CASE OF GARCÍA MANIBARDO v. SPAIN
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation of Art. 6-1;Pecuniary damage - claim dismissed;Costs and expenses award - Convention proceedings
CASE OF GARCÍA MANIBARDO v. SPAIN (CtEDO, 2000)
CAUZUL CU GARCÍA MANIBARDO c. ESPAÑA (depunerea nr. 38695/97) AJUDMENT STRASBOURG 15 februarie 2000 FINAL 29/06/2000 În cazul García Manibardo c. Spania, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secțiune), ședința în calitate de camera compusă din: Pellonpäää Președintele G. Ress, Pastor Ridruejo Makarczyk Cabral Barreto V. Butkevych, judecătorii Vajić și dl V. Berger Având deliberat în particular la 27 ianuarie 2000, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURA Cazul a fost originat într-o cerere (nu. 38695/97) împotriva Regatului Spaniei depus la Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) în temeiul articolului 25 din Convenția pentru protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”) de către un național spaniol, dna Florencia García Manibardo („reclamantul”), la 2 septembrie 1997. Reclamantul a fost reprezentat de dl F. Zapater Estebán, avocat practicant la Tarragona. Guvernul spaniol (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl J. Borrego Borrego, șef al Oficiului pentru Drepturile Omului, Ministerul Justiției. Reclamantul a susținut o încălcare a dreptului ei la o audiere echitabilă în sensul că Provincial Audiencia Tarragona și-a declarat recursul inadmisibil datorită nerespectării depunerii sumei pe care le-a fost ordonată să le plătească în primă instanță. La 20 mai 1998, Comisia (Camera a doua) a hotărât să anunțe cererii guvernului și să le invite să prezinte observații scrise cu privire la admisibilitatea și fondurile sale. Guvernul a prezentat observațiile lor la 3 iulie 1998 și reclamantul a răspuns la 23 septembrie 1998. În urma intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție la 1 noiembrie 1998 și în conformitate cu art. 5 § 2 a acestuia, cazul a fost examinat de către Curte. În conformitate cu art. 52 § 1 din Regulamentul Curții, președintele Curții, dl L. Wildhaber, a atribuit cazul secțiunii a patra. Dl A. Pastor Ridruejo, judecătorul ales în Spania (art. 27 § 2 din Convenție și art. 26 § 1 litera (a)), și dl M. Pellonpää, președintele Secțiunii (art. 26 § 1 litera (a)), ceilalți membri desemnați de aceasta din urmă pentru a completa Camera au fost dl G. Ress, dl J. Makarczyk, dl I. Cabral Barreto, dl V. Butkevych și dna N. Vajić (art. 26 § 1 litera (b)). La 8 decembrie 1998, Camera a declarat admisibilă plângerea reclamantului în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, declarată inadmisibilă restul cererii [1] Într-o scrisoare din 31 mai 1999 reclamantul a stabilit afirmațiile sale în temeiul articolului 41 din Convenție. La 15 iunie 1999, Curtea a hotărât că nu a fost necesară o audiere. Într-o scrisoare din 2 iulie 1999, Guvernul a prezentat observațiile lor cu privire la afirmațiile reclamantei în temeiul articolului 41 din Convenție și la alte puncte. Reclamantul a răspuns la 1 septembrie 1999. La 10 octombrie 1990 soțul reclamantului a fost ucis într-un accident de trafic rutier atunci când o mașină și un camion au colizionat. O anchetă penală (diligencias previas – nr. 1394/90) a fost început înaintea judecătorului de investigare Amposta nr. 1. A apărut la început că un dl P. a fost șoferul mașinii implicate în accident. 10. La 12 noiembrie 1990 asigurătorii dlui P. au plătit solicitant 18 250 000 pesetas (ESP) în compensare pentru moartea soțului ei, independent de ancheta penală în curs de desfășurare. În scrisoarea ei de acceptare datată în acea zi, reclamantul a renunțat pentru ea și cei patru copii săi minori dreptul de a face orice cerere în cadrul procedurilor civile sau penale în legătură cu ancheta penală întârziată. Ea a confirmat această derogare în fața judecătorului de investigare Amposta nr. 1 la 22 noiembrie 1990. 