SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 37414/97 prezentată de dl Melih B Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 21 iulie 1997 și înregistrată la 20 august 1997, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamanții sunt cetățeni turci și rezidenti în Zzmir. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul Z. Noyan Özkan și Hakan C. Özduran, avocați în barou d În 1995, Hotărârea Generală Drumuri Naționale (Kayayollar La 31 octombrie 1995, reclamanții au introdus la Tribunalul de Mare Instanță din Bornova o acțiune în creștere a dreptului de proprietate.
Prin hotărârea din 14 decembrie 1995, Tribunalul de Mare Instanță a acordat reclamanților câștig de cauză. La 10 iulie 1996, Curtea de Casație a infirmat hotărârea de primă instanță pentru insuficiența competenței și a trimis cauza în fața primilor judecători. La 19 decembrie 1996, Tribunalul de Mare Instanță, care a primit un raport de competență, a pronunțat o hotărâre în același sens ca și hotărârea sa din 14 decembrie 1995. El a condamnat Hotărârea să plătească reclamanților o completare de 194 915 320 Începând cu 19 noiembrie 1995, la 20 februarie 1997, această hotărâre a devenit definitivă. La cererea reclamanților, la 20 mai 1997, biroul de executare din Ankara a trimis Direcției un ordin de plată de 284 932 249 325 TRL, suma totală incluzând dobânda de 30 % laan și cheltuielile de judecată.
Acest ordin de plată rămâne fără efect. Date economice L.L. Inflația în Turcia, măsurată prin indicele prețurilor cu amănuntul, a fost în 1997 de 99,1 în medie. GRIEFS Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamanții se plâng că dreptul lor la respectarea proprietăților lor nu a fost respectat din cauza întârzierii administrației în efectuarea plății suplimentului de drepturi de proprietate și a insuficienței dobânzilor moratorii aplicate datoriilor statului membru în raport cu rata inflației foarte ridicată din Turcia. Reclamanții se plâng de lipsa unor mecanisme de drept turcesc care să le poată remedia situația și să solicite executarea forțată în ceea ce privește datoriile administrației.
În acest sens, aceștia invocă art. 13 din convenție. PROCEDURA Cererea a fost introdusă la 21 iulie 1997 și înregistrată la 20 august 1997. La 20 mai 1998, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a decis să aducă cererea la cunoștința guvernului pârât, invitând la prezentarea în scris a observațiilor sale privind admisibilitatea și temeinicia acesteia. În temeiul articolului 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11, intrat în vigoare la noiembrie 1998, cauza este examinată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului începând cu această dată.
Guvernul și-a prezentat observațiile la 18 noiembrie 1998 și reclamanții au răspuns la aceasta la 22 decembrie 1998. 1 la Convenție, reclamanții se plâng că dreptul lor la respectarea proprietăților lor nu a fost respectat din cauza întârzierii administrației în efectuarea plății suplimentului de drepturi de proprietate și a insuficienței dobânzilor moratorii aplicate datoriilor statului membru în raport cu rata inflației foarte ridicată din Turcia. Reclamanții se plâng de lipsa mecanismelor de drept turcesc care le pot vindeca situația și pot solicita executarea forțată în ceea ce privește datoriile administrației. În acest sens, aceștia invocă art. 13 din convenție. Pe întârzierea cererii Guvernul invită Curtea să respingă cererea în temeiul articolului 35 din Convenție pentru nerespectarea termenului de șase luni.
În opinia sa, acest termen a început să curgă de la hotărârea Curii de Casație care confirmă rata stabilită de hotărârea Tribunalului de Mare Instană competentă în materia complementării culpei. Pe de altă parte, instanțele de la Strasbourg au sesizat instanțele numai la doi sau trei ani de la decizia internă definitivă. Curtea arată că cererea a fost introdusă la 21 iulie 1997 în termen de șase luni de la hotărârea Curții de Casație. Prin urmare, este necesar să se respingă excepția de care se pronunță. Potrivit guvernului, instanțele nu vor fi epuizate, conform dispozițiilor art. 35 din Convenție, căile de atac interne din cauza faptului că nu au invocat dispozițiile Convenției în fața instanțelor turce și că au exercitat corect acțiunea inițiată prin art. 105 din Codul obligațiunilor.
