SECȚIUNEA A PATRA CAUZA GARCÍA MANIBARDO c. SPANIA (solicitarea nr. 38695/97) HOTĂRÂREA STRASBURG 15 februarie 2000 DEFINITIVF 29/0 din secțiune După ce a intenționat în camera de consiliu la 27 ianuarie 2000, se pronunță pronunțarea hotărârii, adoptată la această dată PROCEDU A la origine a cauzei se află o cerere (nr. 3869′′′) îndreptată împotriva Regatului Spaniei și al cărei resortisant spaniol, dl Florencia García Manibardo ( Septembrie 1997, în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția privind libertățile fundamentale). Recurenta este reprezentată de dl F. Zapater Estebán, avocat în baroul Tarragone. Guvernul spaniol ( În calitate de șef al Serviciului pentru Drepturile Omului din cadrul Ministerului Justiției, agentul său, J. Borrego Borrego, este reprezentat de președintele Serviciului pentru Drepturile Omului din cadrul Ministerului Justiției.
Tarragone a declarat inadmisibilă apelul său, ca urmare a neconsignării sumei pe care a fost condamnată să o plătească în primă instanță. La 20 mai 1998, Comisia (Camera a doua) a decis să aducă cererea la cunoștința guvernului, invitând la prezentarea în scris a observațiilor sale privind admisibilitatea și temeinicia acesteia. Guvernul și-a prezentat observațiile la 3 iulie 1998, iar reclamanta a răspuns la acestea la 23 septembrie 1998. Ca urmare a intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție la 1 noiembrie 1998, cauza este examinată de Curte în conformitate cu art. 5 alin. (2) din protocolul menționat. În conformitate cu art. 52 alin. Președintele Curții, dl L. Wildhaber, a atribuit cauza celei de-a patra secțiuni.
Camera constituită în cadrul secțiunii menționate includea de drept pe domnul A. Pastor Ridruejo, judecător ales în temeiul art. 27 alin. (2) din Convenție și 26 alin. (1) lit. (a) din regulament. Pellonpäää, președintele secțiunii [art. 26 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul de procedură]. Ceilalți membri desemnați de acesta din urmă pentru completarea camerei au fost domnul G. Ress, domnul J. Makarczyk, domnul I. Cabral Barreto, domnul Butkevych și domnul N. Vajić [art. 26 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul de procedură]. La data de 8 decembrie 1998, camera a declarat admisibilă cauza formulată de recurentă la art. 6 alineatul (1) din convenție (echitatea procedurii). Aceasta a declarat cererea inadmisibilă pentru surplus [1] Prin scrisoarea din 31 mai 1999, recurenta și-a prezentat pretențiile în temeiul articolului 41 din convenție.
La 15 iunie 1999, Curtea a decis să nu se țină de cuvânt în această cauză. Printr-o scrisoare din 2 iulie 1999, guvernul și-a prezentat comentariile cu privire la cererile recurentei în temeiul articolului 41 din Convenție, precum și observațiile suplimentare. La 10 octombrie 1990, reclamanta a murit într-un accident rutier. Un vehicul de turism și un camion au intrat în coliziune. O anchetă penală (diligencias previas) nr. 1394/90 a fost deschisă în fața instanței de judecată nr. La 12 noiembrie 1990, societatea de asigurări a domnului P. i-a plătit reclamantei suma de 18 250, indiferent de procedura penală deschisă. În scrisoarea sa de acceptare din aceeași zi, reclamanta a renunțat, în numele său și al celor patru copii minori ai săi, la orice acțiune civilă și penală pe care ar putea să o inițieze în cadrul anchetei penale în curs.
Această renunțare a fost confirmată în fața instanței de judecată nr. 11. printr-o decizie (auto) din 10 iunie 1993, judecătorul nr. ) din 30 noiembrie 1993 al instanței judecătorești nr. 1 d. Amposta, văduva și copiii, minori, ai domnului P., de asemenea, decedat în accidentul și presupusul șofer al vehiculului accidentat, li se acordă despăgubiri de către compania de asigurări a camionului care s-a ciocnit cu vehiculul în cauză 13. Găsind suma pe care a primit-o și considerând că nu soțul ei, ci cel al reclamantei care conducea vehiculul accidentat, P., văduva presupusului șofer al acestui vehicul, a prezentat la 7 martie 1994, în numele său și în numele celor doi copii minori ai săi, o cerere scrisă de despăgubire în fața judecătorului de primă instanță nr. 1 d La 23 iunie 1994, recurenta, în numele său și în numele copiilor săi minori, reprezentată de un avocat care își subscrie reprezentarea sa ca și în cazul în care aceasta din urmă i-ar fi fost atribuită cu titlu de avocat din oficiu, a contestat oral cererea introdusă împotriva sa, cu referire la faptele și motivele cuprinse în documentul (documentele) atașat (e) în aceste documente, recurenta răspundea în scris argumentelor părții solicitante și solicita să beneficieze de asistență judiciară.
Aceasta se referea la situația sa familială, preciza valoarea veniturilor sale personale care constau numai în pensia de inversare și veniturile copiilor săi orfani, și a fost proprietarul unei locuințe dobândite cu valoarea indemnizațiilor percepute din cauza decesului soțului ei. Aceste documente au fost incluse în procesul-verbal al prezentării din 5 iulie 1994, după cum urmează: mai precis, documentele anexate la memoriul în răspuns [recurentei] la cererea sa. Compania de asigurări a vehiculului accidentat a contestat, de asemenea, oral cererea și a depus în scris documentele care conțin detaliile motivelor.
15. Printr-o hotărâre din 20 decembrie 1994, judecătorul din partea instanței nr. 1 d. Amposta, considerând că șoferul vehiculului accidentat era la cugetul mort al reclamantei și nu al reclamantei, i-a condamnat în solidar pe moștenitorii de la lit. (d) al reclamantei și compania de asigurări a vehiculului accidentat, precum și, în subsidiar, pe moștenitorii proprietarului vehiculului menționat anterior, la plata către M. P. și celor doi copii ai săi suma de 18 milioane ESSP. 16. Toate părțile au făcut apel la această decizie.
printr-o decizie ( providencia) din 16 1 alin. (4) din Legea organică nr. 3/1989 din 21 iunie 1989 privind actualizarea codului penal 17. Împotriva acestei decizii, recurenta a prezentat, la 25 februarie 1995, o acțiune în repausción pe lângă instanța judecătorească nr. Prin decizia din 5 aprilie 1995, acțiunea a fost declarată admisibilă în conformitate cu jurisprudența Curții Constituționale în acest domeniu (hotărârea nr. 84/1992 din 28 mai 1992), iar recurenta a fost exonerată de obligația de a declara în prealabil suma stabilită. Decizia a luat în considerare situația familială și economică a recurentei, astfel cum figurează în dosarul judiciar.
