CtEDO 15.02.2000 AI

ZANA contre la TURQUIE

RESPONDENT
TUR
HOTĂRÂRE
15.02.2000
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Recevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2000
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
ZANA contre la TURQUIE (CtEDO, 2000)
HUDOC · oficial

[Notă1]

cererii nr. 26982/95

prezentată de

Mehdi ZANA

[Notă2]

împotriva

Turciei

[Notă3]

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședind la 15 februarie 2000 sub forma unei camere compuse din

D-na E. Palm, președintă, D. J. Casadevall, D. Gaukur Jörundsson, D. C. Bîrsan, D-na W. Thomassen, D. R. Maruste,

judecători,

și din D. M. O'Boyle,

grefier de secțiune;

Având în vedere art. 34 din Convenția de protecție a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale;

Având în vedere cererea introdusă la 21 martie 1995 de Mehdi Zana împotriva Turciei și înregistrată la 5 aprilie 1995 sub nr. de dosar 26982/95;

Având în vedere rapoartele prevăzute la art. 49 din regulamentul Curții;

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât la 17 iunie 1996 și observațiile în răspuns prezentate de reclamant la 30 septembrie 1996;

După deliberare;

Pronunță următoarea hotărâre:

Reclamantul, cetățean turc, născut în 1940 și fost primar al Diyarbakırului, rezidează la Ankara.

Este reprezentat în fața Curții de d-na Daniel Jacoby, avocat la baroul Paris.

A.

Circumstanțe particulare ale cauzei

Faptele cauzei, după cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Prin acte de acuzație depuse la 16 martie și 19 octombrie 1993, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului Ankara a angajat o acțiune penală împotriva reclamantului, pe baza articolului 8 § 1 din legea nr. 3713 privind lupta împotriva terorismului. Bazandu-se pe declarațiile făcute de reclamant la 28 octombrie 1992 la o conferință de presă și la 3 decembrie 1992 în fața subcomisiei pentru Drepturile Omului a Parlamentului european, ale căror fragmente sunt figurate mai jos, îi reproba că face propagandă împotriva unității națiunii turce și integrității teritoriale ale statului.

