SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 38916/97 prezentate de Tülay ATALAG împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 29 februarie 2000 într-o cameră compusă din E. Palm, președinta J. Casadevall, L. Ferrari Bravo, C. Bîrsan, B. Zupančič, W. Thomassen, judecători F. Gölcüklü, judecător ad-hoc, și grefier de secțiune, și grefier de secțiune al dlui O Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 11 noiembrie 1997 și înregistrată la 9 decembrie 1997, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a intenționat, pronunță următoarea decizie ÎN FAȚĂ reclamanta este un cetățean turc, născut în 1947 și rezident în Ankara. Ea este reprezentată în fața Curții de către domnul Güney Dinç, avocat în barou d În 1990, un teren aparținând reclamantei a fost expropriat de Hotărârea Drumurilor Naționale (Karayollar La 16 noiembrie 1992, recurenta sesizează Tribunalul de Mare Instanță din Gölbaș În martie 1994, Tribunalul de Mare Instanță din Gölbași a condamnat Hotărârea să plătească reclamantei o indemnizație suplimentară de 4 558 000 000 de lire turcești, însoțită de dobânzi simple la rata de 30 % laan începând cu 25 iulie 1991, data transferului bunurilor către Direcție. La 31 mai 1994, Curtea de Casație a confirmat hotărârea de primă instanță. La 7 august 1997, Hotărârea i-a vărsat reclamantei suma suplimentară în cauză, adică la trei ani și două luni după hotărârea Curții de Casație (13 578 310 875 TRL, plus dobânda de 30 % pe an). Date economice La inflație în Turcia, măsurată prin indicele prețurilor cu amănuntul, a fost, în 1994-1997, de 95,1 laan în medie. Efectele inflației în Turcia sunt indicate pe indicii prețurilor cu amănuntul publicate de către Institutul de Statistică de la 4337,40 Denumirea insuficienței ratei dobânzii moratorii aplicate indemnizațiilor suplimentare de expropriere, precum și întârzierile înregistrate de administrația expropriantă pentru a acoperi aceste sume, recurenta a declarat că a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția combinată cu art. 14. Cererea a fost depusă la 11 noiembrie 1997 și înregistrată la 9 decembrie 1997. La 20 mai 1998, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a decis să aducă cererea la cunoștința guvernului pârât, invitând la prezentarea în scris a observațiilor sale cu privire la admisibilitatea și justificarea cererii. În temeiul art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11, intrat în vigoare la noiembrie 1998, cauza este examinată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului începând cu această dată. Guvernul și-a prezentat observațiile la 18 noiembrie 1998, iar reclamanta a răspuns la aceasta la 24 decembrie 1998. Denumirea insuficienței ratei dobânzii moratorii aplicate indemnizațiilor suplimentare de expropriere, precum și întârzierile înregistrate de administrația expropriantă în executarea acestor sume, recurenta a declarat că a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția combinată cu art. 14. Guvernul invită Curtea să respingă cererea în temeiul articolului 35 din Convenție pentru nerespectarea termenului de șase luni. În opinia sa, acest termen a început să curgă de la hotărârea Curii de Casație care confirmă rata stabilită de hotărârea Tribunalului de Mare Instană competent în materia complementării culpei. Recurenta se opune tezei guvernului. Curtea arată că cauza cu care este sesizată se referă în principal la întârzierea luată de autoritățile naționale pentru plata despăgubirii suplimentare și la prejudiciul care ar fi rezultat pentru reclamantă. Acest fapt arată existența unei situații continue în ceea ce privește pierderea din cauza insuficienței interesului Õ și a eroziunii monetare, situație care s-a încheiat la 7 august 1997. data plății sumei datorate de către administrație; reclamanta și-a depus cererea în termen de șase luni de la plată; prin urmare, intenționează să respingă excepția în legătură cu epuizarea căilor de atac interne Potrivit guvernului, reclamanta nu a epuizat, astfel cum se prevede la art. 35 din convenție, căile de atac interne din cauza faptului că nu a invocat dispozițiile convenției în fața instanțelor turce și că a exercitat în mod corespunzător acțiunea inițiată prin art. 105 din Codul obligațiilor. Curtea amintește că regula privind epuizarea căilor de atac interne nu prevede decât epuizarea recursurilor atât referitoare la încălcarea incriminată, disponibilă și adecvată. Acestea trebuie să existe într-un grad suficient de certitudine, nu numai în teorie, ci și în practică, altfel nu le lipsesc eficacitatea și accesibilitatea dorite. ; sarcina de a demonstra că aceste cerințe sunt îndeplinite revine statului pârât (a se vedea, printre altele, Hotărârea Navarra c. Franța din 23 noiembrie 1993, seria A nr. 273-B, p. 27, § 24). În cazul de față, Curtea arată că rata dobânzii în cauză, la momentul faptelor cauzei, era stabilită