18. Prin Hotărârea din 2 septembrie din Tarragone a declarat parțial admisibilă cererea de recurs interjucată de partea pârâtă, a confirmat hotărârea în litigiu și a declarat inadmisibilă cererea reclamantei pe motiv că nu a luat în considerare suma solicitată și nici nu a demonstrat că a încercat să utilizeze alte mijloace pentru a îndeplini această obligație, cum ar fi acordul bancar invocat de Hotărârea nr. 30/1994 a Tribunalului Constituțional din 27 ianuarie 1994. În ceea ce privește admisibilitatea cererii de recurs de către instanța a quo , care a exonerat reclamanta de obligația de a consemna, audiencia Provincial a precizat că motivele de refuz devin motive atunci când o acțiune, care ar fi trebuit să fie declarată inadmisibilă, era totuși examinată 19. La 23 decembrie 1996, recurenta sesizează Tribunalul Constituțional cu privire la o cale de atac din amgaro pe baza dreptului la legalitate al procedurii și a principiului nediscriminării, din cauza faptului că nu a fost luată în considerare nicio consemnare a părții pârâte, în timp ce aceasta a fost, de asemenea, reclamantă în apel.
Recurenta a precizat că a solicitat să se beneficieze de asistență judiciară în primă instanță și că situația sa economică și de origine laică împiedicase înregistrarea sumei cerute pentru a interjera recursul.
20. Între timp, printr-o decizie ( providencia) din 30 decembrie 1996, judecătorul d din Tarragone, confiscarea bunurilor recurentei și ale societății de asigurare a vehiculului accidentat, pentru a face față plății indemnizațiilor acordate M 21. La 7 ianuarie 1997, recurenta a prezentat un scris în fața instanței judecătorești nr. 1 d. Amposta prin care solicita examinarea cererii de asistență judiciară din 23 iunie 1994, în cadrul memoriului său în răspuns la cererea depusă de M. P. în fața judecătorului din partea Tribunalului nr. 1 d. Amposta, și suspendarea procedurii de executare, până la pronunțarea deciziei Tribunalului Constituțional în cadrul acțiunii din 23 decembrie 1996. La 16 ianuarie 1997, judecătorul a decis să dea curs examinării cererii recurentei.
22. printr-o decizie din 10 martie 1997, Tribunalul Constituțional a respins acțiunea din amgaro prezentat de recurentă ca fiind lipsit de o bază constituțională. Decizia a precizat că a fost motivată în mod corespunzător de reclamantă, a răspuns în mod rezonabil argumentelor juridice ale recurentei și a intervenit ca urmare a unei proceduri contradictorii care respectă toate garanțiile procedurale. În plus, în ceea ce privește presupusa încălcare a principiului nediscriminării, înalta instanță a constatat că situațiile unei persoane condamnate în mod civil și ale celei care a obținut câștigul de cauză nu erau comparabile.
23. Recurenta obține dreptul de a beneficia de asistență judiciară printr-o decizie din 15 aprilie 1997 a instanței judecătorești nr. Dispozițiile Codului de procedură civilă privind asistența judiciară (înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 1/1996 din 10 ianuarie 1996) se citesc după cum urmează Art. 20 Recunoașterea dreptului de a da în judecată gratuit va fi solicitată judecătorului sau instanței care este sau va fi responsabilă de procesul sau actul de jurisdicție voluntară pentru care se face cererea (...) Art. 22 Cererea va fi considerată o procedură legată de procesul principal și va fi examinată separat în conformitate cu procedurile orale, cu audierea celorlalte părți și a avocatului din statul membru în cauză.
art. 23 Cererea și procedura în litigiu nu sunt suspendate din procesul principal, cu excepția cazului în care toate părțile au depus cererea (...) art. 30 Persoanele care, în temeiul unei dispoziții legale sau a unei declarații de justiție, beneficiază de asistență judiciară vor avea dreptul la: (...) să fie scutite de la consemnarea sumelor necesare pentru introducerea oricărei acțiuni. (...) art. 32 Beneficiul de asistență judiciară pentru o anumită procedură se extinde la toate demersurile și căile de atac în cadrul procedurii respective, dar nu poate fi utilizat pentru o altă procedură. art. 42 Beneficiarul declarației de justiție gratuită poate fi apărat de către avocat sau de către avocat, dacă aceștia acceptă această obligație.
În caz contrar, îi va fi desemnat un consiliu din oficiu. art. 730 Înfățișarea are loc în ziua stabilită, în fața judecătorului și grefierului. Părțile își prezintă, în ordine, pretențiile și ceea ce consideră a fi relevant pentru apărarea cauzei lor. După aceea, mijloacele de probă relevante sunt acceptate, iar documentele sunt depuse la dosarul judiciar. (...) La această înfățișare vor putea asista, împreună cu părțile interesate și pentru a vorbi în numele lor, persoana pe care o vor alege și care va trebui să fie un avocat sau o mărturisire în activitate. Legea nr. 1/1996 din 10 ianuarie 1996 privind asistența judiciară 25. Legea nr. 1/1996 din 10 ianuarie 1996 prevede, în dispoziția sa tranzitorie nr. 1 cererile de asistență judiciară prezentate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 1/1996, se vor conforma legislației aplicabile în momentul depunerii cererii menționate.
Legea organică nr. 3/1989 din 21 iunie 1989 privind actualizarea codului penal (aplicabilă procedurilor civile în reclamații privind prejudiciile cauzate de autovehicule) 26. Legea organică nr. 3/1989 din 21 iunie 1989 prevede, la alin. (4) din clauza suplimentară nr. 1, următoarele: Pentru depunerea unei căi de atac împotriva unei decizii care pune capăt proceselor care fac obiectul prezentei dispoziții, persoana condamnată la plata despăgubirilor trebuie să demonstreze că a înregistrat (...) valoarea condamnării aplicate plus dobânda și cheltuielile exigibile. Jurisprudența Tribunalului Constituțional 27. În Hotărârea nr. 84/1992 din 28 mai 1992, Tribunalul Constituțional nota că, chiar dacă ar trebui permisă o posibilitate de redresare, plata sau consemnarea prealabilă introducerii căii de atac era o condiție, nu de formă pură, ci esențială prezentării căii de atac.
Cu toate acestea, cerința legală de consemnare ar putea, în anumite cazuri, să aducă atingere dreptului la o protecție efectivă a justițiabililor de către instanțe și instanțe, ceea ce ar da naștere unor situații de absență a apărării prin împiedicarea recursului la justiție. Tribunalul Constituțional s-a referit la necesitatea de a ține seama de situația economică a condamnatului, obligându-l pe judecător să examineze fiecare caz și permițând chiar aplicarea unei dispoziții legale care, într-un alt caz, ar fi imperativă.