11. Într-o decizie (auto ) din 10 iunie 1993 Amposta judecător de investigare nr. 1 a declarat că nu mai era nevoie să urmărească ancheta în curs cu privire la stabilirea unei răspunderi penale. 12. Prin decizie (automat) ) din 30 noiembrie 1993 al judecătorului de investigare Amposta nr. 1, văduva lui P. și copiii (care erau minori) au primit compensații pentru a fi plătite de asigurătorii camionului care au colizionat cu masina. Dl P. a fost, de asemenea, ucis în accident și s-a considerat că a fost șoferul mașinii. 13. Dna P., văduva șoferului presupus al mașinii, a considerat suma pe care a primit-o inadecvată și că nu era soțul ei care conducea mașina implicată în coliziune, ci a reclamantului. Martie 1994 a depus o cerere scrisa de daune in numele ei si al doi copiii ei minori la judecatorul districtului Amposta nr. 1. Acțiunea sa, care trebuia realizata in conformitate cu regulile de proces oral (julicio verbal ), a fost adus în comun împotriva moștenitorilor soțului reclamantului, moștenitorii proprietarului mașinii care au fost uciși și în accident și asigurătorii vehiculului. 14. La 23 iunie 1994, reclamantul, care acționează în numele ei și în numele copiilor ei minori și a fost reprezentat de un avocat care a acceptat instrucțiunile ei „pe baza faptului că acționează ca și cum ar fi fost numit de către instanță”, a contestat oral reclamația împotriva ei prin trimitere la „factele și motivele conținute în documentul [s] anexat”. În aceste documente, reclamantul a răspuns în scris la argumentele reclamantului și a solicitat asistență juridică. Ea s-a referit la situația ei internă, și-a dezvăluit venitul personal, care constă numai din pensia văduvei ei și din veniturile copiilor ei care nu aveau acum un tată, și a declarat că deținea o casă pe care a cumpărat-o cu compensația primită ca urmare a morții soțului ei. Documentele au fost menționate în înregistrarea audienței din 5 iulie 1994 în următoarele termeni: „documentele anexate la memorial [de reclamantului] în răspunsul cererii sunt considerate a fi fost produse”. Asiguratorii mașinii au contestat, de asemenea, cererea și au depus documente scrise care conțin detalii. 15. Într-o hotărâre din 20 decembrie 1994 judecătorul districtului Amposta nr. 1 a constatat că șoferul mașinii implicate în coliziune a fost soțul reclamantului, nu al reclamantului, și a ordonat moștenitorii fostului și asigurătorii de vehicule în comun și mai multe, sau, în alternativă, moștenitorii proprietarului vehiculului, să plătească doamnei P. și cei doi copii ai ei suma de 18 000.000 ESP. 16. Într-o decizie ( providența ) din 16 ianuarie 1995, judecătorul districtului nr. 1 Amposta a acordat reclamantului permisiunea de a face recurs cu condiția ca ea să depună în primă instanță suma atribuită în hotărâre, în conformitate cu art. 1 alineatul (4) din Legea de bază nr. 3/1989 din 21 iunie 1989, actualizând Codul Penal. 17. La 25 februarie 1995, reclamantul a depus o cerere la judecătorul districtului Amposta nr. 1 de a cere ca această decizie să fie anulată (repoziție ) din motivul că nu a fost posibil pentru ea să depună suma solicitată de Provincialul Audiencia La 5 aprilie 1995, cererea a fost declarată admisibilă în conformitate cu jurisprudența Curții Constituționale cu privire la acest subiect (decizia nr. 84/1992 din 28 mai 1992) și reclamantul a fost scutit de obligația de a depune suma în cauză înainte de a depune recursul. Judecătorul de district a luat în considerare situațiile interne și financiare ale reclamantului „cum este prevăzut în dosarul de judecată” în a obține hotărârea sa. 18. Într-o hotărâre din 2 septembrie 1996 Provincial Tarragona Audiencia a declarat recursul depus de oponentul reclamantului parțial admisibil, a susținut hotărârea judecătorului de district și a declarat recursul reclamantului inadmisibil din cauza faptului că nu a depus