Trenti și Santacatterina împotriva Italiei

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 44360/98 prezentate de Carmela Trenti, Anna, Pietro și Bianca Santacatterina împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are sediul în februarie 2000 într-o cameră compusă din E. Palm, președinta B. Conforti, L. Ferrari Bravo, Gaukur Jörundsson, R. Türmen, B. Zupančič, T. Pantiru, judecători, și dl O grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior formulată în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 17 decembrie 1997 și înregistrată la 13 noiembrie 1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamanții sunt resortisanți italieni, născuți în 1911, 1936, 1937 și 1941 și reședința la Santorso (Vicenza) (primii trei solicitanți) și la Dosson di Casier (Triviso) (ultima reclamantă).

Ele sunt reprezentate în fața Curții de către domnul Daniele Fantini, avocat în Baroul din Schio (Vicencence). Faptele astfel cum au fost prezentate de către părți pot fi rezumate după cum urmează La 3 decembrie 1965, 25 iunie 1970 și 7 mai 1971, domnul G. S. introduce trei recursuri la Curtea de Conturi pentru a obține anularea a trei decizii diferite ale Ministerului Trezoreriei, refuzând să-l recunoască înrăutățirea unei infirmități contractate în timpul ultimului război mondial. Ca urmare a Legii nr. 19/94 de instituire a camerelor regionale ale Curții de Conturi, la 20 octombrie 1995, cauza a fost transmisă Camerei Regionale pentru Veneția. La 24 iunie 1996, Camera Regională i-a cerut dlui să prezinte o cerere de continuare a procedurii.

La 30 august 1996, Camera Regională a solicitat Ministerului Finanțelor să transmită documente, care au fost apoi primite de Camera Regională la 19 octombrie 1996. La 2 noiembrie 1996, dl. a prezentat cererea privind continuarea procedurii. Ulterior, camera regională a ordonat reunirea celor trei acțiuni și a fixat ședința la 6 printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 22 septembrie 1997, camera regională a respins acțiunile menționate. Reclamanții sunt soția și cei trei copii ai domnului G. S. Ei nu au fost părți în procedura națională înainte de decesul acestuia și nu au indicat Curții Europene de Justiție să fi încheiat niciun act după moartea sa.

Acuzarea recurentelor se referă la durata procedurii care a început la 3 decembrie 1965, 25 iunie 1970 și 7 mai 1971 și se încheie la 22 septembrie 1997. Potrivit reclamanților, durata procedurii, care se situează între treizeci și unu de ani și nouă și respectiv douăzeci și șase de luni, pentru o instanță, nu corespunde cerinței termenului rezonabil. (art. 6 alineatul (1) din Convenție). Guvernul consideră că cererea trebuie declarată inadmisibilă deoarece, la 4 septembrie 1995, domnul introducese o acțiune la Comisia pentru Drepturile Omului (nr. 29172/95) privind lungimea unei a patra proceduri, având același obiect ca și acțiunile referitoare la prezenta procedură națională. Procedura care face obiectul examinării Comisiei fusese inițiată de domnul în 1985 și se încheiase în 1995. Printr-un raport din 22 octombrie 1996, Comisia încheiase, în unanimitate, că a existat o încălcare a articolului 6 din Convenție din cauza lungimii excesive a procedurii.

pronunțarea organelor de la Strasbourg nu se referă la durata și timpul fiecărui proces, ci la întârzierea cu care judecătorul național a constatat existența sau absența dreptului la viață de către subiectul care se pronunță în justiție. Guvernul apreciază, prin urmare, că, în lumina principiului "nu bis in idem" nu mai poate fi introdusă. Curtea constată că, deși Comisia pentru Drepturile Omului era deja pronunțată cu privire la o cerere formulată de domnul privind lungimea unei proceduri civile, această procedură era în mod oficial diferită de cea luată în considerare în prezenta cerere.

Aceasta fusese introdusă în fața Curții de Conturi la 19 februarie 1985 și se încheiase la 13 martie 1995. Curtea consideră că nu este necesar să se ia în considerare faptul că procedurile în cauză au același obiect, dat fiind că domnul a introdus mai multe acțiuni în urma diferitelor decizii ale Ministerului Trezoreriei care refuzau să-l recunoască avârșirea unei infirmități intervenite în timpul războiului. Această cerere, prin urmare, nu poate fi considerată ca fiind în esență aceeași ca cererea examinată anterior în temeiul articolului 35 alineatul (2) litera (b). Cu toate acestea, Curtea constată că nu au fost părți la procedura națională și că, prin urmare, nu pot fi considerate victime.

Curtea amintește că, la 16 decembrie 1999, Curtea a declarat parțial inadmisibilă o altă cerere cu privire la o recurentă care nu era constituită în procedura națională (a se vedea Decizia nr. 44814/98 din 16 decembrie 1999). Curtea consideră că prezenta cerere este, prin urmare, incompatibilă cu rația personae cu dispozițiile Convenției și trebuie să fie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară revendicarea, toate mijloacele de fond rezervate.

