OLSTOWSKI v. POLAND

CUARTA DECIZIE PARȚIONALĂ PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 34052/96 de Artur OLSTOWSKI împotriva Poloniei Curții Europene a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care stă la 10 februarie 2000 în calitate de Cameră compusă din M. Pellonpää, Președintele G. Ress, A. Pastor Ridruejo, L. Caflisch, J. Makarczyk, V. Butkevych, dna S. Botoucharova, judecători și V. Berger, grefierul secțiunii Având în vedere cererea de mai sus introdusă la 7 februarie 1996 de la Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 5 decembrie 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamantul este un național polonez, născut în 1970 și locuiește în Tczew (Polonia). Circumstanțele particulare ale cazului Faptele cazului, astfel cum a prezentat reclamantul, pot fi rezumate după cum urmează. La 14 decembrie 1993, reclamantul a fost reținut de poliție. Apoi, el a fost acuzat de comisie de jaf împreună cu trei complice. 1993 Procurorul din districtul Starogard Gdański ( Prokurator Rejonowy ) a retras reclamantul în custodie. La 22 februarie 1994, Curtea Regională Gdańsk ( Såd Wojewódzki ) a decis să prelungească detenția reclamantului. La o dată neespecificată, reclamantul a apelat împotriva acestei decizii la Curtea de Apel ( Sād Apelacyjny La 16 martie 1994, instanța de apel a respins recursul și a respins afirmația reclamantului potrivit căreia decizia Curții Regionale nu se referă decât în termeni generale la motivele care justifică detenția sa. În plus, instanța de apel a considerat că dovezile luate de la unul dintre martorii, dna G.G., au susținut în mod rezonabil că reclamantul a comis jaf. La 24 mai 1994, Curtea Regională Gdańsk a hotărât să prelungească detenția reclamantului până la 1 septembrie 1994 și a considerat că dovezile au arătat că reclamantul a comis probabil infracțiunile cu care a fost acuzat. Curtea a subliniat că mai multe elemente de probă au rămas de luate, inclusiv examinarea psihiatrică a reclamantului. Acesta a considerat, de asemenea, faptul că ancheta în cauză nu a fost încheiată în această etapă nu a putut fi atribuită inactivității autorităților judecătorești. La 27 mai 1994, reclamantul a apelat la Curtea de Apel din Gdańsk împotriva deciziei respective. La o dată neespecificată, recursul său a fost respins. La 29 august 1994, procurorul din districtul Gdańsk a prezentat Curtea Regională Gdańsk un proiect de pronunțare. La o dată neespecificată, Curtea Regională l-a transmis înapoi procurorului din district care i-a ordonat să își elaboreze raționamentul. La 10 noiembrie 1994, Curtea Regională Gdańsk a respins cererea reclamantului de a-l elibera din detenție. Curtea a remarcat, printre altele, , faptul că dovezile au provocat suspiciuni rezonabile că reclamantul a comis o infracțiune penală, care constituie un pericol semnificativ pentru societate ( znaczny stopieńspołecznego niebezpieczeństwa ) și a observat, de asemenea, că fiul reclamantului a fost îngrijit de soțul său de facto, care a fost asistat de părinții ei și de mama reclamantului. La 15 și 21 noiembrie 1994, reclamantul a depus Curtea Regională Gdańsk solicită să fie eliberat din detenție. La 28 noiembrie 1994, procurorul din districtul Gdańsk a reintrodus un proiect de lege de acuzație în fața Curții Regionale Gdańsk. La 5 decembrie 1994, reclamantul a solicitat Curtea Regională Gdańsk să-l elibereze din detenție. La 17 ianuarie 1995, Curtea Regională Gdańsk a respins cererile reclamantului de a-l elibera din detenție. Curtea a remarcat că dovezile au provocat suspiciuni rezonabile de faptul că reclamantul a comis o infracțiune penală, ceea ce a provocat un pericol semnificativ pentru societate. De asemenea, a respins afirmația reclamantului că ar trebui eliberat deoarece a petrecut deja o perioadă de timp lungă de așteptare pentru o audiere și a subliniat că o audiere în cazul său a fost stabilită pentru 23 februarie 1995. La 25 ianuarie 1995, Curtea de Apel a respins recursul reclamantului împotriva hotărârii Curții Regionale din 17 ianuarie 1995. Curtea de apel a făcut referire la mai multe elemente de probă colectate în acest caz, care, în avizul său, a subliniat vina reclamantului. De asemenea, acesta a amintit un pericol semnificativ pentru societatea constituită de infracțiunea penală cu care a fost acuzată reclamantul și a observat că, având în vedere durata unei condamnații, care putea fi impusă pentru comisioana infracțiunea respectivă, detenția sa nu a fost prea lungă la 23 februarie. În 1995, Curtea Regională Gdańsk a respins cererea reclamantului de a fi eliberat din închisoare. În aceeași dată s-a desfășurat prima audiere în acest caz. S-a suspendat până la 24 aprilie 1995. La 1 martie 1995, Curtea de Apel din Gdańsk a respins recursul reclamantului împotriva hotărârii Curții Regionale din 23 februarie 1995 de respingere a cererii de eliberare din închisoare. , în pericolul semnificativ pentru societate cauzat de infracțiunea cu care a fost acuzată reclamantul și de faptul că cel mai mic condamnare care ar putea fi impusă a fost de cinci ani. Curtea