SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA interogării nr. 38931/97 prezentată de Președintele J. Casadevall, L. Ferrari Bravo, C. Bîrsan, B. Zupančič, W. Thomassen, judecătorii F. Gölcüklü, judecător ad-hoc și grefierul secțiunii O Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 28 noiembrie 1997 și înregistrată la 9 decembrie 1997, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie ÎN FAȚĂ Reclamantul este un resortisant turc cu reședința la K mai.
El este reprezentat în fața Curții de către domnul Fatih Rüstü Algül, avocat în baroul din K La 28 martie 1991, Hotărârea Generală Drumuri Naționale (Kaayollar La 14 mai 1992, reclamantul, în dezacord cu suma plătită de Direcție, a introdus la tribunalul de mare instanță o acțiune în creștere a dreptului de proprietate. La 17 noiembrie 1992, instanța a pronunțat direcția de a plăti reclamantului o declarație suplimentară de expropriere de 492 735 Începând cu 29 aprilie 1992, data transferului de proprietate asupra bunurilor către Direcție. Această hotărâre a fost confirmată de Curtea de Casație prin Hotărârea din 1 iunie 1994. 578 000 TRL, a fost vărsat la 20 iunie 1997). Date economice la inflație în Turcia, măsurată prin indicele prețurilor cu amănuntul, a fost în 1994-1997 95,1 în medie.
Recurentul se plânge de insuficiența dobânzilor moratorii aplicate datoriilor la nivel național față de rata foarte ridicată a inflației în Turcia. De asemenea, denunță plata întârziată de la instanță a despăgubirilor suplimentare de expropriere. El invocă art. 6 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1. Cererea a fost depusă la 28 noiembrie 1997 și înregistrată la 9 decembrie 1997. La 20 mai 1998, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a decis să prezinte cererea guvernului pârât, invitându-l să își prezinte în scris observațiile cu privire la admisibilitate și la temeinicia acesteia. În temeiul articolului 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11, intrat în vigoare la noiembrie 1998, cauza este examinată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului începând cu această dată.
Guvernul și-a prezentat observațiile la 18 noiembrie 1998 și reclamantul a răspuns la aceasta la 5 ianuarie 1999. Recurentul se plânge de insuficiența dobânzilor moratorii aplicate datoriilor la nivel național față de rata foarte ridicată a inflației în Turcia. De asemenea, denunță plata întârziată de la instanță a despăgubirilor suplimentare de expropriere. El face referire la art. 6 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1. Guvernul invită Curtea să respingă cererea în temeiul articolului 35 din Convenție pentru nerespectarea termenului de șase luni. În opinia sa, acest termen a început să curgă de la hotărârea Curii de Casație care confirmă rata stabilită de hotărârea Tribunalului de Mare Instană competentă în materia complementării culpei.
Pe de altă parte, reclamantul a sesizat instanțele de la Strasbourg numai la doi sau trei ani după decizia internă definitivă. Curtea arată că cauza cu care este sesizată se referă numai la întârzierea luată de autoritățile naționale pentru a plăti indemnizația suplimentară și la prejudiciul care ar fi rezultat astfel pentru solicitant. Faptele care ar constitui, în opinia reclamantului, o încălcare a dispoziției invocate de acesta din urmă nu au încetat decât cu plata întregii sume datorate de către administrație. Reclamantul și-a depus cererea în termen de șase luni de la plată și, prin urmare, a decis să respingă excepția în cauză.
Pe epuizarea căilor de atac interne Potrivit guvernului, reclamantul nu a epuizat, conform articolului 35 din Convenție, căile de atac interne din cauza faptului că nu a adus în discuție dispozițiile Convenției în fața instanțelor turce și că a exercitat în mod corespunzător acțiunea inițiată în temeiul articolului 105 din Codul obligațiilor. Curtea amintește că regula privind epuizarea căilor de atac interne nu prevede decât epuizarea recursurilor atât referitoare la încălcarea incriminată, disponibilă și adecvată. Acestea trebuie să existe într-un grad suficient de certitudine, nu numai în teorie, ci și în practică, altfel nu le lipsesc eficacitatea și accesibilitatea dorite.