suma necesară sau a demonstrat că a încercat să găsească alte mijloace – cum ar fi o garanție bancară sugerată de Curtea Constituțională în hotărârea sa nr. 30/1994 din 27 ianuarie 1994 – de a respecta această obligație. În ceea ce privește hotărârea judecătorului de district că recursul a fost admis și decizia sa de a scuti reclamantul de obligația de a depune banii, Audiencia Provincial a explicat că, având în vedere că recursul a fost examinat chiar dacă ar fi trebuit să fie declarat inadmisibil, motivele unei constatări de inadmisibilitate au devenit motive pentru respingerea recursului. 19. La 23 decembrie 1996, reclamantul a depus un recurs amparo la Curtea Constituțională. Ea s-a bazat pe dreptul ei la o audiere echitabilă și pe principiul nediscriminării susținând că nu a fost solicitată nici un depozit de la adversarul ei în ciuda apelului ei încrucișat. Reclamantul a adăugat că a solicitat asistență judiciară în primă instanță și că circumstanțele sale financiare și interne au împiedicat-o să depună suma necesară pentru a-și depune recursul. 20. Între timp, în legătură cu executarea hotărârii Provinciale din Tarragona Audiencia, judecătorul districtului Amposta a ordonat, prin o decizie ( providențial ) din 30 decembrie 1996, confiscarea activelor reclamantului și a asigurătorilor de vehicule ca garanție pentru plata compensației acordate dnei P. 21. La 7 ianuarie 1997, reclamantul a scris judecătorului districtului Amposta nr. 1 pentru a solicita ca solicitarea de asistență juridică efectuată la 23 iunie 1994 în memoria sa în răspuns la cererea dnei P. în fața judecătorului de districtă să fie examinată și să se suspende executarea în așteptarea eliberării hotărârii Curții Constituționale în apelul amparo depus la 23 decembrie 1996. La 16 ianuarie 1997, judecătorul de district a hotărât să examineze cererea de asistență judiciară. 22. Într-o hotărâre din 10 martie 1997, Curtea Constituțională a respins recursul amparo al reclamantului din cauza faptului că nu avea nicio bază constituțională, considerând că decizia de declarare a recursului reclamantului era justificată în mod corespunzător, că a răspuns în mod rezonabil la argumentele juridice ale reclamantului și a fost pronunțată după proceduri adversare cu garanții procedurale depline. În ceea ce privește presupusa încălcare a principiului nediscriminării, Curtea Constituțională a susținut că poziția unei persoane responsabile în mod civil și poziția părții care au câștigat acțiunea nu sunt comparabile. 23. Reclamantul a primit asistență juridică prin decizia judecătorului districtului Amposta nr. 1 din 15 aprilie 1997. Nu a fost interzis niciun recurs împotriva deciziei. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ ȘI Codul de procedură civilă (dispoziții referitoare la asistența judiciară) 24. Dispozițiile Codului de procedură civilă referitoare la asistența judiciară (înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 1/1996 din 10 ianuarie 1996) au citit după cum urmează: art. 20 „Solicitarea recunoașterii dreptului de a participa la procedura gratuită este adresată judecătorului sau judecătorului care are sau va avea competența asupra procedurii sau a actului judiciar voluntar pentru care se face cererea ...” art. 22 „Depunerea este considerată auxiliară la procedura principală și este examinată separat în conformitate cu normele specifice procedurii orale; se aud celelalte părți și avocatul de stat.” art. 23 „Depunerea și procedura aferentă nu implică o suspendare a procedurii principale, cu excepția cazului în care toate părțile solicită acest lucru ...” art. 30 „Toată persoana care a acordat asistență juridică în temeiul unei dispoziții legale sau al unei hotărâri judiciare are dreptul la: ... (3) scutirea de la obligația de a depune sumele necesare la depunerea unui recurs sau a unei cereri de reexaminare judiciară. ...” art. 32 „Un acord de asistență