a remarcat, de asemenea, că reclamantul nu a prezentat nicio dovadă care să demonstreze că situația familiei sale solicită eliberarea sa. Acesta a subliniat, de asemenea, faptul că durata procedurii de judecată în fața Curții regionale este excesivă (nadmierna długość postępowania sādowego În acest sens, instanța de apel a reținut că s-a declanșat o perioadă de trei luni între data în care a fost depusă în instanța de judecată proiectul de procedură și data primei ședințe. În plus, prima audiere a fost suspendată timp de două luni și numai o zi a fost rezervată în calendarul Curții Regionale pentru a doua audiere, care, în opinia instanței de apel, ar avea ca rezultat o amânare suplimentară, deoarece ar fi imposibil să se aducă dovezi de la toți cei patru suspecți în acest caz într-o singură zi. Curtea de Apel Gdańsk a recomandat, în cele din urmă, accelerarea procedurii judiciare în acest caz. La 19 mai 1995, vicepreședintele Curții de Apel Gdańsk a răspuns la scrisoarea reclamantului din 8 aprilie 1995, în care s-a plâns, printre altele, cu privire la întârzierea procedurii judiciare. Vicepreședinte a informat reclamantul că nu este în măsură să intervină în procedurile de judecată și că numai o instanță independentă este competentă să decidă dacă detenția sa în reținere este justificată. În plus, vicepreședintele a observat că o audiere de la 23 februarie 1995 a fost suspendată din cauza absenței avocaților și că, în timpul unei audieri de la 24 aprilie 1995, au fost luate probe de la inculpați și opt martori. De asemenea, el a informat reclamantul că incapacitatea de a ține audieri la intervale mai scurte rezultă din greua încărcătură a judecătorilor și din lipsa ședințelor. În cele din urmă, vicepreședintele a observat că, deși cauza reclamantului a dezvăluit anumite întârzieri în cadrul procedurii judiciare, nu a fost semnificativ și că președintele Curții Regionale Gdańsk a fost informat cu privire la necesitatea de a accelera procedurile în cazurile penale. Următoarele audieri în acest caz au avut loc la 25 mai și 5 iulie 1995. La 25 iulie 1995, Curtea Regională Gdańsk a respins în sensul că provocarea reclamantului către unul dintre judecătorii care au luat în considerare cazul său. La 28 septembrie și 16 noiembrie 1995, Curtea Regională a desfășurat audieri în acest caz. La 16 noiembrie 1995, Curtea Regională Gdańsk a respins cererea reclamantului de eliberare. La 29 noiembrie 1995, Curtea de Apel din Gdańsk a respins recursul reclamantului împotriva acestei decizii. Curtea de apel a remarcat că procesul judiciar în cazul reclamantului a fost accelerat și că ar trebui să se încheie înainte de 21 decembrie 1995. De asemenea, a reamintit pericolul semnificativ pentru societate cauzat de infracțiunea penală în care a fost acuzat reclamantul. La 7 decembrie 1995, a avut loc o audiere în acest caz. La 4 ianuarie 1996, Curtea Regională Gdańsk a respins cererea reclamantului de a-l elibera din închisoare. La 17 ianuarie 1996, Curtea de Apel Gdańsk a respins recursul reclamantului împotriva acestei decizii. , în ceea ce privește faptul că dovezile colectate în cursul procedurii au arătat că acuzațiile impuse împotriva reclamantului au fost justificate. În plus, presupusul act penal a fost drastic și a implicat furtul unei sume semnificative de bani. Curtea a remarcat că procedurile au fost recent accelerate și a subliniat că o audiere programată pentru 24 ianuarie 1995 a fost suspendată „din motive obiective”. Mai mult, următoarea audiere a fost stabilită pentru 24 ianuarie 1996. Audierea programată pentru 24 ianuarie 1996 a fost anulată. Următoarea audiție a fost fixată pentru 2 februarie 1996. La 2 februarie 1996, Curtea Regională Gdańsk a respins cererea reclamantului de a fi eliberat din închisoare. La 14 februarie 1996, Curtea de Apel Gdańsk a respins recursul reclamantului împotriva acestei decizii. În plus, instanța a fost de acord cu afirmația reclamantului că procedura din cauza sa a luat deja o perioadă semnificativă de timp. Cu toate acestea, a considerat că, având în vedere natura taxelor impuse împotriva reclamantului, această perioadă nu a fost excesivă. Curtea de apel a remarcat, de asemenea, că, întrucât numai doi martori au rămas să fie auziți în acest caz, este probabil ca procedura să se încheie în timpul unei audieri fixate pentru 26 martie 1996. La 9 aprilie 1996, a avut loc o audiere în fața Curții Regionale. Audierile programate pentru 26 și 30 aprilie 1996 au fost suspendate până la 17 mai 1996 din cauza bolii avocatului. La 28 aprilie 1996, Curtea Regională Gdańsk a respins cererea reclamantului de a fi eliberat din detenție. La 15 mai 1996, Curtea de Apel Gdańsk a respins recursul reclamantului împotriva acestei decizii. Curtea de Apel a reamintit pericolul semnificativ pentru societate cauzat de infracțiunile penale cu care a fost acuzată reclamantul. Acesta a subliniat, de asemenea, că deși detenția a durat deja 30 de luni, instanța de judecată nu a reușit să încerce să accelereze procedurile. În acest sens, a observat că cinci audieri au avut loc de la începutul