28. În Hotărârea nr. 30/1994 din 27 ianuarie 1994 privind dreptul muncii, Tribunalul Constituțional, susținând că obligația de consemnare era o condiție indispensabilă pentru admisibilitatea acțiunii, cu excepția cazului în care reclamantul a fost admis în beneficiul asistenței judiciare, permițând, în schimb, consemnarea prin intermediul unui avalanș bancar (...) 29. În Hotărârea nr. 187/1992 din 28 mai 1992, pronunțată ca răspuns la o întrebare de constituționalitate adresată de către: Audiencia Provencial de Murcia, Tribunalul Constituțional se readmite, în același mod, în cazul în care reclamantul nu ar fi fost admis în beneficiul asistenței judiciare, ci s-ar fi aflat într-o situație de detenție sau de insolvență.
Cu privire la presupusa încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenția 30. Recurenta denunță faptul că: din Tarragone a declarat inadmisibilă apelul său, din cauza neconsignării sumei pe care a fost condamnată să o plătească în primă instanță, în timp ce … Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Argumentele părților reclamante 31. Recurenta subliniază că aceasta a solicitat în timp util și în mod corespunzător să fie admisă pentru a beneficia de asistența judiciară în fața judecătorului judecător din Amposta și susține că, în cazul în care a avut loc o eroare, aceasta din urmă este imputată exclusiv acestuia din urmă, care era obligat în mod legal să asigure monitorizarea cererii.
Pe de altă parte, recurenta susține că, în momentul prezentării orale a afirmațiilor sale ca răspuns la cererea prezentată de partea pârâtă, avocatul care își subscrie reprezentarea sa, ca și în cazul în care aceasta din urmă i-ar fi fost atribuită cu titlu de avocat din oficiu, se referea la documentele atașate printre care se număra cererea sa de a fi admis în beneficiul asistenței judiciare ; menționează că au fost considerate ca fiind reproduse, documentele anexate la memoriul în răspuns [de la reclamantă] la cererea . Ea insistă asupra a ceea ce art. 730 din Codul de procedură civilă (n mai mult decât prezentarea în scris a cererilor, a afirmațiilor în răspuns sau a altor afirmații în cadrul procedurilor orale și, în orice caz, atât partea reclamantă, cât și societatea de asigurări au prezentat în scris cererea și, respectiv, afirmațiile în răspuns.
32. În plus, recurenta observă că nu era necesar să se reamintească această cerere în fața mai multor instanțe din Tarragone, deoarece aceasta din urmă dispunea, la momentul cererii, de întregul dosar judiciar și că în scris din 7 ianuarie 1997 se limita să repete cererea făcută anterior. Pe de altă parte, 1d a exonerat-o pe reclamantă de obligația de a raporta, ținând cont de situația sa familială și economică, așa cum era ea inclusă în dosarul judiciar. În plus, recurenta precizează că, la 15 aprilie 1997, după încheierea procedurii interne, Tribunalul Constituțional a solicitat să fie admisă în beneficiul asistenței judiciare. 33. Comisia consideră că, în cazul în care a avut loc o eroare, aceasta este imputată exclusiv instanței judecătorești din statul Amposta, care avea obligația legală de a asigura monitorizarea cererii de asistență judiciară.
Prin urmare, Comisia consideră că respingerea acțiunii sale în recurs pentru absența unei consemnări, în timp ce cererea sa de asistență judiciară nu a fost examinată dintr-un motiv care nu îi este imputabil, constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil. La rândul său, guvernul insistă asupra faptului că cererea de asistență judiciară formulată în fața instanței judecătorești din Amposta nu era valabilă în măsura în care procedura civilă împotriva recurentei trebuia să urmeze marșul propriu procedurilor orale, iar afirmațiile ca răspuns la cerere trebuiau, prin urmare, să se facă oral. Prin urmare, acesta susține că documentele scrise erau lipsite de valoare juridică, recunoscând că reclamanta, la prima sa prezentare, s-a referit la anumite documente care au fost depuse la dosar și în care, cu toate acestea, a inclus și cererea sa de a fi admisă în beneficiul asistenței judiciare.
Cu toate acestea, potrivit guvernului, aceste documente erau lipsite de orice valoare procedurală în temeiul articolului 730 din Codul de procedură civilă. 35. Guvernul subliniază că reclamanta a fost asistată de consilierea pe care a ales-o pe parcursul întregului litigiu. Cu toate acestea, Comitetul constată că, nici măcar o dată în cursul desfășurării procedurii principale, consiliile recurentei nu s-au preocupat de modul în care se află la originea cererii de asistență judiciară. De asemenea, reclamanta nu se va opune acestei cereri în apelul său la Audiencia Provencial Întrucât această cerere a fost introdusă în mod corect numai la 7 ianuarie 1997, în cadrul procedurii în executarea hotărârii pronunțate în recurs.
Prin urmare, Guvernul consideră că nu a încălcat art. 6 alineatul (1) din Convenție. Aprecierea Curii 36. Curtea reamintește din nou jurisprudența sa constantă potrivit căreia nu are ca sarcină să se substituie instanțelor interne. C a fost în primul rând autorităților naționale, în special curților și instanțelor, că este de competența de a interpreta legislația internă (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârile Brualla Gómez de la Torrec. Spania din 19 decembrie 1997, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1997-VIII, p. 2955, § 31 și Edificaciones March Gallego S.A. c. Spania din 19 februarie 1998, Rec., 1998-I, p. 290, § 33). În cazul în care dreptul de acces este un aspect specific, nu este absolut și este gata să fie limitat în mod implicit, în special în ceea ce privește condițiile de admisibilitate a unei căi de atac, întrucât, prin natura sa, solicită o reglementare de către statul membru, care are în acest sens o anumită marjă de apreciere.
Cu toate acestea, aceste limitări nu pot restrânge accesul liber la un justițiar într-un mod sau într-un punct cum ar fi dreptul său la un tribunal din San Marino atins în substanța sa însăși În cele din urmă, acestea nu conciliază cu art. 6 alineatul (1) decât dacă au un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat (a se vedea, printre altele, Hotărârea Edificaciones March Gallego S.A., citată anterior, p. 290 alineatul 34). 37. În cazul de față, la a doua cerere a recurentei se referea la alineatul (4) din dispoziția suplimentară nr. 1 din Legea organică nr. 3/1989 din 21 iunie 1989 privind actualizarea codului penal (punctul 26 de mai sus).