„UN APEL AL LUI MEHDI ZANA: Mă numesc Mehdi Zana. Am 52 de ani. Mă lupt, de treizeci de ani, pentru recunoașterea Drepturilor Omului ale Kurdish în Turcia. Deși nu am recurs niciodată la acțiune violentă, am petrecut cincisprezece ani din viața mea în închisorile turce pentru a m-am luptat pașnic pentru opiniile mele și poporul meu. Îmi datorez viața faptului că am supraviețuit în mod miraculos groaznicei închisorări din Diyarbakır, unde mulți dintre prietenii mei au fost uciși sub tortură. Aceste torturi barbare și sadice au fost descrise în lucrarea mea care este în curs de traducere în limba franceză. Am fost primarul capitalei politice a Kurdistanului care este Diyarbakır. În 1977, cei 400 de mii locuitori ai acestei orașe m-au ales primar prin vot universal. Am fost atunci croitor și activist independent. Lovitură de stat din septembrie 1980 a dizolvat Consiliul municipal, am fost arestat și am rămas în închisoare până în 1991. De atunci, am fost arestat încă de două ori. Ca toți ceilalți Kurzi închiși, am fost condamnat pentru infracțiune separatistă. Mi-au fost retrase pentru viață drepturi civice. Aceasta este „democrația la turceșe". Trebuie să mai adaug că nu fac parte din nici o organizație nici din nici un mișcare care se luptă pentru drepturile a 15 milioane Kurzi în Turcia. Mă adresez deci vouă, și prin intermediul vostru conștiinței opiniei publice mondiale civilizate, ca militant kurd independent. Poate că apelul meu va constitui un strigăt de alarmă. Kurdii din Turcia trăiesc în prezent una dintre cele mai dramatice momente din întreaga lor existență. Orașele și satele noastre sunt distruse sistematic; pădurile noastre sunt incendiate. Turcia obligă populația noastră, folosind mijloace militare și economice, să-și părăsească țara natală. Fetele tinere și femeile sunt insulted de soldații turci și sunt victime ale violurilor. Casele sunt jefuite, jurnaliștii și intelectualii kurzi sunt omorâți în plin fiu. Detenția preventivă se desfășoară sub torturi barbare care se soldează cu moartea; închisorile sunt pline de tineri sub 18 ani. Organizații legale sau ilegale, cunoscute ca contra-guerila sau Unități speciale, acționează în deplină libertate. Ele dețin dreptul de a se pronunța asupra vieții sau morții deținuților. O decizie a Consiliului Național de Securitate a interzis urmărirea împotriva membrilor forțelor de securitate care comit infracțiuni. Presei îi este interzis să raporteze asemenea informații. Limba noastră maternă, limba kurdă, este încă interzisă. Cei care o încalcă suferă rele tratamente în centrele de poliție. (...) Orele nu vor fi suficiente pentru a vă cita cazuri de torturi și distrugeri din care sunt martor și tragedia pe care o trăiește poporul meu în prezent. Este posibil să ne imaginăm, la apropierea secolului al douăzecilea și unu, că cineva ar putea fi condamnat pentru că a vorbit limba sa maternă și a afirmat identitatea sa? (...) În același timp, distrugerea, de forțele de ordine, a orașelor cum ar fi Sirnak, Cizre, Kulp, Varto și alte orașe ale căror nume le veți găsi în dosarul de presă care vă este remis, nu a dus la nici o anchetă. Nici o inițiativă nu a fost luată pentru a clarifica circumstanțele. Difuzarea informațiilor independente privind guerra orbă care continuă în Kurdistan este împiedicată de cenzura groaznică care domnește. Nici un jurnalist nu are voie să urmărească mișcări de trupe. Deputații din regiunea sunt de asemenea interdictivi de acces. O nouă măsură administrativă a transferat puteri de la Prefectul regional la Armată. Kurdistan este astazi administrat de un regim de stare de excepție care nu este oficial decretat. Este complet abandonat inițiativei Armatei. (...) Convingerea mea este că regimul turc nu a admis niciodată democrația. A folosit întotdeauna acest termen în discursurile sale pentru a trage în eroare lumea civilizată, dar la analiza practicii sale din ultimul an, vom constata că guvernul actual nu a făcut nimic în domeniu Drepturilor Omului. Lansez un apel urgent la orice persoană care crede în democrație și libertate, să ia inițiative în vederea opririi acestei politici de excludere a Kurdilor și pentru a permite acestei populații să trăiască în pace și demnitate. Cer guvernelor europene să se reunească urgent în sesiune CSCE pentru a examina problema kurdă din Turcia și pentru a găsi o soluție civilizată. Apelez Secretarul General al ONU să numească un raportor special și să-l sarcina să investigheze situația în Kurdistan din Turcia. Mulțumesc dinainte reprezentanților presei de a distribui acest apel în organele lor. Sunt mulți, prietenii mei, omorâți de contra-guerila. Doresc sincer ca apelul meu lansat din acest estand să fie perceput ca cel al unui om în nevoie care se adresează altor oameni".

Rezumatul discursului în fața subcomisiei pentru Drepturile Omului, pronunțat la 3 decembrie 1992:

„De 30 de ani mă lupt pentru Drepturile Omului ale Kurdilor din Turcia. Am petrecut cincisprezece din cincizeci și doi de ani din viață în închisorile din Diyarbakır pentru eforturile mele pentru pace. Îmi datorez viața intervenției opiniei publice, delegațiilor parlamentare și colegilor mei primari. Motivul pentru care definesc primarii ca fiind colegii mei este că sunt fost primar al Diyarbakırului, capital culturală și politică a Kurdistanului. Kurdii din Turcia sunt constrânși să-și părăsească orașele și satele. Orașele și satele Kurdilor sunt distruse, pădurile lor sunt arse sistematic. Femeile sunt violate, bărbații sunt torturați până la moarte, închisorile sunt pline de tineri sub 18 ani. Contra-guerila dispune de libertate totală în regiune. (...) Cine poate nega cultura noastră din trecut? (...) Kurdistan este astazi invadat de o armată deghizată. (...) Guvernul turc intenționează să interzică Partidul Democrației. Vizează să ridice imunitatea parlamentară a deputaților și să-i închisoarcă. Un genocid este în curs la Kurdistan. Orașele și pădurile sunt distruse. Oamenii au frică; nu mai îndrăznesc să iasă decât în grup. Statul turc vizează depopularea regiunii. (...) Da, armele vândute Turciei sunt folosite împotriva Kurdilor. (...) PKK este un produs al represiunei Armatei turce. Armata turcă vrea să reducă la tăcere Kurdii. PKK recurg la violență pentru a-și atinge obiectivele. Trebuie amintit că dispune de important sprijin popular. Suntem oprimați de 700 de ani. (...) Kurdii sunt gata de o soluție. (...) Întregul popor kurd se opune acestei politici. (...) Este obiect al unei politici opresive (...)".

Prin sentință din 12 mai 1994, curtea de securitate a statului Ankara, având în vedere că cele două acte se prezentau sub formă de infracțiuni distincte, a condamnat reclamantul la pedeapsă de patru ani și la amendă de două sute milioane lire turce. În hotărârea sa, rezumând „Un apel al lui Mehdi Zana", citit de reclamant la 28 octombrie 1992 la o conferință de presă și distribuit presei, precum și discursul pronunțat la 3 decembrie 1992, Curtea a constatat în special:

< traducere >

„(...) În marile sale linii, apelul distribuit presei insistă pe absența democrației în Turcia, pe faptul că există un teritoriu al Kurdistanului în Republica Turcia, că există un popor kurd distinct de națiunea Statului Republicii Turcia, că forța legitimă a Republicii Turcia și forțele armate turce exercită o opresiune asupra poporului kurd și-l persecută. Acuzatul spune că se luptă, de treizeci de ani, pentru recunoașterea Drepturilor Omului ale Kurdilor din Turcia și adaugă că a fost torturat și închis pentru acest motiv. Definește Diyarbakır ca fiind capitala Kurdistanului din Turcia. Orașul Diyarbakır este un oraș al Republicii Turcia și nu ar putea niciodată fi capitala unei regiuni definite ca Kurdistan".

Curtea a considerat în acest sens că „Republica Turciei nu dispune decât de o țară și o singură capital. Faptul că acuzatul se definește, prin demagogie simplista, ca fiind un luptător și ca primar al capitalei culturale a Kurdistanului, Diyarbakır, demonstrează obiectivul separatist. Aserțiunile conform cărora poporul kurd trăiește momentul cel mai dramatic din existența sa, satele și orașele lor sunt sistematic distruse, pădurile lor sunt incendiate, toate mijloacele sunt folosite pentru a-i constrânge să-și abandoneze regiunea, fiicele și femeile lor sunt violate de soldații turci, vizează să dovedească că există o națiune kurdă separată de națiunea turcă în Turcia, că această națiune trăiește pe o parte a teritoriilor Republicii Turcia, numită Kurdistan. Este clar că acest discurs conține propagandă separatistă (...)". Sentința menționată a fost pronunțată în absența reclamantului.

La 13 mai 1994, reclamantul a fost arestat și încarcerat.

În urma apelului reclamantului, Curtea de Casație, prin sentință din 21 septembrie 1994, notificată procurorului Republicii la 12 octombrie 1994, a confirmat sentința de primă instanță.