anului 1996 și că instanța de judecată nu a fost responsabilă pentru neîncheierea procedurii. În plus, Curtea de Apel a fost de părere că agravarea situației financiare a familiei reclamantului nu constituie un motiv pentru eliberarea sa și a observat că soția reclamantului a fost ajutată de serviciile sociale, care prevedeau nevoile sale de bază. La 31 mai 1996 a avut loc o audiere în fața instanței de judecată. Într-o scrisoare din 4 iunie 1996, Ombudsmanul a informat reclamantul că drepturile sale omului nu au fost încălcate în cursul procedurii penale împotriva sa și a subliniat că instanța de judecată nu este responsabilă pentru întârzierea procedurii. La 25 iulie 1996, Curtea Regională Gdańsk a respins o cerere depusă de reclamant împreună cu avocatul său de a fi eliberat din detenție. La 7 august 1996, Curtea de Apel din Gdańsk a respins recursul depus de avocatul reclamant împotriva hotărârii Curții Regionale din 25 iulie 1996. Curtea a subliniat că reclamantul a fost acuzat de o infracțiune, care a purtat „o sarcină grea de dăunător social” (wysokiładunek społecznej szkodliwości În plus, o penalitate severă, care ar putea fi impusă pentru comisioarea unei astfel de infracțiuni, a justificat de asemenea detenția. Curtea a afirmat de asemenea că, deși procedurile judiciare în acest caz au fost întârziate în mod substanțial, acestea vor fi probabil încheiate în scurt timp. La 28 august 1996, Curtea de Apel din Gdańsk a respins recursul reclamantului împotriva hotărârii Curții Regionale din 25 iulie 1996. Curtea de Apel a făcut trimitere la motivele hotărârii sale din 7 august 1996. În plus, a subliniat că procesul în cauză a ajuns la etapa finală, deoarece s-a stabilit o audiere pentru 2 La data de 7 noiembrie 1996 a avut loc o audiere. La 23 noiembrie 1996, Curtea Regională Gdańsk a respins cererea reclamantului de a fi eliberat din detenție. La 30 decembrie 1996, Curtea Regională Gdańsk a transmis dosarul Curții Supreme (Sād Najwyższy) La 16 ianuarie 1997, Curtea Supremă a hotărât să prelungească detenția reclamantului până la 30 aprilie 1997. Curtea a observat în primul rând că există motive juridice generale în cazul reclamantului pentru a-l deține în detenție. Acesta a considerat că, deși problema vinovăției ar fi decisă de instanța de judecată, dovezile colectate în cursul procedurii au arătat vinovăția reclamantului. În plus, Curtea Supremă a subliniat că, deși procedura în cauză a durat până în prezent mai mult de trei ani, au ajuns la etapa finală deja în 1995. Cu toate acestea, 13 din 20 de audieri programate în 1996 au fost suspendate din motive în care instanța de judecată nu a avut influență. În plus, avocatul care acționează în acest caz este responsabil pentru 11 amânări. Curtea Supremă a întemeiat decizia de a prelungi detenția reclamantului la art. 222 § 4 din Codul de Procedură Penală care prevede prelungirea detenției din cauza „Alte circumstanțe semnificative, care nu au putut fi depășite de organele care desfășoară procedurile” (inne istotne okoliczności, których organy prowadz ). De asemenea, a subliniat că procedurile ar putea să se încheie în viitorul apropiat după doar câteva audieri suplimentare. În cele din urmă, Curtea a recomandat să se numească avocați apărați suplimentare în acest caz pentru a evita amânarea audierilor cauzate de bolnavăa consilierului. La 27 și 28 februarie 1997 au avut loc audieri în fața Curții Regionale. La 3 martie 1997, Curtea Regională Gdańsk a condamnat reclamantul de jaf și l-a condamnat la 8 ani de închisoare, o amendă și o privare a drepturilor civile pentru o perioadă de șase ani. La o dată neespecificată, reclamantul a apelat împotriva acestei hotărâri la Curtea de Apel din Gdańsk. La 17 iunie 1998, Curtea de Apel din Gdańsk a anulat hotărârea instanței de judecată și a trimis cazul la serviciul de pronunțare care i-a ordonat să relueze ancheta penală. În aceeași dată, reclamantul a fost eliberat din detenție. Legea internă relevantă La momentul material, Codul de procedură penală din 1969 a fost enumerat ca măsuri preventive, printre altele art. 209 din Codul, care stabilește motive generale care justifică impunerea măsurilor preventive, cu condiția următoare: „Poate fi impuse măsuri preventive pentru a asigura calea corectă a procedurilor, dacă dovezile împotriva acuzatului justifică suficient opinia că a comis o infracțiune penală”. În plus, Codul de procedură penală a permis autorităților o marjă de discreție în ceea ce privește continuarea punerii în aplicare a măsurilor preventive. Detenția privind reținerea a fost considerată cea mai severă măsură preventivă. art. 213 din Codul prevede următoarele: „O măsură preventivă se anulează sau se modifică imediat în cazul în care motivele lor au încetat să existe sau în cazul în care au apărut noi circumstanțe, care justifică anularea unei anumite măsuri sau înlocuirea acesteia cu cele mai mult sau mai puțin severe.” art. 225 din Codul prevede: „Detenția retrasă se impune numai atunci când este obligatorie; această măsură nu se impune în cazul în care cauțiunea sau supravegherea