AFFAIRE PADALINO c. ITALIE

AFFAIRE PADALINO c. ITALIE (CtEDO, 2000)

SECȚIUNEA A DOUA CAUZA PADALINO c. ITALIA [1] (solicitarea nr. 40570/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 15 februarie 2000 În l a c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Fischbach președinte L. F errorari Bravo Bonello Tsatsa Nikolovska Lorenzen A.B. B. aka E. L evits judecători și dl Fribergh grefier de secțiune de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 3 februarie 2000, a luat o hotărâre în acest sens, adoptată la această dată, în mod direct în cauza Laccenzo și Giuseppe Padalino, resortisanți italieni, la 9 iunie 1999. La originea sa se află o cerere (nr. 40570/98) adresată împotriva Republicii Italiene, ale cărei reclamanți au sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului (inclusiv Comisia) la 18 august 1997 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( În raportul său [2] din 4 martie 1999 (fostul articol 31), Comisia concluzionează în unanimitate încălcarea articolului 6 din Regulamentul (CE) nr. 1 din Convenție. În urma intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la 1 noiembrie 1998, și în conformitate cu art. 5 alin. (4) din protocolul menționat anterior, coroborat cu art. 24 alin. (6) și 100 alin. (1) din Regulamentul Curții, un colegiu al Marii Camere a decis la 7 iulie 1999 că cauza ar fi examinată de o cameră constituită în cadrul unei secțiuni a Curții. Președintele Curții, domnul L. Wildhaber, a atribuit apoi cauza celei de a doua secțiuni. Camera constituită în cadrul acestei secțiuni îl includea în mod direct pe domnul Conforti, judecător ales în temeiul Italiei (articolele 27 alineatul (2) din Convenție și 26 alineatul (a) din regulament) și pe domnul C.L. Rozakis, președintele secțiunii [art. 26 alineatul (a) din Regulamentul de procedură]. Ceilalți membri desemnați de acesta din urmă pentru a completa camera erau dl Fischbach, dl G. Bonello, dl Strážnická, dl Lorenzen și dl Levits [art. 26 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul de procedură]. În consecință, dl Fischbach l-a înlocuit pe dl Rozakis în calitate de președinte al Camerei (art. 12 din Regulamentul de procedură) și pe dl A.B. Baka în locul acesteia. Mai târziu, guvernul l-a desemnat pe dl Ferrari Bravo, judecător ales în cadrul San Marino, pentru a se afla în locul dlui Conforti (articolele 27 alineatul (2) din Convenție și 29 alineatul (1) din Regulamentul de procedură). Strážnická, împiedicată, a fost înlocuită de dl Tsatsa-Nikolovska. La 16 noiembrie 1999, guvernul a informat Curtea că nu intenționa să prezinte un nou memoriu și să se refere la observațiile sale în fața Comisiei. La 4 octombrie 1999, grefa primise memoriul reclamantului. Dl P. i-a numit pe reclamanți în fața instanței judecătorești agregătoare pentru a obține o parte din avere cu titlu de moștenitor restant. Încheierea cauzei a început la 10 februarie 1984. După două audieri, printr-o ordonanță din 1 aprilie 1985, judecătorul a solicitat lămuriri de la reclamantă. În iunie 1985 și 26 februarie 1988, trei au fost amânate din oficiu, una a fost retrimisă la cererea dnei P., două la cererea părților, una a fost consacrată depunerii la dosar a unui document și una a unei cereri de competență. Printr-o ordonanță din 6 mai 1988, judecătorul de punere în funcțiune a ordonat reclamantei să verse la dosar anumite documente și a amânat cauza la 24 iunie 1988. Această audiere a fost trimisă la cererea părților. După o rejudecare din oficiu și o audiere la care judecătorul s-a reținut să decidă cu privire la oportunitatea unei competențe, printr-o ordonanță din 19 ianuarie 1990, judecătorul a numit un expert, care a depus jurământul la 28 septembrie 1990. Din cele trei audieri prevăzute între 22 februarie 1991 și 20 martie 1992, una a fost restantă din oficiu și două au fost retrimise în așteptarea depunerii la grefa raportului de competență. La 8 ianuarie 1993, expertul a renunțat la mandatul său, deoarece reclamanta nu i-a dat în avans pentru a executa competența. În acea zi, judecătorul a amânat cazul la 22 octombrie 1993 pentru prezentarea concluziilor. A doua zi, avocatul dnei P. a cerut o exmatriculare pentru a renunța la mandatul său. Audierile din 15 iulie și 2 decembrie 1994 și din 19 mai 1995 au fost exmatriculate pentru că în acele zile avocații au făcut grevă. Ședințele din 2 februarie și 5 aprilie 1996 au fost dedicate numirii unui expert. La 24 mai. Avocatul reclamantei a declarat renunțarea la mandatul său și expertul a depus jurământ. Cele patru audieri prevăzute între 20 Decembrie 1996 și 12 decembrie 1997, doi au fost retrimiși la cererea avocatului reclamanților și doi au fost reportați din oficiu. La 24 aprilie 1998, părțile au solicitat o trimitere în vederea unei soluționări amiabile și judecătorul a amânat cauza la 4 decembrie 1998. Între timp, la 15 iulie 1998, părțile au ajuns la o soluționare amiabilă. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIA 10. Reclamanții susțin că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 11. Prin urmare, Curtea amintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bouttazzi c. Italia care urmează să apară în registrul oficial al Curții, § 22) la existena în Italia a unei practici contrare Conveniei care rezultă dintr-o acumulare de nerespectări ale obligaiei În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1).15. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu îndeplinește cerința privind termenul rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Reclamanții solicită 50 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și moral pe care l-ar fi suferit pentru șaizeci și unu de ani. 18. Curtea consideră că este necesar să se acorde fiecărui reclamant 45 000 000 de lire ITL pentru prejudicii morale. Comisioane și cheltuieli de judecată 19. Solicită, de asemenea, 14 244 200 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 20. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30. În cazul de față, având în vedere elementele aflate în posesia sa și criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 500 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile efectuate în fața Curții și le acordă fiecărui solicitant. Interese moratorii 21. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească fiecărui solicitant, în termen de trei luni, 45 000 000 (cinci milioane) lire italiene pentru daune morale și 1 500 000 (un milion cinci sute mii) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor trebui să majoreze d o dobândă simplă de 2,5% l an de la expirarea termenului respectiv și până la plata acesteia Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 15 februarie 2000, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Erik Fribergh Marc Fischbach Moduleer Președinte [1] Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. [2] Nota grefei : Raportul este disponibil pentru transplant.

