu titlu de cheltuieli de judecată pentru procedura în fața Curții și o acordă reclamantului. C. Dobânzi de întârziere

Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata dobânzii legale aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5 % pe an. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, 1. Hotărăște că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 2. Hotărăște a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenție, 32.000.000 (treizeci și două de milioane) de lire italiene pentru prejudiciu moral și 5.000.000 (cinci milioane) de lire italiene pentru cheltuieli de judecată; b) că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 2,5 % pe an începând de la expirarea termenului menționat și până la plată; 3. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 8 februarie 2000, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Vincent Berger Matti Pellonpää Grefier Președinte [1] Această hotărâre poate suferi retușuri de formă.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Antonio Paradiso (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 30 septembre 1996 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 22 juin 1998 sous le numéro de dossier 41816/98. Le requérant est représenté par M e M. Conte, avocat à Cosence. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M.V. Esposito.

La chambre a déclaré la requête recevable le 25 mai 1999. EN FAIT

Le 20 janvier 1983, le requérant introduisit devant le tribunal administratif régional de Calabre un recours visant à obtenir annulation d'une décision du ministère de la Défense de ne pas reconnaître au requérant le droit à une indemnité suite à une infirmité contractée dans l'exercice de ses fonctions.

Le même jour, le requérant demanda la fixation de la date de l'audience. Le 4 mars 1986, le requérant demanda la fixation urgente de la date de l'audience. Une audience eut lieu le 7 décembre 1990. Par un jugement interlocutoire du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 4 avril 1991, le tribunal ordonna à l'administration de fournir certaines informations. Une audience eut lieu le 17 avril 1992. L'administration fournit, le 28 décembre 1992, les renseignements demandés par le tribunal. Une audience eut lieu le 2 juillet 1993. Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 30 novembre 1993, le tribunal fit droit à la demande du requérant.

Le 14 février 1994, l'administration interjeta appel devant le Conseil d'Etat et demanda aussi la suspension de l'exécution du jugement. Une audience eut lieu le 29 avril 1994. Par une ordonnance du même jour, le Conseil d'Etat rejeta la demande de suspension. Une audience eut lieu le 21 novembre 1995. Par un arrêt du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 22 avril 1996, le Conseil d’Etat réforma le jugement du tribunal. EN DROIT I.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

La période à considérer a débuté le 20 janvier 1983 et s'est terminée le 22 avril 1996.

Elle a donc duré environ treize ans et trois mois, pour deux instances.

La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi c. Italie, à paraître dans le recueil officiel de la Cour, § 22) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II. Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage

Le requérant réclame 50 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu'il aurait subi.

La Cour, après avoir pris en considération les observations présentées par le Gouvernement, considère qu’il y a lieu d'octroyer au requérant 32 000 000 ITL. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 10 173 800 lires italiennes (ITL) pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce, prenant en considération les observations présentées par le Gouvernement et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 5 000 000 ITL au titre des frais et dépens pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 2,5 % l ’ an. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 32 000 000 (trente-deux millions) lires italiennes pour dommage moral et 5 000 000 (cinq millions) lires italiennes pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 2,5 % l ’ an à compter de l ’ expiration dudit délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 8 février 2000, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . Vincent Berger Matti Pellonpää Greffier Président [1] Cet arrêt peut subir des retouches de forme.