poliției, sau ambele dintre aceste măsuri sunt considerate adecvate.” art. 217 din Codul, înainte de a fi modificat la 1 ianuarie 1996, cu condiția ca: „Detenția retrasă poate fi impusă dacă: Există un risc rezonabil ca un acuzat să se ascundă sau să se ascundă, în special atunci când identitatea sa nu poate fi stabilită sau nu are domiciliu permanent, sau există un risc rezonabil că va încerca să induce martorii să dea mărturie falsă sau să obstrucționeze calea corectă a procedurii prin alte mijloace ilegale; sau acuzatul a fost acuzat de o comisie a unei infracțiuni penale sau a acționat ca un infractor obișnuit, conform Codului penal, sau acuzatul a fost acuzat de comisie a unui act care constituie un pericol semnificativ pentru societate.” Până la 4 august 1996, atunci când a fost modificat codul de procedură penală, legea poloneză nu a stabilit termene legale privind detenția în judecată, dar numai în ceea ce privește etapa de investigare. art. 222 din codul de procedură penală, după 4 august 1996, prevăzut, în măsura în care este cazul: „3. Întreaga perioadă de detenție la închidere până la data în care instanța de primă instanță pronunță hotărârea nu poate depăși un an și șase luni în cazurile referitoare la infracțiunile ordinare. În cazurile referitoare la infracțiuni grave, această perioadă nu poate depăși doi ani. În cazurile în special justificate, Curtea Supremă poate, la cererea instanței competente să trateze cazul (...) prelungirea deținerii în reținere pentru o perioadă mai lungă depășește perioadele menționate la alineatele (2) și (3), atunci când este necesară în legătură cu suspendarea procedurii, o observație psihiatrica prelungită a acuzatului, atunci când trebuie obținute dovezi din străinătate sau atunci când acuzatul a obstrus în mod deliberat încheierea procedurii în termenele menționate la alin. 3” ulterior, punctul 4 a fost prelungit pentru a include, de asemenea, „alte circumstanțe semnificative, care nu puteau fi depășite de organele care desfășoară procedurile”. COMPLAINTĂ Reclamantul se plânge că lungimea necorespunzătoare a detenției sale privind procedurile de încarcerare și judecată a fost încălcată de articolele 5 § 3 și, respectiv, § 1 din Convenție. El se plânge în continuare în legătură cu evaluarea probelor de către instanțele interne, în special, susține că nu a avut un proces echitabil, deoarece acuzațiile aduse împotriva lui au fost absurde și dovezile au fost fabricate. În plus, reclamantul a inversat că art. 6 § 2 a fost încălcat în cazul său din cauza lungii necorespunzătoare a detenției sale. El invocă, de asemenea, art. 6 § 3 litera (b) din Convenție, susținând că într-o ocazie nu are timp suficient pentru a se pregăti pentru o audiere în instanță. În cele din urmă, reclamantul se plâng că faptele cazului său dezvăluie o încălcare a articolului 6 § 3 litera (d) din Convenție. Reclamantul se plânge că durata necorespunzătoare a detenției sale privind procedurile judiciare și judecătorești a fost încălcată de articolele 5 § 3 și, respectiv, § 1 din Convenție. El susține, de asemenea, că art. 6 § 2 a fost încălcat în cazul său din cauza lungimii necorespunzătoare a detenției sale. Curtea consideră că, în prezent, nu poate determina, pe baza dosarului, admisibilitatea acestor plângeri și că, prin urmare, în conformitate cu art. 54 § 3 litera (b) din Regulamentul de procedură, este necesar să comunice guvernului contestat acestor plângeri. Reclamantul plânge că faptele cazului său dezvăluie încă o încălcare a dreptului său la un proces echitabil (art. 6), dreptul de a avea timp adecvat pentru a pregăti apărarea (art. 3 litera (b)) și dreptul de a examina martorii împotriva acestuia (art. 6 § 3 litera (d)). Cu toate acestea, Curtea observă că din argumentele reclamantei se constată că recursul său împotriva hotărârii instanței de judecată a fost permis și că condamnarea sa a fost anulată de Curtea de Apel din Gdańsk. Prin urmare, reclamantul a obținut în cadrul sistemului judiciar intern un remediu eficace împotriva presupuselor încălcări ale drepturilor sale în timpul procesului său. În consecință, aceste plângeri sunt vădit nefondate în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 § 4. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, DECIDE LA ADJOURN examinarea plângerilor reclamantului în temeiul articolelor 5 § 3 și 6 § 1 privind durata necorespunzătoare a detenției în cadrul procedurilor judiciare și penale și a plângerii sale în temeiul articolului 6 § 2 privind încălcarea dreptului său de a fi presupus nevinovat; DECLAREA INADMISSIBILĂ restul cererii. Vincent Berger Matti Pellonpää Președintele grefierului [Notă1] În raționamentul dumneavoastră specificați: Denunțare / Articolul din Convenția [/ Succinctul rezumat al argumentelor guvernamentale / Succinctul rezumat al argumentelor reclamanților în cazul comunicat] / Jurisprudența [Comisia] a Curții, dacă există / Aplicarea jurisprudenței la fapte de caz specific sau considerații pentru fapte specifice de caz. Amintiți-vă de a folosi numărul automat al paragrafului (Alt+N) urmat de un tab.