în mod legal la 30 % laan. În ceea ce privește acțiunea prevăzută la art. 105 din Codul obligațiilor, aceasta se referă la concluzia sa în cauza Aka (hotărârea Akac. Turcia din 23 septembrie 1998, Rec. 1998-VI, fasc. 90, § 36) și constată că guvernul, care a produs nicio hotărâre care ar fi putut infirma această concluzie, a fost întotdeauna în imposibilitatea de a stabili caracterul adecvat și eficient al acestei acțiuni. Excepția preliminară nu poate fi reținută. Cu privire la temeinicia care se referă la jurisprudența Curții, guvernul subliniază că articolul Protocolul nr. 1 nu impune despăgubiri integrale în toate cazurile de expropriere. El recunoaște că un echilibru corect trebuie să existe între cerințele de interes general al comunității și imperativele de protecție a drepturilor individului. Cu toate acestea, el are o mare marjă de apreciere în căutarea acestui echilibru corect În cazul în care este necesar, persoana care a formulat cererea trebuie să aibă dreptul de a stabili data la care a avut loc plata în avans și, dacă este necesar, de a prelungi termenul de plată prevăzut inițial. Aceasta își reiterează opinia potrivit căreia dreptul său la respectarea bunurilor sale nu a fost respectat din cauza întârzierii administrației în plata suplimentului de laminări expropriere și a insuficienței dobânzilor aplicate datoriilor de la ë t în raport cu rata foarte ridicată a inflației în Turcia. Aceasta denunță, de asemenea, practica discriminatorie dintre datoriile de la . . . Ea susține că această practică implică nu numai încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, ci și a art. 14 care interzice orice fel de discriminare. Curtea consideră că, în lumina criteriilor care decurg din jurisprudența sa, (a se vedea în special Hotărârea Akkuș c. Turcia din 9 iulie 1997, Rec., 1997, fasc. 43 și Akac. Turcia, citată anterior), și având în vedere ansamblul elementelor aflate în posesia sa, acest aspect trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. În plus, Curtea constată că cererea nu se referă la niciun alt motiv de Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară revendicarea tuturor mijloacelor de fond rezervate. Michael O.O.Boyle Elisabeth Palm Modululer Președinte
de la requête n° 38916/97
présentée par Tülay ATALAG
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le
29 février 2000 en une chambre composée de
M
me
présidente
,
M.
M.
M.
M.
M
me
juges
,
M.
juge ad hoc,
et de
M.
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 11 novembre 1997 et enregistrée le 9 décembre 1997,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante est une ressortissante turque, née en 1947 et résidant à Ankara. Elle est représentée devant la Cour par M
e
Güney Dinç, avocat au barreau d’İzmir.
A.
Circonstances particulières de l’affaire
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
En 1990, un terrain appartenant à la requérante fut exproprié par la Direction des routes nationales (
Karayolları Genel Müdürlüğu
- ci-après «
la Direction
») pour la construction d’une voie périphérique d’Ankara - Gerede. Par la suite, une indemnité d’expropriation fixée par la Direction fut versée à la requérante.
Le 16 novembre 1992, la requérante saisit le tribunal de grande instance de Gölbașı (Ankara) d’un recours en augmentation de l’indemnité d’expropriation.
Par jugement du 1
er
mars 1994, le tribunal de grande instance de Gölbașı condamna la Direction à verser à la requérante une indemnité complémentaire de 4 558 000 000 de livres turques, assortie d’intérêts moratoires simples au taux de 30 % l’an à compter du 25 juillet 1991, date de transfert du bien à la Direction.
Le 31 mai 1994, la Cour de cassation confirma le jugement de première instance.
Le 7 août 1997, la Direction versa à la requérante le complément d’indemnité en question, c’est-à-dire trois ans et deux mois après l’arrêt de la Cour de cassation (13
578
310
875 TRL, majoré des intérêts de 30 % par an).
B.
Données économiques
L’inflation en Turquie, mesurée par l’indice des prix du détail, était, en 1994-1997, de 95,1 l’an en moyenne.
Les effets de l’inflation en Turquie sont indiqués sur les indices des prix de détail publiés par l’Institut des statistiques de l’Etat. D’après la liste pertinente, l’indice de l’inflation au mois de mai 1994 (date de l’arrêt de la Cour de cassation) est de «
4337,40», l’indice de l’inflation au mois d’août 1997 (période de versement de l’indemnité complémentaire) atteint le chiffre de « 29129,30 ».
Dénonçant l’insuffisance du taux des intérêts moratoires appliqué aux indemnités complémentaires d’expropriation ainsi que le retard pris par l’administration expropriante à s’acquitter de ces sommes, la requérante se dit victime d’une violation de l’article 1
er
du Protocole n° 1 à la Convention combiné avec l’article 14.
La requête a été introduite le 11 novembre 1997 et enregistrée le 9 décembre 1997.