La 30 octombrie 1995 a intrat în vigoare legea nr. 4126 din 27 octombrie 1995, care a ușurat în special pedepsele de închisoare, dar a agravat pedepsele de amendă prevăzute de art. 8 din legea nr. 3713. Într-o dispoziție tranzitorie, legea nr. 4126 prevedea, de asemenea, revizuirea din oficiu a pedepselor pronunțate în decizii redată în aplicarea articolului 8 din legea nr. 3713. De aceea, curtea de securitate a statului a reexaminat pe fond cauza reclamantului. În sentința din 10 noiembrie 1995, a redus pedeapsa de închisoare la doi ani și reclamantul, după ce a executat pedeapsa, a fost eliberat.

Desfășurarea procedurii penale

La 22 aprilie 1993, la ședința în fața curții de securitate a statului Ankara, reclamantul a fost interogat și și-a prezentat apărarea.

A doua ședință a avut loc la 13 mai 1993, în prezența reclamantului, după care curtea de securitate a statului s-a declarat incompetentă și a trimis dosarele în fața curții de asise Ankara. Aceasta din urmă s-a declarat de asemenea incompetentă și dosarele au fost trimise la a treia cameră a Curții de Casație care a decis asupra competenței curții de securitate a statului Ankara.

La prima ședință, ținută la 16 decembrie 1993, după trimiterea dosarului de Curtea de Casație, curtea de securitate a statului a ordonat unirea celor două dosare la care reclamantul nu s-a opus. În concluziile sale prezentate în aceeași zi, procurorul Republicii lângă Curtea de securitate a statului a cerut aplicarea articolului 8 § 1 din legea privind lupta împotriva terorismului. Reclamantul a refuzat să replice și a declarat: „nu cred că a vorbi în fața acestei curți va face nici cel mai mic bine".

Ședințele ținute la 3 februarie, 7 aprilie și 12 mai 1994 au avut loc în absența reclamantului.

B.

Dreptul intern relevant

art. 8 §1 din legea nr. 3713 privind lupta împotriva terorismului prevedea că:

„Propaganda scrisă sau orală, reuniunile, adunările și manifestațiile care vizează daunarea unității indivizibile a Statului Republicii Turcia, teritoriului și națiunii sale sunt interzise, indiferent de metoda, intenție și ideile care le-au motivat. Oricine urmărește o asemenea activitate va fi condamnat la pedeapsă de doi la cinci ani de închisoare și la amendă de cincizeci la o sută milioane lire turce (...)".

art. 8 § 1 din legea menționată mai sus, după modificarea prin legea nr. 4120 promulgată la 27 octombrie 1995, prevede că:

„Propaganda scrisă și orală, reuniunile, adunările și manifestațiile care vizează daunarea unității indivizibile a Statului Republicii Turcia prin teritoriu și națiune sunt interzise. Oricine urmărește o asemenea activitate va fi condamnat la pedeapsă de unu la trei ani de închisoare și la amendă de o sută la trei sute milioane lire turce. (...)".

Constituția

art. 3:

„Statul Republicii turce este o unitate indivizibilă prin territorio și națiune (...).

art. 4:

„Dispoziția articolului 1 din Constituție stabilind forma statului ca Republică, dispozițiile articolului 2 privind caracteristicile Republicii și dispozițiile articolului 3 nu pot fi modificate și amendamentul lor nu poate fi propus.

art. 14:

„Nici o din drepturile și libertățile menționate în Constituție nu poate fi exercitată în scopul de a dăuna integrității indivizibile a Statului cu teritoriul și națiunea sa, de a pune în pericol existența statului turc și a Republicii, de a suprima drepturile și libertățile fundamentale, de a încredința conducerea statului unui singur individ sau unui grup, sau de a asigura egemonia unei clase sociale asupra altor clase sociale, sau de a stabili o discriminare bazată pe limbă, rasă, religie sau sectă religioasă, sau de a institui prin orice alt mijloc un ordin statist bazat pe asemenea concepții și opinii.

Legea stabilește sancțiunile aplicabile celor care încalcă aceste interziceri sau care încurajează sau instigă alții să le încalce.