; sarcina de a demonstra că aceste cerințe sunt îndeplinite revine statului pârât (a se vedea, printre altele, Hotărârea Navarra c. Franța din 23 noiembrie 1993, seria A nr. 273-B, p. 27, § 24). În cazul de față, Curtea arată că rata dobânzii în cauză, la momentul faptelor cauzei, era stabilită în mod legal la 30 % laan. În ceea ce privește acțiunea prevăzută la art. 105 din Codul obligațiilor, aceasta se referă la concluzia sa în cauza Aka (hotărârea Akac. Turcia din 23 septembrie 1998, Rec. 1998-VI, fasc. 90, § 36) și constată că guvernul, care a produs nicio hotărâre care ar fi putut infirma această concluzie, a fost întotdeauna în imposibilitatea de a stabili caracterul adecvat și eficient al acestei acțiuni.
Excepția preliminară nu poate fi reținută. Cu privire la temeinicia care se referă la jurisprudența Curții, guvernul subliniază că art. 1 Protocolul nr. 1 nu impune despăgubiri integrale în toate cazurile de expropriere. El recunoaște că un echilibru corect trebuie să existe între cerințele de interes general al comunității și imperativele de protecție a drepturilor individului. Cu toate acestea, el are o mare marjă de apreciere în căutarea acestui echilibru corect În cazul în care este necesar, termenul de plată prevăzut inițial este prelungit. Reclamantul se referă la tezele guvernului. Curtea consideră că, în lumina criteriilor care decurg din jurisprudența sa (a se vedea în special Hotărârile Akkuș și Akac.
Turcia, menționate anterior), și ținând cont de ansamblul elementelor aflate în posesia sa, acest at trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. În plus, aceasta constată că cererea nu se confruntă cu niciun alt motiv de imputare. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, DECLARĂ RECEVALABILA PROCESULUI DE RESPINGERE A tuturor mijloacelor de fond rezervate. Michael O.Boyle Elisabeth Palm Moduleer Președinte
DÉCISION
de la requête n° 38931/97 présentée par İhsan SAYGILI contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 29 février 2000 en une chambre composée de M me E. Palm, présidente , M. J. Casadevall, M. L. Ferrari Bravo, M. C. Bîrsan, M. B. Zupančič, M me W. Thomassen, juges , M. F. Gölcüklü, juge ad hoc, et de M. M. O’Boyle, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 28 novembre 1997 et enregistrée le 9 décembre 1997, Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant est un ressortissant turc résidant à Kırıkkale.
Il est représenté devant la Cour par M e Fatih Rüștü Algül, avocat au barreau de Kırıkkale. A. Circonstances particulières des affaires Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le 28 mars 1991, la Direction générale des routes nationales ( Karayolları Genel Müdürlüğü - ci-après « la Direction »), établissement public chargé, entre autres, de la construction des routes, expropria un terrain appartenant au requérant sis à Kırıkkkale. Par la suite, l’indemnité d’expropriation fixée par la Direction furent versée au requérant. Le 14 mai 1992, le requérant, en désaccord sur le montant payé par la Direction, introduisit auprès du tribunal de grande instance d’İzmir une action en augmentation de l’indemnité d’expropriation.
Le 17 novembre 1992, le tribunal rendit une décision enjoignant à la Direction de verser au requérant une indemnité d’expropriation complémentaire de 492 735 000 TRL, assortie d’intérêts moratoires simples au taux de 30 % l’an, à compter du 29 avril 1992, date du transfert de propriété du bien à la Direction. Ce jugement fut confirmé par la Cour de cassation par arrêt du 1 er juin 1994. L’indemnité complémentaire fut versée au requérant, en deux mensualités (le 13 décembre 1995, une somme de 965 553 000 TRL et le restant, à savoir une somme de 122 578 000 TRL, fut versé le 20 juin 1997). B. Données économiques L’inflation en Turquie, mesurée par l’indice des prix du détail, était en 1994-1997, de 95,1 en moyenne.
GRIEFS Le requérant se plaint de l’insuffisance des intérêts moratoires appliqués aux dettes de l’Etat vis-à-vis du taux d’inflation très élevé en Turquie. Il dénonce également le paiement tardif par l’Etat des indemnités complémentaires d’expropriation. Il invoque les articles 6 de la Convention et 1 er du Protocole n° 1. PROCÉDURE La requête a été introduite les 28 novembre 1997 et enregistrée le 9 décembre 1997. Le 20 mai 1998, la Commission européenne des Droits de l’Homme a décidé de porter la requête à la connaissance du gouvernement défendeur, en l’invitant à présenter par écrit ses observations sur la recevabilité et le bien-fondé de celle-ci. En vertu de l’article 5 § 2 du Protocole n° 11, entré en vigueur le 1 er novembre 1998, l’affaire est examinée par la Cour européenne des Droits de l’Homme à partir de cette date.