38. Curtea consideră legitim scopul urmărit de această obligație de consemnare : evitarea unei congestionări excesive a rolului instanței de apel. Cu toate acestea, este necesar ca acțiunea să nu aducă atingere substanței însăși a dreptului reclamantei la o instanță judecătorească în sensul art. 6 alin. (1). 39. Curtea reamintește că art. 6 din Convenție nu obligă statele contractante să creeze cursuri de apel sau de casare (a se vedea, printre altele, Hotărârea Delcourt c. Belgia din 17 ianuarie 1970, seria A nr. 11, pp. 13-15, § 25-26. Cu toate acestea, în cazul în care există astfel de jurisdicții, garanțiile prevăzute la art. 6 trebuie respectate, în special prin faptul că le asigură pledanților dreptul efectiv de a avea acces la instanțe pentru deciziile referitoare la drepturile și obligațiile lor civile…
Curtea ia notă de faptul că, în speță, recurenta a solicitat asistență judiciară în 1994, în cadrul afirmațiilor sale ca răspuns la cererea prezentată de partea pârâtă împotriva sa. 41. Curtea nu este convinsă de argumentul guvernului potrivit căruia, în măsura în care procedura civilă împotriva recurentei trebuia să urmeze procedura specifică procedurilor orale, documentele scrise erau lipsite de valoare juridică. Curtea arată, pe de o parte, că cererea părții pârâte a fost depusă și în scris și că documentele prezentate de recurentă, a cărei cerere de asistență judiciară fusese luată în considerare în procesul-verbal de prezentare și, pe de altă parte, că, atunci când recurenta își va reiniția cererea de asistență judiciară în 1997, aceasta a făcut acest lucru pe baza celei depuse în 1994, și îi a fost acordată asistența în cauză.
Pe de altă parte, Curtea amintește că acțiunea în repausición prezentată de recurentă instanței judecătorești nr. a fost declarată admisibilă și că recurenta a fost exonerată de obligația de a înregistra în prealabil suma stabilită, pe baza situației sale familiale și economice, … Curtea amintește în această privință că atât la art. 30, 3° din Codul de procedură civilă în vigoare în momentul faptelor că jurisprudența constituțională în materie permite luarea în considerare a situației economice a la … În speță, recurentei nu i s-a acordat, în timp util, această asistență, din cauza unei neglijențe care, săvârșită de un organism judiciar, nu i-a fost imputată, în timp ce întrunea în prealabil condițiile pentru a fi admisă în beneficiul acestei asistențe, astfel cum s-a confirmat ulterior.
43. Obiectivul Convenției este de a proteja drepturile, nu teoretice sau iluzorii, ci concrete și efective (hotărârea Airey c. Irlanda din 9 octombrie 1979, seria A 32, p. 12-14, § 24). În circumstanțele cauzei, recursul prezentat de recurentă a fost declarat inadmisibil pentru nesemnarea sumei solicitate, ceea ce a privat o cale de atac care s-ar fi putut dovedi decisivă pentru soluționarea cauzei. 44. În cazul de față, în cazul de față, instanța din cauza recursului prezentat de reclamant era obligată în mod legal, cu excepția beneficiarilor de asistență judiciară, de consemnare, pe lângă audiencia Provincial, a unei anumite sume (acesta din partea persoanei în cauză) ca condiție prealabilă pentru introducerea oficială a unui recurs.
45. Curtea este de părere că, în ceea ce privește obligația de a declara cuantumul condamnării, Curtea a împiedicat recurenta să se prevaleze de o acțiune existentă și disponibilă, astfel încât aceasta a suferit un obstacol disproporționat în calea dreptului său de a avea acces la o instanță. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). II. PRIVIND Aplicarea articoluluiui 41 din Convenția 46. art. 41 din Convenție, dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă mai mult decât mai puțin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă.
ad caleram consecințele unei eventuale acțiuni pe care societatea de asigurări ar putea intenționa să o recucerească (18 250) 000 pesetas (ESP)), soțul ei decedat fiind considerat șoferul vehiculului care a fost distrus, menționând că termenul prevăzut de Codul civil pentru o astfel de acțiune este de patru ani, în speță, din 2 septembrie 1996, data la care a fost pronunțată hotărârea de către Audientcia Provincial de Tarragone. 48. Potrivit guvernului, prejudiciul material invocat de recurentă este străin de obiectul cererii, în măsura în care valoarea despăgubirii în cauză a fost percepută într-un cadru nejudiciar și nu a fost discutat în cadrul procedurii civile care face obiectul prezentei cereri.
49. Curtea, împreună cu guvernul, nu vede nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge, prin urmare, pretențiile recurentei în acest sens. Comisioane și cheltuieli de judecată 50. Recurenta solicită 520 572 ESP pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată în fața Tribunalului Constituțional și în fața organelor Convenției. 51. Guvernul consideră că rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată trebuie să se limiteze la cele prezentate în fața organelor convenției. 52. Curtea observă că aceasta a acordat deja sume solicitate în temeiul articolului de drept comunitar în fața Tribunalului Constituțional spaniol (a se vedea, de exemplu, Hotărârile Hiro Balani c. Spania din 9 decembrie 1994, seria A nr. 303-B, p. 31, §§ 32-33 și Castillo Algar c. Spania din 28 octombrie 1998, Rec.
1998-VIII, p. 3118, § 53, 54 și 57. Pe de altă parte, Comisia consideră rezonabilă suma solicitată și decide să îi aloce reclamantei dobânda moratoriu 53. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Spania la data adoptării prezentei hotărâri era de 4,25% l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, spune că a existat o încălcare a prezentei hotărâri. art. 6 alineatul (1) din Convenție afirmă că statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 520 572 ESP (cinci sute douăzeci și cinci sute șaptezeci și doi de pesetas) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată care vor fi majorate cu o dobândă simplă de 4,25% la an începând cu Expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.
Făcut în franceză și apoi comunicat în scris la 15 februarie 2000, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Matti P ellonpäääst Premier Nota grefei: decizia Curții este disponibilă pentru transplant.
AFFAIRE GARCÍA MANIBARDO c. ESPAGNE (Requête n° 38695/97) ARRÊT STRASBOURG 15 février 2000 DÉFINITIF 29/06/2000 En l’affaire García Manibardo c. Espagne, La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de : MM. M. Pellonpää , président , G. Ress, A. Pastor Ridruejo , J. Makarczyk , I. Cabral Barreto , V. Butkevych, M me N. Vajić , juges , et de M. V. Berger , greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 27 janvier 2000, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCéDURE
1.A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n° 38695/97) dirigée contre le Royaume d’Espagne et dont une ressortissante espagnole, M me Florencia García Manibardo (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 2 septembre 1997, en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requérante est représentée par M e F. Zapater Estebán, avocat au barreau de Tarragone. Le gouvernement espagnol (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. J. Borrego Borrego, chef du service des droits de l’homme au ministère de la Justice. La requête concerne l’allégation de l’intéressée selon laquelle il y aurait eu atteinte à son droit à un procès équitable, dans la mesure où l’ Audiencia Provincial de Tarragone a déclaré irrecevable son appel, à la suite de la non-consignation de la somme qu’elle avait été condamnée à verser en première instance.