FOURTH SECTION

PARTIAL DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 34052/96

by Artur OLSTOWSKI

against Poland

The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting on 10 February 2000 as a Chamber composed of

Mr

M. Pellonpää,

President

,

Mr

G. Ress,

Mr

A. Pastor Ridruejo,

Mr

L. Caflisch,

Mr

J. Makarczyk,

Mr

V. Butkevych,

Mrs

S. Botoucharova,

judges

,

and

Mr

V. Berger,

Section Registrar

,

Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 7 February 1996 and registered on 5 December 1996,

Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant is a Polish national, born in 1970 and living in Tczew (Poland).

A.

Particular circumstances of the case

The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows.

On 14 December 1993 the applicant was detained by the police. Subsequently, he was charged with the commission of robbery together with three accomplices. On 16

December

1993 the Starogard Gdański District Prosecutor (

Prokurator Rejonowy

) remanded the applicant in custody.

On 22 February 1994 the Gdańsk Regional Court (

Sąd Wojewódzki

) decided to extend the applicant’s detention. On an unspecified date the applicant appealed against that decision to the Gdańsk Court of Appeal (

Sąd Apelacyjny

). On 16 March 1994 the appellate court dismissed the appeal. It rejected the applicant’s contention that the Regional Court’s decision referred only in general terms to the reasons justifying his detention. In addition, the appellate court considered that the evidence taken from one of the witnesses, Mrs G.G., gave rise to reasonable suspicion that the applicant had committed the robbery.

On 24 May 1994 the Gdańsk Regional Court decided to extend the applicant’s detention until 1 September 1994. It considered that the evidence showed that the applicant had probably committed the criminal offence with which he was charged. The court pointed out that several pieces of evidence remained to be taken, including the psychiatric examination of the applicant. It also considered that the fact that the investigation in the case was not concluded at that stage could not be attributed to the inactivity of the prosecuting authorities. On 27 May 1994 the applicant appealed to the Gdańsk Court of Appeal against that decision. On an unspecified date his appeal was dismissed.

On 29 August 1994 the Gdańsk District Prosecutor submitted to the Gdańsk Regional Court a bill of indictment. On an unspecified date the Regional Court transmitted it back to the District Prosecutor instructing him to elaborate its reasoning.