juridică pentru proceduri specifice include toate etapele și apelurile legate de aceste proceduri, dar nu se utilizează în nici o altă procedură.” art. 42 „Celui care are dreptul la o reprezentare juridică liberă poate fi reprezentat de un avocat sau avocat al alegerii sale în cazul în care avocatul sau avocatul acceptă să acționeze, în lipsa faptului că avocatul va fi desemnat de către instanță.” art. 730 „Audierea se desfășoară în ziua desemnată înaintea judecătorului și a regizorului. Părțile își stabilesc cererile și orice considerat relevant în privința cazului lor. După aceea, pot fi prezentate dovezi relevante și documentele documentare sunt incluse în dosarul de judecată. ... părțile pot alege un reprezentant, care trebuie să fie un avocat practicant sau un avocat practicant, pentru a vorbi în numele lor. Reprezentantul poate participa la audiere. ...” Legea nr. 1/1996 din 10 ianuarie 1996 privind asistența judiciară 25. Dispoziția tranzitorie nr. 1 din Legea nr. 1/1996 din 10 ianuarie 1996 prevede: „Solicitările de asistență juridică formulate înainte de Legea nr. 1/1996 intră în vigoare în conformitate cu legislația în vigoare atunci când se face cererea.” Legea de bază nr. 3/1989 din 21 iunie 1989 de actualizare a Codului Penal (aplicabil pentru acțiuni civile pentru daune cauzate de pierderi de vehicule motorizate) 26. Subsecțiunea (4) din secțiunea 1 din Legea de bază nr. 3/1989 din 21 iunie 1989 prevede: „Celui care este ordonat să plătească compensații și dorește să depună recurs împotriva unei decizii de încheiere a procedurii la care se referă această dispoziție trebuie să demonstreze că suma pe care a fost ordonată să o plătească împreună cu dobânzile acumulate și cheltuielile a fost depusă ...” Deciziile Curții Constituționale 27. În hotărârea sa nr. 84/1992 din 28 mai 1992, Curtea Constituțională a remarcat că, deși apelanții ar trebui să aibă posibilitatea de a remedia o omisiune, plata depozitului înainte de depunere a recursului nu a fost o simplă condiție de formă, ci o condiție esențială pentru depunerea unui recurs. Cu toate acestea, obligația legală de a depune banii ar putea încălca, în anumite cazuri, drepturile litigiilor la protecția efectivă de către instanțe de primă instanță și ar crea astfel situații în care persoana care a ordonat să efectueze plata a fost împiedicată de a apela și ar fi, prin urmare, fără apărare. Curtea Constituțională a făcut referire la necesitatea unor circumstanțe financiare ale persoanei împotriva cărora a fost luată în considerare ordinul, judecătorul este obligat să examineze fiecare caz și, dacă este necesar, să refuze aplicarea unei dispoziții legale care, în alt caz, ar fi obligatoriu. 28. În hotărârea sa nr. 30/1994 din 27 ianuarie 1994 în cazul dreptului muncii, Curtea Constituțională a declarat că un recurs va fi inadmisibil, cu excepția cazului în care se respectă obligația de a depune bani, „... cu excepția cazului în care reclamantul a primit asistență juridică, în cazul în care ar putea îndeplini obligația cu garanția bancară în schimb ...”. 29. În hotărârea sa nr. 187/1992 din 28 mai 1992, pronunțată ca răspuns la o întrebare de constituționalitate susținută de Provincialul Murcia Audiencia , Curtea Constituțională se referă, de asemenea, la situații în care un solicitant neajutorat din punct de vedere juridic a fost supus unei proceduri de faliment sau a fost insolvent. Reclamantul s-a plâns că Provincialul Audiencia din Tarragona și-a declarat recursul inadmisibil din cauza nerespectării depunerii sumei pe care le-a fost ordonată să le plătească în primă instanță într-un moment în care nu s-a decis încă cererea de asistență judiciară. Ea a afirmat încă o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție, care prevede: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o audiere echitabilă ... de [a] ... tribunal ...” Prezențe ale părților Reclamantul 