2.Le 20 mai 1998, la Commission (deuxième chambre) a décidé de porter la requête à la connaissance du Gouvernement, en l’invitant à présenter par écrit ses observations sur la recevabilité et le bien-fondé de celle-ci. Le Gouvernement a présenté ses observations le 3 juillet 1998, et la requérante y a répondu le 23 septembre 1998.
3.A la suite de l’entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention le 1 er novembre 1998, l’affaire est examinée par la Cour en application de l’article 5 § 2 dudit Protocole.
4.Conformément à l’article 52 § 1 du règlement de la Cour (« le règlement »), le président de la Cour, M. L. Wildhaber, a attribué l’affaire à la quatrième section. La chambre constituée au sein de ladite section comprenait de plein droit M. A. Pastor Ridruejo, juge élu au titre de l’Espagne (articles 27 § 2 de la Convention et 26 § 1 a) du règlement), et M. M. Pellonpää, président de la section (article 26 § 1 a) du règlement). Les autres membres désignés par ce dernier pour compléter la chambre étaient M. G. Ress, M. J. Makarczyk, M. I. Cabral Barreto, M. V. Butkevych et M me N. Vajić (article 26 § 1 b) du règlement).
5.Le 8 décembre 1998, la chambre a déclaré recevable le grief tiré par la requérante de l’article 6 § 1 de la Convention (équité de la procédure). Elle a déclaré la requête irrecevable pour le surplus [1] .
6.Par une lettre du 31 mai 1999, la requérante a soumis ses prétentions au titre de l’article 41 de la Convention.
7.Le 15 juin 1999, la Cour a décidé de ne pas tenir d’audience dans cette affaire. Par une lettre du 2 juillet 1999, le Gouvernement a présenté ses commentaires concernant les demandes de la requérante au titre de l’article 41 de la Convention ainsi que ses observations complémentaires. La requérante a présenté les siennes le 1 er septembre 1999. EN FAIT i. les circonstances de l’espÈce
8.Le 10 octobre 1990, l’époux de la requérante décéda dans un accident de la route. Un véhicule de tourisme et un camion étaient entrés en collision.
9.Une enquête pénale ( diligencias previas ) n° 1394/90 fut ouverte devant le juge d’instruction n° 1 d’Amposta. De prime abord, M. P. paraissait être le conducteur du véhicule accidenté.
10.Le 12 novembre 1990, la compagnie d’assurances de M. P. versa à la requérante, indépendamment de la procédure pénale ouverte, le montant de 18 250 000 pesetas (ESP), à titre d’indemnité pour le décès de son époux. Dans sa lettre d’acceptation datée du même jour, la requérante renonça, en son nom propre et en celui de ses quatre enfants mineurs, à toute action civile et pénale qu’elle pourrait entamer dans le cadre de l’enquête pénale en cours. Cette renonciation fut confirmée devant le juge d’instruction n° 1 d’Amposta le 22 novembre 1990.
11.Par une décision ( auto ) du 10 juin 1993, le juge d’instruction n° 1 d’Amposta déclara qu’il n’y avait plus lieu de rechercher les responsabilités pénales qui pourraient dériver de l’enquête pénale en cours.
12.Par une décision ( auto ) du 30 novembre 1993 du juge d’instruction n° 1 d’Amposta, la veuve et les enfants, mineurs, de M. P., également décédé dans l’accident et conducteur présumé du véhicule accidenté, se virent accorder des indemnités par la compagnie d’assurances du camion entré en collision avec le véhicule en cause.
13.Trouvant insuffisante la somme qu’elle avait reçue, et estimant que ce n’était pas son époux, mais celui de la requérante qui conduisait le véhicule accidenté, M me P., veuve du conducteur présumé dudit véhicule, présenta le 7 mars 1994, en son propre nom et en celui de ses deux enfants mineurs, une demande écrite en réclamation de dommages et intérêts devant le juge de première instance n° 1 d’Amposta. Son action, qui devait suivre les démarches propres aux procès oraux ( juicio verbal ), était dirigée conjointement contre les héritiers de l’époux de la requérante et du propriétaire du véhicule, également décédé dans l’accident, et la compagnie d’assurances du véhicule accidenté.
14.Le 23 juin 1994, la requérante, en son nom propre et en celui de ses enfants mineurs, représentée par un avocat qui assumait sa représentation « comme si cette dernière lui avait été attribuée à titre d’avocat d’office », contesta oralement la demande interjetée à son encontre en se référant aux « faits et motifs contenus dans le[s] document[s] joint[s] ». Dans ces documents, la requérante répondait par écrit aux arguments de la partie demanderesse, et demandait à bénéficier de l’assistance judiciaire. Elle se référait à sa situation familiale, précisait le montant de ses revenus personnels qui se composaient uniquement de sa pension de réversion et des revenus de ses enfants, orphelins, et indiquait qu’elle était propriétaire d’un logement acquis avec le montant des indemnités perçues en raison du décès de son époux. Ces documents figuraient dans le procès-verbal de la comparution du 5 juillet 1994, dans les termes suivants : « considérant comme reproduits les documents joints au mémoire en réponse [de la requérante] à la demande ». La compagnie d’assurances du véhicule accidenté contesta aussi oralement la demande, et soumit par écrit les documents contenant le détail des motifs.
15.Par un jugement du 20 décembre 1994, le juge d’instance n° 1 d’Amposta, estimant que le conducteur du véhicule accidenté était l’époux décédé de la requérante et non pas celui de la demanderesse, condamna solidairement les héritiers de l’époux de la requérante et la compagnie d’assurances du véhicule accidenté ainsi que, subsidiairement, les héritiers du propriétaire dudit véhicule, au paiement à M me P. et à ses deux enfants de la somme de 18 millions ESP.
16.Toutes les parties firent appel de cette décision. Par une décision ( providencia ) du 16 janvier 1995, le juge d’instance n° 1 d’Amposta demanda à la requérante la consignation du montant de la condamnation fixé par le jugement d’instance, afin de présenter valablement le recours en appel, conformément à la disposition additionnelle n° 1 § 4 de la loi organique n° 3/1989 du 21 juin 1989, portant actualisation du code pénal.
17.Contre cette décision, la requérante présenta, le 25 février 1995, un recours en reposición auprès du juge d’instance n° 1 d’Amposta, se référant à l’impossibilité de consigner la somme sollicitée par l’ Audiencia Provincial. Par une décision du 5 avril 1995, le recours fut déclaré recevable conformément à la jurisprudence du Tribunal constitutionnel en la matière (arrêt n° 84/1992 du 28 mai 1992), et la requérante fut dispensée de l’obligation de consigner au préalable le montant fixé. La décision prit en compte la situation familiale et économique de la requérante, « telle qu’elle figurait dans le dossier judiciaire ».