Nici o dispoziție din Constituție nu poate fi interpretată ca conferind dreptul de a se angaja într-o activitate vizând suprimarea drepturilor și libertăților menționate în Constituție."

art. 143 §§ 1-5 (în versiunea anterioară amendamentului aprobat la 18 iunie 1999 de legea nr. 4388):

„Sunt instituite curți de securitate a statului încarcinate să cunoască infracțiuni comise împotriva Republicii – ale căror caracteristici sunt enumerate în Constituție –, împotriva integrității teritoriale a Statului sau a unității indivizibile a națiunii și împotriva ordinii libere și democratice, precum și infracțiuni care ating direct securitatea interioară sau externă a Statului.

Curtea de securitate a statului este compusă dintr-un președinte, doi membri titulari, doi membri supleanți, un procuror și un număr suficient de substituti.

Președintele, un membru titular, un membru suplean și procurorul sunt aleși, conform procedurilor definite de legi speciale, de la rândul judecătorilor și procurorilor Republicii de prim rang, un titular și un suplean de la rândul judecătorilor militari de prim rang, și substituții de la rândul procurorilor Republicii și judecătorilor militari.

Președinții și membrii titulari și supleanți (...) ai curților de securitate a statului sunt numiți pentru o perioadă de patru ani renovabilă.

Curtea de Casație cunoaște apelurile formulate împotriva hotărârilor redată de curtea de securitate a statului. (...)"

Legea nr. 4388 purtând amendament la art. 143 din Constituție

art. 1

„Dispoziția 'Cu toate acestea, dispozițiile privind starea de asediu și starea de război sunt rezervate' este adăugată la primul alineat al articolului 143 din Constituția turcă, legea nr. 2709 din 7 noiembrie 1982. Al doilea alineat al acestui articol a fost modificat după cum este mai jos, alineatele 3 și 4 au fost unite și redefinite într-un singur alineat și ultimul alineat a fost abrogat:

„Curtea de securitate a statului este compusă dintr-un președinte, doi membri titulari, un membru suplean, un procuror și un număr suficient de substituti.

Președintele, cei doi membri titulari, membrul suplean și procurorul sunt aleși, conform procedurilor definite de legi speciale, de la rândul judecătorilor și procurorilor Republicii de prim rang de către Înaltul Consiliu al Magistraturii și Procurorilor pentru o perioadă de patru ani renovabilă."

Reclamantul se plânge de o atentare la principiul procedurii echitabile, din cauza faptului că nu a fost regulat chemat să comparăție în fața curții de securitate a statului Ankara, precum și de independența și imparțialitatea acestei jurisdicții. Invocă în această privință violarea articolelor 6 §§ 1 și 3 din Convenție.

Invocând art. 10 din Convenție, reclamantul se plânge de altfel de o atentare la libertatea sa de exprimare, în măsura în care a fost condamnat penal din cauza declarațiilor sale făcute la o conferință de presă și în fața subcomisiei pentru Drepturile Omului a Parlamentului european.

Cererea a fost introdusă la 21 martie 1995 și înregistrată la 5 aprilie 1995.

La 4 decembrie 1995, Comisia Europeană a Drepturilor Omului a hotărât să aducă cererea la cunoștința guvernului pârât, invitând-o să prezinte în scris observațiile sale cu privire la admisibilitate și fondul cererii.

Guvernul a prezentat observațiile sale la 17 iunie 1996 și reclamantul a răspuns la 30 septembrie 1996.

Conform articolului 5 § 2 din Protocolul nr. 11, care a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998, cauza este examinată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la această dată.

1.

Reclamantul se plânge de o atentare la principiul procedurii echitabile, din cauza faptului că nu a fost regulat chemat să comparăție în fața curții de securitate a statului Ankara, precum și de independența și imparțialitatea acestei jurisdicții. Invocă în această privință violarea articolelor 6 §§ 1 și 3 din Convenție.

