SECȚIUNEA A PATRA CAUZA ARBORE c. ITALIA (Cercetarea nr. 4440/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 25 mai 2000 DEFINITIVF 25/08/2000 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Arbore c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Conforti Pastor Ridruejo Caflisch Makarczyk Vajić Pellonpää, judecători și al domnului V. Berger grefier de secțiune După ce a deliberat în camera consiliului la 4 mai 2000, se îndepărtează hotărârea, adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și din care un resortisant italian, M. Aldo Arbore a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 18 martie 1998 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Lacundare și Libertăților Fundamentale ( R. G. Rodio, avocat în Bari. Guvernul italian ( La 19 iunie 1971, reclamantul a formulat o acțiune în fața Curții de Conturi pentru a obține anularea unei decizii a Ministerului de Finanțe care refuza să îi acorde o pensie pe motiv că infirmitatea sa nu era legată de serviciul său în timpul războiului. La 24 iunie 1971, dosarul a fost transmis procurorului general pentru instrucție. La 21 noiembrie 1989, procurorul general și-a prezentat concluziile. Printr-o hotărâre din 5 martie 1992, al cărei text a fost depus la grefa din august 1992, Curtea a trimis cazul camerei judiciare specializate în domeniul pensiilor de război. noiembrie 1997, deoarece grefa nu i-a comunicat data depunerii la grefa de la . La 8 ianuarie 1993, dosarul a fost transmis procurorului public. La aceeași dată, la 8 ianuarie 1993, camera judiciară specializată în domeniul pensiilor de război a comunicat reclamantului dispozitivul de la . La 9 octombrie 1995, dosarul s-a întors la camera judiciară specializată în domeniul pensiilor de război, iar la ianuarie 1996, aceasta din urmă l-a informat pe reclamant că primise dosarul. La iunie 1996, reclamantul a indicat camerei pe care intenționa să continue procedura. Conform informațiilor furnizate de solicitant, procedura era încă în curs de desfășurare la 5 octombrie 1999. În temeiul articolului 6 alineatul (1) din convenție, reclamantul susține că durata procedurii nu a respectat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Hotărârea din 5 octombrie 1999. 10. Curtea constată că procedura care trebuie luată în considerare a început la 19 iunie 1971 și era încă în curs de desfășurare la 5 octombrie 1999 11. La data respectivă, aceasta a durat deja mai mult de 28 de ani și trei luni pentru o instanță; cu toate acestea, perioada care trebuie luată în considerare începe doar cu intrarea în vigoare, la 1 august 1973, a recunoașterii dreptului individual la recurs de către Italia și, prin urmare, este de puțin peste douăzeci și șase de ani și două de luni pentru o instanță. 12. Curtea amintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi c. Italia, care urmează să apară în declarația oficială a Curții, § 22) la În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 13. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprejm de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă 15. Reclamantul solicită 70 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și 30 000 000 ITL pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 16. Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului suma de 30 000 000 ITL pentru prejudiciul moral. Reclamantul solicită, de asemenea, 8 533 483 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și 13 198 760 ITL în fața Curții. 18. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță, având în vedere elementele aflate în posesia sa și criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 5 000 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile efectuate în fața Curții. Interese moratorii 19. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5 % l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 30 000 000 (trente milioane) lire italiene pentru daune morale și 5 000 000 (cinci milioane) lire pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 2,5% l an de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestora Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 25 mai 2000, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Modululer Președintele
QUATRIÈME SECTION
AFFAIRE ARBORE c. ITALIE
(Requête n°
41840/98)
ARRÊT
25 mai 2000
25/08/2000
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Arbore c. Italie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
G.
Ress
,
président
,
B.
Conforti
,
A.
Pastor Ridruejo
,
L.
Caflisch
,
J.
Makarczyk
,
M
me
N.
Vajić
,
M.
M.
Pellonpää,
juges
,
et de M. V.
Berger
,
greffier de section
;
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 4 mai 2000,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Aldo Arbore (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 18 mars 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 22 juin 1998 sous le numéro de dossier 41840/98. Le requérant est représenté par M
e
2.
La Cour a déclaré la requête en partie recevable le 25 mai 1999.
3.
Le 19 juin 1971, le requérant déposa un recours devant la Cour des comptes visant à obtenir l’annulation d’une décision du ministère des Finances qui lui refusait de lui accorder une pension au motif que son infirmité n'était pas liée à son service pendant la guerre.
4.
Le 24 juin 1971, le dossier fut transmis au ministère public pour instruction. Le 21 novembre 1989, le procureur général déposa ses conclusions.
5.
Par un arrêt du 5
mars 1992, dont le texte fut déposé au greffe le
4
août 1992, la Cour renvoya l'affaire à la chambre juridictionnelle spécialisée en matière de pensions de guerre. Le requérant déclare avoir pris connaissance de l’arrêt seulement le 28
novembre 1997, car le greffe ne lui avait pas communiqué la date du dépôt au greffe de l’arrêt. Le 8 janvier 1993, le dossier fut transmis au ministère public.
6.
A la même date, le 8 janvier 1993, la chambre juridictionnelle spécialisée en matière de pensions de guerre communiqua au requérant le dispositif de l’arrêt du 5 mars 1992.
7.
Le 9 octobre 1995, le dossier fut retourné à la chambre juridictionnelle spécialisée en matière de pensions de guerre. Le
30
janvier
1996, cette dernière informa le requérant qu'elle avait reçu le dossier. Le
25
juin 1996, le requérant indiqua à la chambre qu’il souhaitait continuer la procédure. Selon les informations fournies par le requérant, la procédure était encore pendante au 5 octobre 1999.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
8.
Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6
§
1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)
»
9.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
10.
La Cour note que la procédure à considérer a débuté le 19 juin 1971 et était encore pendante au 5 octobre 1999.
11.
Elle avait, à cette date, déjà duré plus de vingt-huit ans et trois mois, pour une instance. Toutefois, la période à considérer ne commence qu'avec la prise d'effet, le 1
er
août 1973, de la reconnaissance du droit de recours individuel par l'Italie, et elle est donc d'un peu plus de vingt-six ans et deux mois, pour une instance.
12.
La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi c. Italie, à paraître dans le recueil officiel de la Cour, §
22) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
13.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 §
1.
II.
Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
14.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
15.
Le requérant réclame 70 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice materiel et 30 000 000 ITL au titre du préjudice moral qu'il aurait subis.
16.
La Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer au requérant la somme de 30 000 000 ITL au titre du préjudice moral.
B.
Frais et dépens
17.
Le requérant demande également 8 533 483 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et 13
198
760 ITL devant la Cour.
18.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, §
30). En l’espèce, compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 5 000 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
C.
Intérêts moratoires
19.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 2,5 % l
’
an.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article
44 § 2 de la Convention, 30 000 000 (trente millions) lires italiennes pour dommage moral
et 5 000 000 (cinq millions) lires pour frais et dépens
;
b)
que ces montants seront à majorer d
’
un intérêt simple de 2,5 % l
’
an à compter de l
’
expiration dudit délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 mai 2000, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
Vincent
Berger
Georg
Ress
Greffier
Président