18.Par un arrêt du 2 septembre 1996, l’ Audiencia Provincial de Tarragone déclara partiellement recevable l’appel interjeté par la partie adverse, confirma le jugement d’instance, et déclara irrecevable l’appel de la requérante au motif qu’elle n’avait pas consigné la somme exigée ni démontré avoir tenté d’utiliser d’autres moyens pour satisfaire à cette obligation, comme l’aval bancaire préconisé par l’arrêt n° 30/1994 du Tribunal constitutionnel en date du 27 janvier 1994. Concernant la recevabilité de l’appel par le juge a quo , qui avait dispensé la requérante de l’obligation de consignation, l’ Audiencia Provincial précisa que les motifs d’irrecevabilité devenaient des motifs de rejet lorsqu’un recours, qui aurait dû être déclaré irrecevable, était malgré tout examiné.
19.Le 23 décembre 1996, la requérante saisit le Tribunal constitutionnel d’un recours d’ amparo sur le fondement du droit à l’équité de la procédure et du principe de non-discrimination en raison du fait qu’aucune consignation n’était exigée de la partie adverse, alors qu’elle était aussi demanderesse en appel. La requérante précisa qu’elle avait demandé à bénéficier de l’assistance judiciaire en première instance, et que sa situation économique et familiale l’avait empêchée de consigner le montant exigé pour interjeter appel.
20.Entre-temps, par une décision ( providencia ) du 30 décembre 1996, le juge d’instance d’Amposta ordonna, dans le cadre de l’exécution de l’arrêt de l’ Audiencia Provincial de Tarragone, la saisie des biens de la requérante et de la compagnie d’assurances du véhicule accidenté, pour faire face au paiement des indemnités accordées à M me P.
21.Le 7 janvier 1997, la requérante présenta un écrit devant le juge d’instance n° 1 d’Amposta sollicitant l’examen de la demande d’assistance judiciaire faite le 23 juin 1994, dans le cadre de son mémoire en réponse à la demande présentée par M me P. devant le juge d’instance n° 1 d’Amposta, et le sursis de la procédure d’exécution, jusqu’à ce que la décision du Tribunal constitutionnel dans le cadre du recours d’ amparo introduit le 23 décembre 1996 soit rendue. Le 16 janvier 1997, le juge décida de donner suite à l’examen de la demande de la requérante.
22.Par une décision du 10 mars 1997, le Tribunal constitutionnel rejeta le recours d’ amparo présenté par la requérante comme étant dépourvu de base constitutionnelle. La décision précisa que l’irrecevabilité de l’appel interjeté par la requérante était dûment motivée, répondait de façon raisonnable aux arguments juridiques de la requérante, et était intervenue à la suite d’une procédure contradictoire respectant toutes les garanties procédurales. Par ailleurs, concernant la violation alléguée du principe de non-discrimination, la haute juridiction constata que les situations d’une personne condamnée civilement et de celle qui a obtenu gain de cause n’étaient pas comparables.
23.La requérante obtint le bénéfice de l’assistance judiciaire par une décision du 15 avril 1997 du juge d’instance n° 1 d’Amposta. Cette décision ne fit l’objet d’aucun appel. ii. le droit et la pratique internes pertinents A. Le code de procédure civile (dispositions relatives à l’assistance judiciaire)
24.Les dispositions du code de procédure civile relatives à l’assistance judiciaire (avant l’entrée en vigueur de la loi n° 1/1996 du 10 janvier 1996) se lisent comme suit : Article 20 « La reconnaissance du droit d’ester en justice gratuitement sera demandée au juge ou tribunal qui est ou sera chargé du procès ou acte de juridiction volontaire pour lequel la demande est faite (...) » Article 22 « La demande sera considérée comme une procédure rattachée au procès principal et sera examinée de façon séparée selon les démarches propres aux procès oraux, avec audition des autres parties et de l’avocat de l’Etat. » Article 23 « La demande et la procédure y afférente n’entraînent pas suspension du procès principal, à moins que toutes les parties n’en fassent la requête (...) » Article 30 « Les personnes qui, en vertu d’une disposition légale ou d’une déclaration de justice, bénéficient de l’assistance judiciaire auront droit à : (…) 3° être exemptées de la consignation des montants nécessaires pour l’introduction de tout recours. (…) » Article 32 « Le bénéfice de l’assistance judiciaire pour une procédure déterminée s’étend à l’ensemble des démarches et recours dans le cadre de ladite procédure, mais ne peut pas être utilisé pour une autre procédure. » Article 42 « Le bénéficiaire de la déclaration de justice gratuite pourra être défendu par l’avocat ou l’avoué de son choix si ceux-ci en acceptent la charge. Dans le cas contraire, un conseil lui sera désigné d’office. » Article 730 « La comparution a lieu le jour fixé, devant le juge et le greffier. Les parties exposent, par ordre, leurs prétentions et ce qu’elles estiment pertinent à la défense de leur cause. Ensuite, les moyens de preuve pertinents sont admis, et les documents sont versés au dossier judiciaire. (…) A cette comparution pourront assister, avec les intéressés et en vue de parler en leur nom, la personne qu’ils auront choisie et qui devra être un avocat ou avoué en activité. (…) » B. La loi n° 1/1996 du 10 janvier 1996 portant sur l’assistance judiciaire
25.La loi n° 1/1996 du 10 janvier 1996 prévoit, dans sa disposition transitoire n° 1 : « Les demandes d’assistance judiciaire présentées avant l’entrée en vigueur de la loi n° 1/1996 se conformeront à la législation applicable au moment de la présentation de ladite demande. » C. La loi organique n° 3/1989 du 21 juin 1989 portant actualisation du code pénal (applicable aux procédures civiles en réclamation de dommages et intérêts à raison des préjudices causés par les véhicules à moteur)
26.La loi organique n° 3/1989 du 21 juin 1989 dispose, au paragraphe 4 de sa clause additionnelle n° 1, ce qui suit : « Pour le dépôt d’un recours en appel contre une décision qui met un terme aux procès faisant l’objet de la présente disposition, la personne condamnée au paiement des indemnités devra démontrer avoir consigné (…) le montant de la condamnation infligée augmentée des intérêts et charges exigibles. » D. La jurisprudence du Tribunal constitutionnel
27.Dans son arrêt n° 84/1992 du 28 mai 1992, le Tribunal constitutionnel nota que, même si une possibilité de redressement devait être permise, le paiement ou la consignation préalable à l’introduction du recours était une condition, non pas de pure forme, mais essentielle à la présentation du recours en appel. Toutefois, l’exigence légale de consignation pourrait, dans certains cas, porter atteinte au droit à une protection effective des justiciables par les cours et tribunaux, ce qui donnerait lieu à des situations d’absence de défense en empêchant le condamné d’interjeter appel. Le Tribunal constitutionnel se référa à la nécessité de tenir compte de la situation économique du condamné, obligeant le juge à examiner chaque cas, et permettant même l’inapplication d’une disposition légale qui serait, dans un autre cas, impérative.