Curtea consideră că grievul reclamantului, în măsura în care poartă asupra violării articolului 6 § 3 din Convenție, trebuie să fie examinat sub unghi al articolului 6 § 1, redactat după cum urmează:

„1. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată în mod echitabil (...) de o instanță independentă și imparțială, stabilită prin lege, care va decide (...) asupra bine-fondului oricărei acuzații în materie penală aduse împotriva sa. (...)

Guvernul observă că judecătorul militar care șade în curtea de securitate a statului beneficiază de garantiile de independență și imparțialitate enumerate de Constituție. Susține că curtea de securitate sunt jurisdicții de drept comun și observă că toate elementele de probă culese sunt obiect al unui dezbatere contradictorie în ședință publică.

Guvernul nu afirmă în mod explicit dacă reclamantul a fost invitat să comparăție la ședințele din 3 februarie, 7 aprilie și 12 mai 1994 în fața curții de securitate a statului și subliniază că acesta a compărut de trei ori în fața acestei curți și a refuzat să prezinte apărarea, declarând: „(...) nu cred că a vorbi în fața acestei curți va face nici cel mai mic bine (...) sunt masacre, atrocități, închisorări (...) totul este clar (...) a vorbi este inutil (...)

El susține că prin aceasta reclamantul a renunțat deliberat la apărarea pe fond și că, în aplicarea dispozițiilor codului de procedură penală și a legii privind curtea de securitate a statului, curtea care a judecat reclamantul s-a pronunțat în absența acestuia.

Reclamantul contestă tezele Guvernului. Susține că în vorbele lui forțele armate erau sever puse la cale și a permite unui membru al forțelor armate să fie unu din trei judecători care compun curtea care trebuia să-l judece, constituie o atentare la imparțialitatea acestei curți, indiferent de statutul acestui judecător militar.

Conform reclamantului, absența sa la trei ședințe în fața curții de securitate a statului l-a împiedicat să-și prezinte valabil apărarea și nu a avut posibilitatea de a lua cuvântul în final. Referindu-se la hotărârea Colozza c. Italia din 12 februarie 1985 (seria A nr. 89), reclamantul susține că renunțarea la un drept garantat de Convenție trebuie stabilit în mod neechivoc. Conform lui, „un refuz de a vorbi nu constituie în nici un fel o apărare, cu atât mai mult și că o parte a dezbaterilor nu a avut loc".

La lumina ansamblului argumentelor părților, Curtea consideră că această parte a cererii ridică întrebări grave de fapt și drept care nu pot fi rezolvate la acest stadiu al procedurii dar necesită un examen pe fond. Această parte a cererii nu poate fi, deci, declarată evident nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție.

[Notă4]

2.

Reclamantul se plânge de altfel de o atentare la libertatea sa de exprimare, în măsura în care a fost condamnat penal din cauza declarațiilor sale făcute în fața Parlamentului european. Invocă art. 10 din Convenție, redactat după cum urmează:

„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără ca să poată exista ingerință din partea autorităților publice și fără considerații de frontieră. Prezentul articol nu împiedică statele de a supune întreprinderile de radiodifuziune, cinematografie sau televiziune unui regim de autorizații.

"

Guvernul susține că ingerința în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare se baza pe art. 8 din legea privind lupta împotriva terorismului, care vizează reprimarea actelor de propagandă separatistă, cum ar fi cea care i-a adus condamnare interesatului.

Guvernul susține că ingerința urmărea scopuri legitime, și anume protecția securității naționale și a siguranței publice, precum și conservarea integrității teritoriale. PKK fiind o organizație ilegală, aplicarea articolului 8 din legea privind lupta împotriva terorismului în cauza de față ar fi avut scopul de a reprima orice act vizând a aduce sprijin unui tip de organizație.