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE PADALINO c. ITALIE

[1]

(Requête n°

40570/98)

ARRÊT

STRASBOURG

15 février 2000

En l’affaire Padalino c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

M.

M.

Fischbach

président

,

M.

L. F

errari Bravo

,

M.

G.

Bonello

,

M

me

M.

Tsatsa

-

Nikolovska

,

M.

P.

Lorenzen

,

M.

A.B. B

aka

M.

E. L

evits

,

juges

,

et de M. E.

Fribergh

,

greffier de section

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 3 février 2000,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

L’affaire a été déférée à la Cour par MM. Vincenzo et Giuseppe Padalino (« les requérants

»), ressortissants italiens, le 9 juin 1999. A son origine se trouve une requête (n° 40570/98) dirigée contre la République italienne et dont les requérants avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 18 août 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). Les requérants sont représentés par M

e

M. Pellitteri, avocat à Casteltermini (Agrigente). Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent M.V. Esposito.

2.

Le 27 octobre 1998, la Commission a retenu la requête (n°40570/98) relative à la durée de la procédure. Dans son rapport

[2]

du 4 mars 1999 (ancien article

31), elle conclut à l'unanimité à la violation de l'article 6

§

1 de la Convention.

3.

A la suite de l’entrée en vigueur du Protocole n°

11 le 1

er

novembre

1998, et conformément à l’article

5 §

4 dudit Protocole, lu en combinaison avec les articles 24 § 6 et 100 § 1 du règlement de la Cour («

le règlement

»), un collège de la Grande Chambre a décidé, le 7 juillet

1999, que l’affaire serait examinée par une chambre constituée au sein de l’une des sections de la Cour.

4.

Le président de la Cour, M. L. Wildhaber, a ensuite attribué l’affaire à la deuxième section. La chambre constituée au sein de ladite section comprenait de plein droit M.

B.

Conforti, juge élu au titre de l'Italie (articles 27 §

2 de la Convention et 26 §

1

a) du règlement), et M.

C.L.

Rozakis, président de la section (article 26 §

1

a) du règlement). Les autres membres désignés par ce dernier pour compléter la chambre étaient M.

M.

Fischbach, M. G. Bonello, M

me

V.

Strážnická, M.

P.

Lorenzen et M.

E.

Levits (article 26 §

1 b) du règlement).

5.

Ultérieurement, M. Rozakis et M.