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 44360/98 présentée par Carmela Trenti, Anna, Pietro et Bianca Santacatterina contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 29 février 2000 en une chambre composée de M me E. Palm, présidente , M. B. Conforti, M. L. Ferrari Bravo, M. Gaukur Jörundsson, M. R. Türmen, M. B. Zupančič, M. T. Panțîru, juges, et de M. M. O’Boyle, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 17 décembre 1997 et enregistrée le 13 novembre 1998, Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants sont des ressortissants italiens, nés respectivement en 1911, 1936, 1937 et 1941 et résidant à Santorso (Vicenza) (les premiers trois requérants) et à Dosson di Casier (Treviso) (la dernière requérante).

Elles sont représentées devant la Cour par M e Daniele Fantini, avocat au barreau de Schio (Vicence). Les faits tels qu’ils ont été exposés par les parties peuvent se résumer comme suit : Les 3 décembre 1965, 25 juin 1970 et 7 mai 1971, M. G. S. introduisit trois recours à la Cour des comptes afin d’obtenir l’annulation de trois différentes décisions du ministère du Trésor refusant de lui reconnaître l’aggravation d'une infirmité contractée pendant la dernière guerre mondiale. Suite à la loi n° 19/94 instituant les chambres régionales de la Cour des comptes, le 20 octobre 1995, l’affaire fut transmise à la chambre régionale pour la Vénétie. Le 24 juin 1996, la chambre régionale demanda à M. S. de présenter une demande visant à la poursuite de la procédure.

Le 30 août 1996, la chambre régionale demanda au ministère des finances de transmettre des documents, qui sont, ensuite, parvenus à la chambre régionale le 19 octobre 1996. Le 2 novembre 1996, M. S. présenta la demande relative à la poursuite de la procédure. Par la suite, la chambre régionale ordonna la jonction des trois recours et fixa l'audience au 6 mai 1997. Par un arrêt du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 22 septembre 1997, la chambre régionale rejeta lesdits recours. M. G. S. décéda le 15 juillet 1997. Les requérants sont la femme et les trois enfants de M. G. S. Ils n’étaient pas parties dans la procédure nationale avant le décès de celui-ci et n’ont pas indiqué à la Cour Européenne d’avoir accompli aucun acte après son décès.

EN DROIT Le grief des requérantes porte sur la durée de la procédure qui a débuté respectivement les 3 décembre 1965, 25 juin 1970 et 7 mai 1971 et s’est terminée le 22 septembre 1997. Selon les requérants, la durée de la procédure, qui se situe entre trente et un ans et neuf mois et vingt-six ans et quatre mois, pour une instance, ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » (article 6 § 1 de la Convention). Le Gouvernement estime que la requête doit être déclarée irrecevable car, le 4 septembre 1995, M. G. S. avait introduit un recours à la Commission des Droits de l’Homme (N° 29172/95) concernant la longueur d’une quatrième procédure, ayant le même objet que les recours relatifs à la présente procédure nationale.

La procédure objet de l’examen de la Commission avait été entamée par M. G. S. en 1985 et s’était terminée en 1995. Par un rapport du 22 octobre 1996, la Commission avait conclut, à l’unanimité, qu’il y avait eu violation de l’article 6 de la Convention en raison de la longueur excessive de la procédure. Or, le Gouvernement considère que « le prononcé des organes de Strasbourg ne concerne pas la durée et le temps de chaque procès, mais le retard avec lequel le juge national a constaté l’existence ou pas du droit au « bien de la vie » revendiqué par le sujet qui se pourvoit en justice ». Le Gouvernement estime, partant, qu’à la lumière du principe du « ne bis in idem » la requête ne peut plus être introduite.

La Cour constate que même si la Commission des Droits de l’Homme s’était déjà prononcée sur une requête présentée par M. G. S. concernant la longueur d’une procédure civile, cette procédure était formellement différente par rapport à celle qui est prise en compte dans la présente requête. Elle avait été introduite devant la Cour des comptes le 19 février 1985 et s’était terminée le 13 mars 1995. La Cour considère qu’il n’y a pas lieu de se pencher sur le fait que les procédures en question aient le même objet, étant donné que M. G. S. avait introduit plusieurs recours suite à des différentes décisions du ministère du Trésor refusant de lui reconnaître l’aggravation d’une infirmité survenue pendant la guerre.

La présente requête, partant, ne peut pas être considérée comme essentiellement la même que la requête précédemment examinée aux termes de l’article 35 § 2 b). Toutefois, la Cour constate que les requérants n’étaient pas parties à la procédure nationale et qu’ils ne peuvent pas, partant, être considérés comme « victimes » du fait qu’ils prétendent dénoncer. La Cour rappelle que le 16 décembre 1999 elle a déclaré partiellement irrecevable une autre requête quant à une requérante qui ne s’était pas constitué dans la procédure nationale (voir décision N° 44814/98 du 16 décembre 1999). La Cour estime que la présente requête est donc incompatible ratione personae avec les dispositions de la Convention et doit être rejetée conformément à l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

DÉCLARE LA REQUÊTE IRRECEVABLE

, tous moyens de fond réservés. Michael O’Boyle Elisabeth Palm Greffier Présidente