Conform Guvernului, art. 10 acordă statelor contractante o marjă de apreciere deosebit de largă atunci când integritatea teritorială este amenințată de terorism. El pune accent pe gravitatea declarațiilor reclamantului la o vreme când PKK comisese numeroase atentate mortale împotriva civililor. Guvernul se referă la un raport al Comisiei, adoptat la 10 aprilie 1996, privind reclamantul (Recueil des arrêts et décisions 1997-VII, p. 2568, § 51) și cită:

„(...) este imperativ să se asigure un echilibru just între dreptul la libertatea de exprimare și dreptul legitim al colectivității de a se proteja împotriva agismentelor grupurilor armate, al căror scop declarat sau ascuns este de a renversa regimul democratic garant al Drepturilor Omului (...)".

Reclamantul respinge teza Guvernului. Susține că condamnarea sa nu urmărea nici unul din scopurile legitime enumerate la al doilea paragraf al articolului 10. Susține că a fost condamnat sub motiv că a exprimat opinia „că există un teritoriu al Kurdistanului în țara Republicii Turcia, că există un popor distinct de națiunea Statului Republicii Turcia, că forța legitimă a Republicii Turcia, forțele armate turce exercită o opresiune asupra poporului kurd și-l torturează". Adaugă că nu se poate pretinde că acest text constituie un sprijin la acțiunea grupului terorist PKK al cărui nume nu este citat la nici un moment și că asemenea cuvinte corespund unei analize a situației.

Conform reclamantului „indiferent de dispozițiile constituționale și de dreptul intern turc, trebuie să fie posibil oricărei persoane, într-un stat democratic, să exprime o opinie minoritară, chiar și disidentă, chiar dacă această opinie se referă la unitatea națiunii sau definiția teritoriului ei".

La lumina ansamblului argumentelor părților, Curtea consideră că această parte a cererii ridică întrebări grave de fapt și drept care nu pot fi rezolvate la acest stadiu al procedurii dar necesită un examen pe fond.

Rezultă că cererea nu poate fi pe acest punct declarată evident nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Curtea constată, de altfel, că nu se lovește de nici alt motiv de inadmisibilitate.

Din aceste motive, Curtea, la unanimitate,

cu toate drepturile pe fond rezervate.

Michael O'Boyle

Elisabeth Palm

Grefier

Președintă

[Notă1]

Nu uitați să blocați textul cu Alt+B pentru a evita ca informații din zone gri să dispară.

[Notă2]

Doar inițiale dacă nu este public; prenume și, cu majuscule, soprannumele; nume corporativ cu majuscule; fără traducere a numelor colective.

[Notă3]

Prima literă a țării cu majusculă. Punere articol conform utilizării normale a limbii.

[Notă4]

Aceste dispozitive pot fi precedate de o decizie de unire a cererilor: „DECIDE UNIREA CERERILOR NR. ..."

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2000-03-28
0,96
A.A., H.A., M.A. et R.A. contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 30015/96 présentée par A.A., H.A., M.A. et R.A. contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 28 mars 2000 en une chambre composée d
CtEDO 2000-01-18
0,95
KAYNAR ET AUTRES contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION [Note1] SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 25167/94 présentée par Ş erife KAYNAR et autres [Note2] contre la Turquie [Note3] La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 18 janvier 200
CtEDO 2000-02-08
0,95
B.T. ET AUTRES ET Z.A. ET E.Y. contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION [Note1] SUR LA RECEVABILITÉ des requêtes n os 26093/94 et 26094/94 présentée par B.T. et autres et Z.A. et E.Y. [Note2] contre la Turquie [Note3] La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégean
CtEDO 2000-12-05
0,95
SAHIN contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION PARTIELLE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 42605/98 présentée par Fikret ŞAHİN contre Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (Première section), siégeant le 5 décembre 2000 en une chambre composée de
CtEDO 2000-11-28
0,95
DOGAN contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION PARTIELLE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 49503/99 présentée par Halil DOĞAN contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (Première section), siégeant le 28 novembre 2000 en une chambre composée
Sursă