31. Reclamantul a declarat că a depus o cerere de ajutor juridic la judecătorul districtului Amposta în timp și în forma corectă. Orice eroare a fost atribuită exclusiv judecătorului de district care a fost sub obligația legală de a procesa cererea ei. În plus, reclamantul a susținut că atunci când au fost formulate cereri orale sale ca răspuns la cererea adversarului ei, avocatul care a fost de acord să o reprezinte „cum ar fi fost numit de către instanță” a făcut trimitere la documentele anexate, inclusiv la cererea de asistență juridică a acesteia; a adăugat că „documentele anexate la memorial [de reclamantului] în răspuns la cererea [a fost] considerată a fi fost produsă”. Ea a subliniat faptul că art. 730 din Codul de Procedură Civilă nu exclude reclamațiile, răspunsurile sau alte argumente în cadrul procedurii orale care au fost formulate în scris și că, în orice caz, atât reclamația adversarului ei, cât și răspunsul asigurătorilor au fost scrise. 32. Reclamantul a remarcat, în continuare, că nu a fost necesar pentru ea să reînnoiască cererea înainte de Provincial Tarragona Audiencia deoarece judecătorul din districtul Amposta a avut întregul dosar înaintea acesteia în momentul în care au auzit recursul și depunerile scrise din 7 ianuarie 1997 au repetat cererea făcută anterior. În plus, judecătorul din districtul Amposta a eliberat reclamantul de la obligația de a depune bani în funcție de circumstanțele sale interne și financiare „cum este prevăzut în dosarul judecătorului judiciar”. Ea a declarat că a explicat aceste circumstanțe fiecărei instanțe în cauză și a informat Curții Constituționale că a formulat o cerere de asistență juridică și a adăugat că a fost acordată asistență juridică la 15 aprilie 1997 după încheierea procedurii interne. 33. Reclamantul a afirmat că orice eroare este imputabilă exclusiv judecătorului de district care a fost sub obligația legală de a procesa cererea. Prin urmare, ea a susținut că faptul că apelul său a fost respins pentru nerespectarea ordinii de depunere a fondurilor într-un moment în care cererea de asistență judiciară nu a fost examinată pentru un motiv în afara controlului ei constituie o încălcare a dreptului la o audiere echitabilă. Guvernul 34. Guvernul a insistat asupra faptului că pretinsul cererii de asistență juridică adresate judecătorului din districtul Amposta nu a fost valabil, deoarece procedura specifică procedurii orale ar fi trebuit să fie utilizată în acțiunea civilă împotriva ei, iar argumentele sale în răspuns la declarația de cerere ar trebui, prin urmare, să fie formulate oral. Prin urmare, ei au susținut că documentele scrise nu au avut valoare în drept. Guvernul a admis faptul că reclamantul a făcut trimitere la anumite documente care au fost introduse pe dosarul judecătoresc pe primul aspect și că cererea de asistență juridică este printre aceste documente. Cu toate acestea, în prezentarea lor, aceste documente sunt inadmisibile în cadrul procedurii în temeiul articolului 730 din Codul de Procedură Civilă. 35. Guvernul a declarat că reclamantul a fost asistat de consilierul ei de alegere pe parcursul procedurii. Totuși, ei au remarcat că avocatul reclamantului nu a avut nici o dată în timpul procedurii de fond problemele de a întreba dacă a fost acordată asistență juridică. În plus, reclamantul nu a trimis la cererea ei de asistență juridică în cadrul recursului său la Audiencia Provincial Prin urmare, Guvernul a susținut că nu s-a încălcat art. 6 § 1 din Convenție. Evaluarea Curții 36. Curtea reiterează, de la început, că nu este sarcina sa de a prelua locul instanțelor interne. În primul rând, autoritățile naționale, în special instanțele, soluționează problemele de interpretare a legislației interne (a se vedea, mutatis mutandis , Hotărârea Brualla Gómez de la Torre c. Spania din 19 decembrie 1997, Raporturi de hotărâri și decizii 1997-VIII, p. 2955, § 31 și