Conforti, qui avaient participé à l’examen de l’affaire par la Commission, se sont déportés (article

28 du règlement). En conséquence, M.

Fischbach a remplacé M. Rozakis en tant que président de la chambre (article 12 du règlement) et M.

A.B.

Baka a été désigné pour le remplacer au sein de celle-ci. Par la suite, le Gouvernement a désigné M.

L.

Ferrari Bravo, juge élu au titre de Saint-Marin, pour siéger à la place de M. Conforti (articles 27 § 2 de la Convention et 29

§

1 du règlement). En outre, M

me

V.

Strážnická, empêchée, a été remplacée par M

me

M. Tsatsa-Nikolovska.

6.

Le 16 novembre 1999, le Gouvernement a informé la Cour qu'il n'entendait pas présenter un nouveau mémoire et se référait à ses observations devant la Commission. Le 4 octobre 1999, le greffe avait reçu le mémoire du requérant.

EN FAIT

7.

Le 10 octobre 1983, M

me

M. P. assigna les requérants devant le tribunal d’Agrigente afin d’obtenir une part de patrimoine à titre d’héritière réservataire.

8.

La mise en état de l’affaire commença le 10 février 1984. Après deux audiences, par une ordonnance du 1er avril 1985 le juge demanda des éclaircissements à la demanderesse. Des huit audiences prévues entre le 14

juin 1985 et le 26 février 1988, trois furent reportées d’office, une fut renvoyée à la demande de Mme P., deux à la demande des parties, une fut consacrée au dépôt au dossier d’un document et une concerna une demande d’expertise. Par une ordonnance du 6 mai 1988, le juge de la mise en état ordonna à la demanderesse de verser au dossier certains documents et ajourna l’affaire au 24 juin 1988. Cette audience fut renvoyée à la demande des parties. Après un renvoi d’office et une audience à laquelle le juge se réserva de décider quant à l’opportunité d’une expertise, par une ordonnance du 19 janvier 1990 le juge nomma un expert, qui prêta serment le 28 septembre 1990. Des trois audiences prévues entre le 22 février 1991 et le 20 mars 1992, une fut reportée d’office et deux furent renvoyées dans l’attente du dépôt au greffe du rapport d’expertise. Le 8 janvier 1993, l’expert renonça à son mandat car la demanderesse ne lui avait pas donné l’acompte pour exécuter l’expertise. Ce jour-là, le juge ajourna l’affaire au 22 octobre 1993 pour la présentation des conclusions. Le jour venu, l’avocat de Mme P. demanda un renvoi afin de renoncer à son mandat.

9.

Les audiences des 15 juillet et 2 décembre 1994 et du 19 mai 1995 furent renvoyées car ces jours-là les avocats faisaient grève. Les audiences des 2 février et 5 avril 1996 furent consacrées à la nomination d’un expert. Le 24 mai 1996, l’avocat de la demanderesse déclara renoncer à son mandat et l’expert prêta serment. Des quatre audiences prévues entre le 20

décembre 1996 et le 12 décembre 1997, deux furent renvoyées à la demande de l’avocat des requérants et deux furent reportées d’office. Le 24

avril 1998, les parties demandèrent un renvoi en vue d’un règlement amiable et le juge ajourna l’affaire au 4 décembre 1998. Entre-temps, le 15

juillet 1998, les parties parvinrent à un règlement amiable.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

10.

Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

11.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

12.

La période à considérer a débuté le 10 octobre 1983 et s'est terminée le 15 juillet 1998.

13.

Elle a donc duré un peu plus de quatorze ans et neuf mois, pour une instance.

14.

La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi c. Italie à paraître dans le recueil officiel de la Cour, §

22) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

15.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 §

1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

16.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

17.

Les requérants réclament 50 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et moral qu'ils auraient subi pour chaqun d’eux.

18.

La Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer à chaque requérant 45

000 000 ITL pour préjudice moral.

B.

Frais et dépens

19.

Les requérants demandent également 14 244 200 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

20.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, §

30). En l’espèce, compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 500 000 ITL pour les frais et les dépens encourus devant la Cour et l’accorde à chaque requérant.

C.

Intérêts moratoires

21.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 2,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser à chaque requérant, dans les trois mois, 45 000 000 (quarante-cinq millions) lires italiennes pour dommage moral

et 1

500

000 (un million cinq cent mille) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 2,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration dudit délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 15 février 2000, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Erik

Fribergh

Marc

Fischbach

Greffier

Président

[1]

Cet arrêt peut subir des retouches de forme.

[2]

.

Note du greffe

: le rapport est disponible au greffe.