28.Dans son arrêt n° 30/1994 du 27 janvier 1994, en matière de droit du travail, le Tribunal constitutionnel, soutenant que l’obligation de consignation était une condition indispensable pour la recevabilité du recours, précisa « (...) à moins que le requérant ait été admis au bénéfice de l’assistance judiciaire, permettant, au lieu de cela, la consignation au moyen d’un aval bancaire (...) ».
29.Dans son arrêt n° 187/1992 du 28 mai 1992, rendu en réponse à une question de constitutionnalité posée par l’ Audiencia Provincial de Murcie, le Tribunal constitutionnel se référa, de la même façon, au cas où le requérant n’aurait pas été admis au bénéfice de l’assistance judiciaire, mais se trouverait en situation de redressement ou d’insolvabilité. eN DROIT I. Sur la violation alléguée de l’article 6 § 1 de la convention
30.La requérante dénonce le fait que l’ Audiencia Provincial de Tarragone a déclaré irrecevable son appel, en raison de la non-consignation de la somme qu’elle avait été condamnée à verser en première instance, alors qu’aucune décision d’octroi ou de refus de l’assistance judiciaire n’avait été prise. Elle allègue une violation de l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (…) par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…) » A. Arguments des parties 1. La requérante
31.La requérante souligne qu’elle a demandé en temps voulu et en bonne et due forme à être admise au bénéfice de l’assistance judiciaire devant le juge d’instance d’Amposta et soutient que, s’il y a eu faute, celle-ci est imputable exclusivement à ce dernier, qui était légalement tenu d’assurer le suivi de la demande. Par ailleurs, la requérante fait valoir que, lors de la présentation orale de ses allégations en réponse à la demande présentée par la partie adverse, l’avocat qui assumait sa représentation « comme si cette dernière lui avait été attribuée à titre d’avocat d’office » se référait aux documents joints parmi lesquels figurait sa demande d’être admise au bénéfice de l’assistance judiciaire ; elle précise que furent considérés « comme reproduits, les documents joints au mémoire en réponse [de la requérante] à la demande ». Elle insiste sur ce que l’article 730 du code de procédure civile n’interdit pas la présentation par écrit des demandes, allégations en réponse ou autres allégations dans le cadre des procès oraux et que, en tout état de cause, tant la partie demanderesse que la compagnie d’assurances présentèrent par écrit et respectivement la demande et les allégations en réponse.
32.La requérante note, en outre, qu’il n’était pas nécessaire de rappeler cette demande devant l’ Audiencia Provincial de Tarragone puisque cette dernière disposait, au moment de l’appel, de la totalité du dossier judiciaire, et que l’écrit du 7 janvier 1997 se limitait à réitérer la demande faite auparavant. Le juge d’instance n o 1d’Amposta avait, par ailleurs, dispensé la requérante de l’obligation de consigner, tenant compte de sa situation familiale et économique, « telle qu’elle figurait dans le dossier judiciaire ». Elle souligne qu’elle avait exposé devant chacune des juridictions saisies sa situation économique et familiale, et fait valoir devant le Tribunal constitutionnel qu’elle avait demandé à être admise au bénéfice de l’assistance judiciaire. Par ailleurs, la requérante précise avoir obtenu l’assistance en question le 15 avril 1997, après la fin de la procédure interne.
33.Elle considère que, s’il y a eu faute, celle-ci est imputable exclusivement au juge d’instance d’Amposta qui était légalement tenu d’assurer le suivi de la demande d’assistance judiciaire. Elle estime donc que le rejet de son recours en appel pour absence de consignation, alors que sa demande d’assistance judiciaire n’avait pas été examinée pour une raison qui ne lui est pas imputable, constitue une violation du droit à un procès équitable. 2. Le Gouvernement
34.Pour sa part, le Gouvernement insiste sur le fait que la prétendue demande d’assistance judiciaire présentée devant le juge d’instance d’Amposta n’était pas valable dans la mesure où la procédure civile entamée à l’encontre de la requérante devait suivre la marche propre aux procès oraux, et les allégations en réponse à la demande devaient, par conséquent, se faire oralement. Il soutient donc que les documents écrits étaient dépourvus de valeur juridique. Il concède que la requérante, lors de sa première comparution, se référa à certains documents qui furent versés au dossier, et dans lesquels figurait certes sa demande d’être admise au bénéfice de l’assistance judiciaire. Toutefois, selon le Gouvernement, ces documents étaient dépourvus de toute valeur procédurale en vertu de l’article 730 du code de procédure civile.
35.Le Gouvernement souligne que la requérante a été assistée par des conseils de son choix tout au long du litige. Il note cependant que, pas une seule fois durant le déroulement de la procédure au principal, les conseils de la requérante ne se sont préoccupés de s’enquérir de l’issue de la demande d’assistance judiciaire. Par ailleurs, la requérante ne se référa pas non plus à cette demande dans son appel devant l’ Audiencia Provincial , ladite demande n’ayant été correctement introduite que le 7 janvier 1997, dans le cadre de la procédure en exécution de l’arrêt rendu en appel. Le Gouvernement estime qu’il n’y a donc pas eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. B. Appréciation de la Cour
36.La Cour rappelle d’emblée sa jurisprudence constante selon laquelle elle n’a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes. C’est au premier chef aux autorités nationales, notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne (voir, mutatis mutandis , les arrêts Brualla Gómez de la Torre c. Espagne du 19 décembre 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-VIII, p. 2955, § 31, et Edificaciones March Gallego S.A. c. Espagne du 19 février 1998, Recueil 1998-I, p. 290, § 33). Par ailleurs, le « droit à un tribunal », dont le droit d’accès constitue un aspect particulier, n’est pas absolu et se prête à des limitations implicitement admises, notamment quant aux conditions de recevabilité d’un recours, car il appelle de par sa nature même une réglementation par l’Etat, lequel jouit à cet égard d’une certaine marge d’appréciation. Toutefois, ces limitations ne sauraient restreindre l’accès ouvert à un justiciable de manière ou à un point tels que son droit à un tribunal s’en trouve atteint dans sa substance même ; enfin, elles ne se concilient avec l’article 6 § 1 que si elles tendent à un but légitime et s’il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé (voir, parmi d’autres, l’arrêt Edificaciones March Gallego S.A. précité, p. 290, § 34).