Edificaciones Marș Gallego S.A. c. Spania hotărârea din 19 februarie 1998, Raporturile 1998-I, p. 290, § 33). În plus, „dreptul la o instanță”, din care dreptul de acces este un aspect, nu este absolut; este supusă limitelor permise prin implicare, în special în cazul în care sunt vizate condițiile de admisibilitate a unui recurs, deoarece, chiar pe caracterul său, solicită o reglementare de către stat, care beneficiază de o anumită marjă de apreciere în acest sens. Cu toate acestea, aceste limitări nu trebuie să limiteze sau să reducă accesul unei persoane într-un mod astfel de sau în măsura în care esența dreptului este afectată; în sfârșit, aceste limitări nu vor fi compatibile cu art. 6 § 1 dacă nu urmăresc un obiectiv legitim sau dacă nu există o relație rezonabilă de proporționalitate între mijloacele utilizate și obiectivul urmărit (a se vedea, printre altele autoritățile, Edificaciones Marș Gallego S.A. Hotărârea menționată mai sus, p. 290, § 34. 37. În cazul instantaneu, recursul reclamantului a fost declarat inadmisibil în conformitate cu subsecțiunea (4) din secțiunea 1 suplimentară din Legea de bază nr. 3/1989 din 21 iunie 1989 de actualizare a Codului Penal (a se vedea punctul 26 de mai sus). 38. Curtea consideră că obiectivul urmărit de obligația de a depune bani legitim: de a evita lista de procedură a instanței de apel fiind supraîncărcată. Cu toate acestea, trebuie să stabilească dacă faptul că recursul a fost declarat inadmisibil a încălcat chiar esența dreptului reclamantului la un „cort” în sensul articolului 6 § 1. 39. Curtea reiterează că art. 6 din Convenție nu obligă statele contractante să înființeze instanțe de recurs sau de cassare (a se vedea, printre altele, hotărârea Delcourt c. Belgia din 17 ianuarie 1970, Seria A nr. 11, p. 13-15, §§ 25-26). Cu toate acestea, în cazul în care aceste instanțe există garanțiile prevăzute la art. 6 trebuie respectate, printre altele, prin asigurarea unui acces eficient la instanțe, astfel încât litiganții să poată obține o decizie privind „dropurile și obligațiile civile” ale acestora. 40. Curtea remarcă că, în cazul instantaneu, reclamantul a solicitat asistență judiciară în 1994, atunci când a răspuns la cererea formulată împotriva ei de oponentul ei. 41. Curtea constată că argumentul Guvernului nu convinge că documentele scrise erau inadmisibile, deoarece procedura civilă împotriva reclamantului ar fi trebuit să fie desfășurată în cadrul procedurii orale. Acesta observă că afirmația părții opozitoare a fost, de asemenea, formulată în scris și că documentele depuse de solicitant, inclusiv cererea de asistență juridică, au fost menționate în dosarul audierii. În plus, atunci când reclamantul și-a reînnoit cererea de asistență juridică în 1997 a făcut acest lucru pe baza cererii din 1994 și a fost apoi acordată asistență juridică. În plus, Curtea este conștientă de faptul că cererea reclamantului la judecătorul districtului Amposta nr. 1 pentru a fi anulată (repoziție ), o cerere în care ea a făcut referire la incapacitatea ei de a depune suma solicitată de Provincialul Audiencia , a fost declarată admisibilă și reclamantul a fost scutit de obligația de a depune suma specificată înainte de a depune recursul în funcție de circumstanțele sale interne și financiare „cum este prevăzut în dosarul de judecată”. 42. În acest sens, Curtea constată că atât în temeiul articolului 30 alineatul (3) din Codul de Procedură Civilă, cât și al jurisprudenței Curții Constituționale, pentru a lua în considerare poziția financiară a persoanelor în cauză, cât și pentru a fi scutite de obligația de a depune bani în cazul în care au fost acordate asistență juridică. În cazul în cauză, reclamantul nu a primit asistență juridică în timp suficient din cauza neglijenței din partea unui organism judiciar care, prin urmare, nu i-a fost atribuit în timp ce, în fața acesteia, a satisfăcut toate condițiile de eligibilitate pentru asistență juridică, astfel cum a fost confirmată ulterior. 