Le 20 mai 1998, la Commission européenne des Droits de l’Homme a décidé de porter la requête à la connaissance du gouvernement défendeur, en l’invitant à présenter par écrit ses observations sur la recevabilité et le bien-fondé de la requête.
En vertu de l’article 5 § 2 du Protocole n° 11, entré en vigueur le
1
er
novembre 1998, l’affaire est examinée par la Cour européenne des Droits de l’Homme à partir de cette date.
Le Gouvernement a présenté ses observations le 18 novembre 1998, et la requérante y a répondu le 24 décembre 1998.
Dénonçant l’insuffisance du taux des intérêts moratoires appliqué aux indemnités complémentaires d’expropriation ainsi que le retard pris par l’administration expropriante à s’acquitter de ces sommes, la requérante se dit victime d’une violation de l’article 1
er
du Protocole n° 1 à la Convention combiné avec l’article 14.
Sur la tardiveté de la requête
Le Gouvernement invite la Cour à rejeter la requête en vertu de l’article 35 de la Convention pour inobservation du délai de six mois. Ce délai, selon lui, a commencé à courir à partir de l’arrêt de la Cour de cassation confirmant le taux fixé par le jugement du tribunal de grande instance compétent en matière de complément d’indemnité.
La requérante s’oppose à la thèse du Gouvernement.
La Cour relève que le grief dont elle est saisie porte principalement sur le retard pris par les autorités nationales pour payer l’indemnité complémentaire et sur le préjudice qui en aurait ainsi résulté pour la requérante. Cela révèle l’existence d’une situation continue quant à la perte due à l’insuffisance de l’intérêt moratoire et à l’érosion monétaire, situation qui prit fin
le
7 août 1997
,
date du paiement de la somme due par l’administration. La requérante avait introduit sa requête dans le délai de six mois suivant le paiement. Il échet donc de rejeter l'exception dont il s'agit.
Sur l’épuisement des voies de recours internes
Selon le Gouvernement, la requérante n'a pas épuisé, comme l'exige l'article 35 de la Convention, les voies de recours internes faute d'avoir invoqué les dispositions de la Convention devant les juridictions turques et d'avoir correctement exercé le recours ouvert par l'article 105 du code des obligations.
La requérante s’oppose à la thèse du Gouvernement.
La Cour rappelle que la règle de l’épuisement des voies de recours internes ne prescrit l’épuisement que des recours à la fois relatifs à la violation incriminée, disponibles et adéquats. Ceux-ci doivent exister à un degré suffisant de certitude, non seulement en théorie mais aussi en pratique, sans quoi leur manquent l’effectivité et l’accessibilité voulues
; il incombe à l’Etat défendeur de démontrer que ces exigences se trouvent réunies (voir, parmi d’autres, l’arrêt Navarra c.
France du 23
novembre 1993, série
A n°
273-B, p.
27, §
24).
En l’espèce, la Cour relève que le taux de l’intérêt moratoire, à l’époque des faits de la cause, était légalement fixé à 30 % l’an. Quant au recours prévu à l’article 105 du code des obligations, elle se réfère à sa conclusion dans l’affaire Aka (arrêt Aka c. Turquie du 23
septembre 1998,
Recueil
1998-VI, fasc. 90, § 36) et constate que le Gouvernement, n’ayant produit aucune décision de justice qui pût infirmer cette conclusion, a toujours été en défaut d’établir l’adéquation et l’effectivité de ce recours. L’exception préliminaire ne saurait être retenue.
Sur le bien-fondé
Se référant à la jurisprudence de la Cour, le Gouvernement souligne que l’article
1
er
du Protocole n° 1 n’exige pas une indemnisation intégrale dans tous les cas
d’expropriation. Il admet qu’un juste équilibre doit exister entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits de l’individu. Cependant, il se prévaut d’une grande marge d’appréciation dans la recherche de ce «
juste équilibre
» et soutient avoir le droit de fixer la date du versement de l’indemnité et éventuellement, en cas de nécessité, de prolonger le délai de paiement initialement prévu.
La requérante s’oppose à la thèse du Gouvernement. Elle réitère son grief selon lequel son droit au respect de ses biens n’a pas été respecté en raison du retard de l’administration dans le paiement du complément d’indemnités d’expropriation et de l’insuffisance des intérêts moratoires appliqués aux dettes de l’Etat vis-à-vis du taux d’inflation très élevé en Turquie. Elle dénonce également la pratique discriminatoire faite entre les dettes de l’Etat et celles des particuliers. Elle fait valoir que cette pratique emporte non seulement la violation de l’article 1
er
du Protocole n
o
1 à la Convention mais également celle de son article 14 qui interdit toute sorte de discrimination.
La Cour estime qu’à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence, (voir notamment les arrêts Akkuș c. Turquie du 9 juillet 1997,
Recueil
1997, fasc. 43 et Aka c. Turquie, précité), et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond. Elle constate en outre que la requête ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
,
tous moyens de fond réservés.
Michael O’Boyle
Elisabeth Palm
Greffier
Présidente