On 10 November 1994 the Gdańsk Regional Court dismissed the applicant’s request to release him from detention. The court noted,

inter alia

, that the evidence gave rise to reasonable suspicion that the applicant had committed a criminal offence, which constituted

significant danger to society (

znaczny stopień społecznego niebezpieczeństwa

). It also observed that

the applicant’s son was cared for by his

de facto

spouse, who was assisted by her parents and the applicant’s mother.

On 15 and 21 November 1994 the applicant submitted to the Gdańsk Regional Court requests that he be released from detention.

On 28 November 1994 the Gdańsk District Prosecutor re-submitted a bill of indictment to the Gdańsk Regional Court.

On 5 December 1994 the applicant requested the Gdańsk Regional Court to release him from detention.

On 17 January 1995 the Gdańsk Regional Court dismissed the applicant’s requests to release him from detention. The court noted that the evidence gave rise to reasonable suspicion that the applicant had committed a criminal offence, which caused significant danger to society. It also rejected the applicant’s contention that he should be released because he had already spent a long period of time waiting for a hearing and pointed out that a hearing in his case was fixed for 23

February

1995.

On 25 January 1995 the Gdańsk Court of Appeal dismissed the applicant’s appeal against the Regional Court’s decision of 17 January 1995. The appellate court referred to several pieces of evidence collected in the case, which in its opinion pointed to the applicant’s guilt. It also recalled significant danger to society constituted by the criminal offence with which the applicant was charged and observed that, in view of the length of a sentence, which could be imposed on him for the commission of that offence, his detention was not excessively long.

On 23

February

1995 the Gdańsk Regional Court dismissed the applicant’s request that he be released from detention. On the same date the first hearing in the case was held. It was adjourned until 24

April

1995.

On 1 March 1995 the Gdańsk Court of Appeal dismissed the applicant’s appeal against the Regional Court’s decision of 23 February 1995 rejecting his application for release from detention. The appellate court referred,

inter alia

, to significant danger to society caused by the criminal offence with which the applicant was charged and the fact that the lowest sentence which could be imposed was five years. The court further noted that the applicant had not submitted any evidence showing that the situation of his family called for his release. It also pointed out that the length of court proceedings before the Regional Court was excessive (

nadmierna długość postępowania sądowego

). In that connection, the appellate court recalled that a period of three months had elapsed between the date on which the bill of indictment had been submitted to the trial court and the date of the first hearing. In addition, the first hearing had been adjourned for two months and only one day was reserved in the Regional Court’s calendar for the second hearing, which in the appellate court’s opinion, would result in a further adjournment as it would be impossible to take evidence from all four suspects in the case on a single day. The Gdańsk Court of Appeal finally recommended that the court proceedings in the case should be expedited.

On 19 May 1995 the Vice-President of the Gdańsk Court of Appeal replied to the applicant’s letter of 8 April 1995 in which he complained,

inter alia

, about the delay in the court proceedings. The Vice-President advised the applicant that he was not in position to interfere with the court proceedings and that only an independent court was competent to decide whether his detention on remand was justified. Furthermore, the Vice-President observed that a hearing held on 23 February 1995 had been adjourned because of the absence of counsel and that during a hearing held on 24 April 1995 evidence was taken from the defendants and eight witnesses. He also informed the applicant that the inability to hold hearings at shorter intervals resulted from the heavy workload of judges and the lack of courtrooms. Finally, the Vice-President observed that, although the applicant’s case disclosed certain delay in the court proceedings, it was not significant and that the President of the Gdańsk Regional Court had been informed about the necessity to expedite proceedings in criminal cases.

The next hearings in the case took place on 25 May and 5 July 1995.

On 25 July 1995 the Gdańsk Regional Court rejected as unsubstantiated the applicant’s challenge to one of the judges considering his case.

On 28 September and 16 November 1995 the Regional Court held hearings in the case.

On 16 November 1995 the Gdańsk Regional Court rejected the applicant’s request for release from detention. On 29 November 1995 the Gdańsk Court of Appeal dismissed the applicant’s appeal against that decision. The appellate court observed that the court proceedings in the applicant’s case had been expedited and that they should end before 21 December 1995. It also recalled the significant danger to society caused by the criminal offence with which the applicant was charged.

On 7 December 1995 a hearing in the case took place.

On 4 January 1996 the Gdańsk Regional Court rejected the applicant’s request to release him from detention. On 17 January 1996 the Gdańsk Court of Appeal dismissed the applicant’s appeal against that decision. The appellate court referred,

inter alia

, to the fact that the evidence collected in the course of the proceedings showed that charges laid against the applicant were justified. In addition, the alleged criminal act was drastic and involved the theft of a significant sum of money. The court noted that the proceedings had been recently expedited and pointed out that a hearing scheduled for 24 January 1995 had been adjourned “for objective reasons”. Moreover, the next hearing was fixed for 24

January

1996.