37.En l’espèce, l’irrecevabilité de l’appel de la requérante résultait du paragraphe 4 de la disposition additionnelle n° 1 de la loi organique n° 3/1989 du 21 juin 1989 portant actualisation du code pénal (paragraphe 26 ci-dessus).
38.La Cour estime légitime le but poursuivi par ce devoir de consignation : éviter un encombrement excessif du rôle de la juridiction d’appel. Encore faut-il que l’irrecevabilité du recours n’ait pas porté atteinte à la substance même du droit de la requérante à un « tribunal » au sens de l’article 6 § 1.
39.La Cour rappelle que l’article 6 de la Convention n’astreint pas les Etats contractants à créer des cours d’appel ou de cassation (voir, parmi d’autres, l’arrêt Delcourt c. Belgique du 17 janvier 1970, série A n° 11, pp. 13-15, §§ 25-26). Cependant, si de telles juridictions existent, les garanties de l’article 6 doivent être respectées, notamment en ce qu’il assure aux plaideurs un droit effectif d’accès aux tribunaux pour les décisions relatives à leurs « droits et obligations de caractère civil ».
40.La Cour note qu’en l’espèce, la requérante avait demandé l’assistance judiciaire en 1994, dans le cadre de ses allégations en réponse à la demande que la partie adverse avait introduite à son encontre.
41.La Cour n’est pas convaincue par l’argument du Gouvernement selon lequel, dans la mesure où la procédure civile entamée à l’encontre de la requérante devait suivre la procédure propre aux procès oraux, les documents écrits étaient dépourvus de valeur juridique. La Cour relève, d’une part, que la demande de la partie adverse avait été introduite aussi par écrit, et que les documents présentés par la requérante, dont la demande d’assistance judiciaire, avaient été pris en compte dans le procès-verbal de comparution et, d’autre part, que lorsque la requérante réitéra sa demande d’assistance judiciaire en 1997, elle le fit sur la base de celle déposée en 1994, et l’assistance en question lui fut alors accordée. Par ailleurs, la Cour rappelle que le recours en reposición présenté par la requérante auprès du juge d’instance n° 1 d’Amposta, se référant à l’impossibilité de faire face au montant de la consignation sollicitée par l’ Audiencia Provincial, fut déclaré recevable, et que la requérante fut dispensée de l’obligation de consigner préalablement le montant fixé, sur la base de sa situation familiale et économique, « telle qu’elle figurait dans le dossier judiciaire ».
42.La Cour rappelle à ce sujet que tant l’article 30, 3°, du code de procédure civile en vigueur au moment des faits que la jurisprudence constitutionnelle en la matière permettent de tenir compte de la situation économique de l’intéressé et, en particulier, de l’exonérer de l’obligation de consigner lorsqu’il s’est vu accorder l’assistance judiciaire. En l’espèce, la requérante ne se vit pas accorder, en temps utile, ladite assistance, en raison d’une négligence qui, commise par un organe judiciaire, ne lui était donc pas imputable, alors qu’elle réunissait a priori les conditions pour être admise au bénéfice de cette assistance, comme cela fut confirmé ultérieurement.
43.Or la Convention a pour but de protéger des droits, non pas théoriques ou illusoires, mais concrets et effectifs (arrêt Airey c. Irlande du 9 octobre 1979, série A n° 32, pp. 12-14, § 24). Dans les circonstances de la cause, l’appel présenté par la requérante a été déclaré irrecevable pour défaut de consignation du montant exigé, ce qui l’a privée d’une voie de recours qui aurait pu se révéler décisive pour l’issue du litige.
44.En l’espèce, l’irrecevabilité de l’appel présenté par la requérante résultait de l’obligation légale, sauf pour les bénéficiaires de l’assistance judiciaire, de consignation, auprès de l’ Audiencia Provincial , d’un certain montant (celui de l’indemnité perçue) comme condition préalable à l’introduction formelle d’un appel.
45.La Cour estime qu’en l’obligeant à consigner le montant de la condamnation, l’ Audiencia Provincial a empêché la requérante de se prévaloir d’un recours existant et disponible, de sorte que celle-ci a subi une entrave disproportionnée à son droit d’accès à un tribunal. Par conséquent, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II. SUR L’Application de l’article 41 de la Convention
46.Aux termes de l ’ article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage matériel
47.La requérante demande au Gouvernement d’assumer ad cautelam les conséquences découlant d’une éventuelle action que la compagnie d’assurances pourrait intenter contre elle tendant à récupérer la somme qui lui fut versée (18 250 000 pesetas (ESP)), son époux décédé étant considéré comme le conducteur du véhicule sinistré. Elle précise que le délai prescrit par le code civil pour une telle action est de quatre ans à partir, en l’espèce, du 2 septembre 1996, date de l’arrêt rendu par l’ Audiencia Provincial de Tarragone.
48.Selon le Gouvernement, le préjudice matériel allégué par la requérante est étranger à l’objet de la requête, dans la mesure où le montant de l’indemnisation en cause fut perçu dans un cadre non judiciaire et ne fut pas discuté dans le cadre de la procédure civile faisant l’objet de la présente requête.
49.La Cour, avec le Gouvernement, ne voit aucun lien de causalité entre la violation constatée et le préjudice matériel allégué. Elle rejette donc les prétentions de la requérante à ce titre. B. Frais et dépens
50.La requérante réclame 520 572 ESP pour frais et dépens devant le Tribunal constitutionnel et devant les organes de la Convention.
51.Le Gouvernement estime que le remboursement des frais et dépens doit se limiter à ceux exposés devant les organes de la Convention.
52.La Cour observe qu’elle a déjà accordé des sommes réclamées au titre d’honoraires d’avocat devant le Tribunal constitutionnel espagnol (voir, par exemple, les arrêts Hiro Balani c. Espagne du 9 décembre 1994, série A n° 303-B, p. 31, §§ 32-33, et Castillo Algar c. Espagne du 28 octobre 1998, Recueil 1998-VIII, p. 3118, §§ 53, 54 et 57). Par ailleurs, elle estime raisonnable le montant réclamé, et décide de l’allouer à la requérante. C. Intérêts moratoires
53.Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Espagne à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 4,25 % l ’ an. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, 1. Dit qu ’ il y a eu violation de l ’ article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 520 572 ESP (cinq cent vingt mille cinq cent soixante-douze pesetas) pour frais et dépens ; b) que ce montant sera à majorer d ’ un intérêt simple de 4,25 % l ’ an à compter de l ’ expiration dudit délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 15 février 2000, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Vincent Berger Matti P ellonpää Greffier Président 1. Note du greffe : la décision de la Cour est disponible au greffe.