Le Gouvernement a présenté ses observations le 18 novembre 1998 et le requérant y a répondu le 5 janvier 1999. EN DROIT Le requérant se plaint de l’insuffisance des intérêts moratoires appliqués aux dettes de l’Etat vis-à-vis du taux d’inflation très élevé en Turquie. Il dénonce également le paiement tardif par l’Etat des indemnités complémentaires d’expropriation. Il invoque les articles 6 de la Convention et 1 er du Protocole n° 1. Sur la tardiveté de la requête Le Gouvernement invite la Cour à rejeter la requête en vertu de l’article 35 de la Convention pour inobservation du délai de six mois. Ce délai, selon lui, a commencé à courir à partir de l’arrêt de la Cour de cassation confirmant le taux fixé par le jugement du tribunal de grande instance compétent en matière de complément d’indemnité.
Par contre, le requérant n’a saisi les instances de Strasbourg que deux ou trois ans après la décision interne définitive. La Cour relève que le grief dont elle est saisie porte uniquement sur le retard pris par les autorités nationales pour payer l'indemnité complémentaire et sur le préjudice qui en aurait ainsi résulté pour le requérant. Les faits qui constitueraient, selon le requérant, une violation de la disposition invoquée par ce dernier n’ont pris fin qu’avec le paiement de la totalité de la somme due par l’administration. Le requérant avait introduit sa requête dans le délai de six mois suivant le paiement. Il échet donc de rejeter l'exception dont il s'agit.
Sur l’épuisement des voies de recours internes Selon le Gouvernement, le requérant n’a pas épuisé, comme l'exige l'article 35 de la Convention, les voies de recours internes faute d’avoir invoqué les dispositions de la Convention devant les juridictions turques et d'avoir correctement exercé le recours ouvert par l'article 105 du code des obligations. Le requérant s’oppose à la thèse du Gouvernement. La Cour rappelle que la règle de l’épuisement des voies de recours internes ne prescrit l’épuisement que des recours à la fois relatifs à la violation incriminée, disponibles et adéquats.
Ceux-ci doivent exister à un degré suffisant de certitude, non seulement en théorie mais aussi en pratique, sans quoi leur manquent l’effectivité et l’accessibilité voulues ; il incombe à l’Etat défendeur de démontrer que ces exigences se trouvent réunies (voir, parmi d’autres, l’arrêt Navarra c. France du 23 novembre 1993, série A n° 273-B, p. 27, § 24). En l’espèce, la Cour relève que le taux de l’intérêt moratoire, à l’époque des faits de la cause, était légalement fixé à 30 % l’an. Quant au recours prévu à l’article 105 du code des obligations, elle se réfère à sa conclusion dans l’affaire Aka (arrêt Aka c. Turquie du 23 septembre 1998, Recueil 1998-VI, fasc. 90, § 36) et constate que le Gouvernement, n’ayant produit aucune décision de justice qui pût infirmer cette conclusion, a toujours été en défaut d’établir l’adéquation et l’effectivité de ce recours.
L’exception préliminaire ne saurait être retenue. Sur le bien-fondé Se référant à la jurisprudence de la Cour, le Gouvernement souligne que l’article 1 er du Protocole n° 1 n’exige pas une indemnisation intégrale dans tous les cas d’expropriation. Il admet qu’un juste équilibre doit exister entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits de l’individu. Cependant, il se prévaut d’une grande marge d’appréciation dans la recherche de ce « juste équilibre » et soutient avoir le droit de fixer la date du versement de l’indemnité et éventuellement, en cas de nécessité, de prolonger le délai de paiement initialement prévu. Le requérant s’oppose aux thèses du Gouvernement.
La Cour estime qu’à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence, (voir notamment les arrêts Akkuș et Aka c. Turquie, précités), et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond. Elle constate en outre que la requête ne se heurt à aucun autre motif d’irrecevabilité. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
, tous moyens de fond réservés. Michael O’Boyle Elisabeth Palm Greffier Présidente