The hearing scheduled for 24 January 1996 was cancelled. The next hearing was fixed for 2 February 1996.

On 2 February 1996 the Gdańsk Regional Court rejected the applicant’s request that he be released from detention. On 14 February 1996 the Gdańsk Court of Appeal dismissed the applicant’s appeal against that decision. It considered that the evidence in the case pointed at the applicant and his co-defendants. Furthermore, the court agreed with the applicant’s submission that the proceedings in his case had already took a significant period of time. However, it considered that, in view of the nature of the charges laid against the applicant, that period was not excessive. The appellate court further noted that since only two witnesses remained to be heard in the case, it was probable that the proceedings would end during a hearing fixed for 26 March 1996.

On 9 April 1996 a hearing was held before the Regional Court.

The hearings scheduled for 26 and 30 April 1996 were adjourned until 17 May 1996 because of the illness of counsel.

On 28 April 1996 the Gdańsk Regional Court rejected the applicant’s request that he be released from detention. On 15 May 1996 the Gdańsk Court of Appeal dismissed the applicant’s appeal against that decision. The appellate court recalled the significant danger to society caused by the criminal offence with which the applicant was charged. It also pointed out that although the detention had lasted already 30 months, the trial court had not failed to try to expedite the proceedings. In this connection, it observed that five hearings had been held since the beginning of 1996 and that the trial court was not responsible for the failure to conclude the proceedings. Furthermore, the Court of Appeal was of the opinion that the worsening financial situation of the applicant’s family did not constitute a ground for his release and observed that the applicant’s wife was helped by social services, which provided for her basic needs.

On 31 May 1996 a hearing took place before the trial court.

In a letter of 4 June 1996 the Ombudsman informed the applicant that his human rights had not been violated in the course of the criminal proceedings against him and pointed out that the trial court was not responsible for the delay in the proceedings.

On 25 July 1996 the Gdańsk Regional Court rejected a request submitted by the applicant together with his counsel that he be released from detention. On unspecified dates the applicant and his counsel lodged separately appeals against that decision.

On 7 August 1996 the Gdańsk Court of Appeal dismissed the appeal lodged by the applicant’s counsel against the Regional Court’s decision of 25 July 1996. The court pointed out that the applicant was charged with a criminal offence, which carried “a heavy load of social harmfulness” (

wysoki ładunek społecznej szkodliwości

), especially in view of the manner in which it had been committed. Moreover, a severe penalty, which could be imposed for the commission of such an offence, justified the detention. The court also stated that although the judicial proceedings in the case were substantially delayed, they would be probably concluded shortly.

On 28 August 1996 the Gdańsk Court of Appeal dismissed the applicant’s appeal against the Regional Court’s decision of 25 July 1996. The appellate court referred to the grounds for its decision of 7 August 1996. In addition, it pointed out that the proceedings in the case had reached the final stage, as there had been a hearing fixed for 2

September 1996 and only two witnesses had been called to testify on that date.

On 7 November 1996 a hearing took place.

On 23 November 1996 the Gdańsk Regional Court rejected the applicant’s request that he be released from detention.

On 30 December 1996 the Gdańsk Regional Court transmitted the case-file to the Supreme Court (

Sąd Najwyższy

), together with a request that the applicant’s detention on remand be extended.

On 16 January 1997 the Supreme Court decided to extend the applicant’s detention until 30

April

“other significant circumstances, which could not be overcome by the organs conducting the proceedings” (

inne istotne okoliczności, których organy prowadzące postępowanie nie mogły usunąć

). It also pointed out that the proceedings could end in the near future after just a few additional hearings. Finally, the court recommended that additional defence lawyers be appointed in the case in order to avoid adjournments of hearings caused by the ill-health of counsel.

On 27 and 28 February 1997 hearings were held before the Regional Court.

On 3 March 1997 the Gdańsk Regional Court convicted the applicant of robbery and sentenced him to 8 years’ imprisonment, a fine and a deprivation of civil rights for a period of 6 years. On an unspecified date the applicant appealed against that judgment to the Gdańsk Court of Appeal.

On 17 June 1998 the Gdańsk Court of Appeal quashed the judgment of the trial court and remitted the case to the prosecution service instructing it to re-open criminal investigation. On the same date the applicant was released from detention.

Relevant domestic law

At the material time, the 1969 Code of Criminal Procedure listed as preventive measures,

inter alia

, detention on remand, bail and police supervision. Article 209 of the Code, which set out general grounds justifying the imposition of preventive measures, provided as follows:

“Preventive measures may be imposed in order to secure the proper course of proceedings if the evidence against the accused sufficiently justifies the opinion that he has committed a criminal offence.”