43. Convenția are scopul de a garanta nu drepturi teoretice sau ilusoare, ci drepturi practice și eficiente (a se vedea Hotărârea Airey c. Irlanda din 9 octombrie 1979, Serie A nr. 32, p. 12-14, § 24). În circumstanțele cazului, recursul reclamantului a fost declarat inadmisibil din cauza faptului că nu a depus suma necesară. Astfel, a fost privată de un remediu care ar fi putut fi decisiv pentru rezultatul litigiului. 44. În cazul instantaneu, recursul reclamantului a fost declarat inadmisibil din cauza taxei statutare pentru persoanele care nu sunt beneficiare de asistență juridică pentru a depune la Audiencia Provincial o sumă specifică (de exemplu, atribuirea compensației) ca condiție precedentă pentru a le permite oficial să depună un recurs. 45. Curtea constată că prin obligarea ei să plătească suma ordonată, Audiencia Provincial a împiedicat reclamantul să utilizeze un remediu existent și disponibil, astfel încât un obstacol disproporționat a fost pus în calea dreptului ei de acces la o instanță. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1. II. APLICAȚIA ARTICOLUL 41 AL CONVENȚIEI 46. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Părți Contractante în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Prejudicii materiale 47. Reclamantul a solicitat ca Guvernul să asume, ca măsură de precauție, consecințele oricărei acțiuni pe care asigurătorii le-ar putea aduce împotriva ei pentru a recupera suma plătită (18.250.000) Pesetas (ESP)) din moment ce soțul său decedat s-a considerat că a fost șoferul mașinii implicate în coliziune. Ea a explicat că perioada de limitare în conformitate cu Codul Civil pentru o astfel de acțiune a fost de patru ani, perioada care, în cazul instant, a fugit din 2 septembrie 1996, când Provincial Audiencia Tarragona și-a pronunțat hotărârea. 48. Guvernul a susținut că prejudiciile materiale presupuse de către reclamant nu au fost legate de plângerea prezentată în cerere, deoarece ea a primit compensația în cauză în cadrul unei soluții extrajudiciare și nu a fost în cauză în procedura civilă cu care se referă cererea. 49. Curtea este de acord cu Guvernul că nu există nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și presupusele prejudicii materiale. Prin urmare, respinge cererile reclamantului sub acest cap. Costuri și cheltuieli 50. Reclamantul a solicitat ESP 520.572 pentru costurile și cheltuielile suportate în fața Curții Constituționale și instituțiilor Convenției. 51. Guvernul a considerat că ar trebui să ramburseze doar costurile și cheltuielile suportate înaintea instituțiilor Convenției. 52. Curtea observă că în cazurile anterioare a atribuit sume reclamate ca taxe juridice în fața Curții Constituționale spaniole (a se vedea, printre altele, Hotărârea Hiro Balani c. Spania din 9 decembrie 1994, Seria A nr. 303-B, p. 31, §§ 32-33, și Hotărârea Castillo Algar c. Spania din 28 octombrie 1998, Raporturile 1998-VIII, p. 3118, §§ 53, 54 și 57). În plus, consideră că suma solicitantă este rezonabilă și, în consecință, atribuită în această sumă. Dobânzile implicite 53. Potrivit informațiilor disponibile Curții, rata statutară a dobânzii aplicabilă în Spania la data adoptării prezentei hotărâri este de 4,25% pe an. că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, ESP 520.572 (cincă sute și douăzeci și cinci mii cinci sute și șaptezeci și două pesete) pentru costuri și cheltuieli; (b) acest dobânzi simplu la o rată anuală de 4,25% se plătește de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontare; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în franceză și notificat în scris la 15 februarie 2000, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Vincent Berger Matti Pellonpää Președintele grefierului [1] Notă a Registrului Hotărârea Curții poate fi obținută de la Registru.