Furthermore, the Code of Criminal Procedure allowed authorities a margin of discretion as to whether to continue the enforcement of preventive measures. Detention on remand was regarded as the most severe preventive measure.

Article 213 of the Code provided as follows:

“A preventive measure shall be immediately quashed or changed if the grounds therefor have ceased to exist or if new circumstances have arisen, which justify quashing a given measure or replacing it with one that is either more or less severe.”

Article 225 of the Code provided:

“Detention on remand shall be imposed only when it is mandatory; this measure shall not be imposed if bail or police supervision, or both of these measures are considered adequate.”

Article 217 of the Code, before it was amended on 1 January 1996, provided insofar as relevant:

“Detention on remand may be imposed if:

there is a reasonable risk that an accused will abscond or go into hiding, in particular when his identity cannot be established or he has no permanent domicile, or

there is a reasonable risk that he will attempt to induce witnesses to give false testimony or to obstruct the proper course of proceedings by any other unlawful means, or

the accused was charged with a commission of a criminal offence or acted as a habitual offender, as provided for by the Criminal Code, or

the accused was charged with the commission of an act which constituted significant danger to society.”

Until 4 August 1996, when the Code of Criminal Procedure was amended, Polish law did not set out any statutory time-limits concerning detention on remand in court proceedings, but only in respect of the investigative stage.

Article 222 of the Code of Criminal Procedure, as applicable after 4 August 1996, provided, insofar as relevant:

“3.

The whole period of detention on remand until the date on which the court of first instance gives judgment may not exceed one year and six months in cases concerning ordinary offences. In cases concerning serious offences this period may not exceed two years.

4.

In particularly justified cases the Supreme Court may, upon the request of the court competent to deal with the case (…) prolong detention on remand for a further fixed period exceeding the periods referred to in paragraphs 2 and 3, when it is necessary in connection with a suspension of the proceedings, a prolonged psychiatric observation of the accused, when evidence needs to be obtained from abroad or when the accused has deliberately obstructed the termination of the proceedings in the terms referred to in paragraph

3.”

Subsequently, point 4 was extended to include also “other significant circumstances, which could not be overcome by the organs conducting the proceedings”.

COMPLAINTS

The applicant complains that the unreasonable length of his detention on remand and court proceedings was in breach of Articles 5 § 3 and 6 § 1 of the Convention respectively.

He further complains about the assessment of evidence by domestic courts. In particular, he claims that he did not have a fair trial since the charges brought against him were absurd and the evidence was fabricated.

Moreover, the applicant avers that Article 6 § 2 was breached in his case on account of the unreasonable length of his detention.

He also invokes Article 6 § 3 (b) of the Convention, claiming that on one occasion he did not have adequate time to prepare himself for a court hearing.

Finally, the applicant complains that the facts of his case disclose a violation of Article 6 § 3 (d) of the Convention.

THE LAW

[Note1]

1.

The applicant complains that the unreasonable length of his detention on remand and court proceedings was in breach of Articles 5 § 3 and 6 § 1 of the Convention respectively. He also submits that Article 6 § 2 was breached in his case on account of the unreasonable length of his detention.

The Court considers that at the present stage it cannot, on the basis of the case-file, determine the admissibility of these complaints and that it is therefore necessary, in accordance with Rule 54 § 3 (b) of the Rules of Court, to give notice of these complaints to the respondent Government.

2.

The applicant complains that the facts of his case disclose a further violation of his right to a fair trial (Article 6), the right to have adequate time to prepare his defence (Article

6

However, the Court observes that it appears from the applicant’s submissions that his appeal against the judgment of the trial court was allowed and his conviction was quashed by the Gdańsk Court of Appeal. Therefore, the applicant obtained within the domestic judicial system an effective remedy against the alleged breaches of his rights during his trial. It follows that these complaints are manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention and must be rejected in accordance with Article 35 § 4.

For these reasons, the Court, unanimously,

DECIDES TO ADJOURN

the examination of the applicant’s complaints under Articles 5 § 3 and 6 § 1 concerning the unreasonable length of detention on remand and criminal court proceedings and his complaint under Article 6 § 2 about the breach of his right to be presumed innocent;

DECLARES INADMISSIBLE

the remainder of the application.

Vincent Berger

Matti Pellonpää

Registrar

President

[Note1]

In your reasoning specify: Complaint / Article of the Convention [/ Succinct summary of Government’s submissions / Succinct summary of applicant’s submissions in communicated case] / Court’s [Commission’s] case-law, if any / Application of case-law to facts of particular case or considerations for specific facts of case.

Remember to use automatic paragraph numbering (Alt+N) followed by a tab.