Curtea amintește că regula privind epuizarea căilor de atac interne nu prevede decât epuizarea recursurilor atât referitoare la încălcarea incriminată, disponibilă și adecvată. Acestea trebuie să existe într-un grad suficient de certitudine, nu numai în teorie, ci și în practică, altfel nu le lipsesc eficacitatea și accesibilitatea dorite. ; sarcina de a demonstra că aceste cerințe sunt îndeplinite revine statului pârât (a se vedea, printre altele, Hotărârea Navarra c. Franța din 23 noiembrie 1993, seria A n 273-B, p. 27, § 24). În cazul de față, Curtea arată că rata dobânzii în cauză, la momentul faptelor cauzei, era stabilită în mod legal la 30 % laan. În ceea ce privește acțiunea prevăzută la art. 105 din Codul obligațiilor, aceasta se referă la concluzia sa în cauza Aka (hotărârea Akac.
Turcia din 23 septembrie 1998, Rec. 1998-VI, fasc. 90, § 36) și constată că guvernul, care a produs nicio hotărâre care ar fi putut infirma această concluzie, a fost întotdeauna în imposibilitatea de a stabili caracterul adecvat și eficient al acestei acțiuni. Excepția preliminară nu poate fi reținută. Cu privire la temeinicia care se referă la jurisprudența Curții, guvernul subliniază că articolul din Protocolul nr. 1 nu sunt necesare despăgubiri integrale în toate cazurile de expropriere. Acesta înseamnă că trebuie să existe un echilibru corect între cerințele de interes general al comunității și imperativele de protecție a drepturilor individului. Cu toate acestea, el are o mare marjă de apreciere în căutarea acestui echilibru corect (a se vedea în special Hotărârea Akkuș c) . Turcia și Akac.
Turcia, menționate anterior), și ținând cont de toate elementele aflate în posesia sa, acest spătarul trebuie să facă obiectul unei examinări de fond. În plus, aceasta constată că acțiunile nu se confruntă cu nici un alt motiv de
DÉCISION
de la requête n o 37414/97 présentée par M. Melih BİRSEL et autres contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 29 février 2000 en une chambre composée de M me E. Palm, présidente , M. J. Casadevall, M. L. Ferrari Bravo, M. C. Bîrsan, M. B. Zupančič, M me W. Thomassen, M. T. Panțîru, juges , et de M. M. O’Boyle, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 21 juillet 1997 et enregistrée le 20 août 1997, Vu l’article 5 § 2 du Protocole n o 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants sont des ressortissants turcs et résident à İzmir.
Ils sont représentés devant la Cour par M es Z. Noyan Özkan et Hakan C. Özduran, avocats au barreau d’İzmir. A. Circonstances particulières de l’affaire Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. En 1995, La Direction générale des routes nationales ( Karayolları Genel Müdürlüğü - ci-après « la Direction »), établissement public chargé, entre autres, de la construction des routes, expropria un terrain appartenant aux requérants sis à İzmir. L’indemnité d’expropriation fixée par la Direction fut versée aux requérants à la date d’expropriation. Le 31 octobre 1995, les requérants introduisirent auprès du tribunal de grande instance de Bornova une action en augmentation de l’indemnité d’expropriation.
Par jugement du 14 décembre 1995, le tribunal de grande instance donna gain de cause aux requérants. Sur pourvoi de la Direction, le 10 juillet 1996, la Cour de cassation infirma le jugement de première instance pour l’insuffisance de l’expertise et renvoya l’affaire devant les premiers juges. Le 19 décembre 1996, le tribunal de grande instance, ayant recueilli un rapport d’expertise, rendit un jugement dans le même sens que son jugement du 14 décembre 1995. Il condamna la Direction à verser aux requérants un complément d’indemnité de 194 915 320 000 TRL, assortie d’intérêts moratoires simples au taux de 30 % l’an, à compter du 19 novembre 1995. Faute de pourvoi, ce jugement fut devenu définitif le 20 février 1997. A la demande des requérants, le 20 mai 1997, le bureau d’exécution d’Ankara envoya à la Direction un ordre de paiement de 284 932 249 325 TRL, la somme totale incluant les intérêts de 30 % l’an et les frais de justice.
Cet ordre de paiement resta sans effet. L’indemnité complémentaire fut versée aux requérants le 23 janvier 1998, soit onze mois après la décision judiciaire définitive. B. Données économiques L’inflation en Turquie, mesurée par l’indice des prix du détail, était en 1997 de 99,1 en moyenne. GRIEFS Invoquant l’article 1 er du Protocole n o 1 à la Convention, les requérants se plaignent de ce que leur droit au respect de leurs biens n’a pas été respecté en raison du retard de l’administration dans le paiement des compléments d’indemnités d’expropriation et de l’insuffisance des intérêts moratoires appliqués aux dettes de l’Etat vis-à-vis du taux d’inflation très élevé en Turquie. Les requérants se plaignent de l’absence de mécanismes en droit turc pouvant porter remède à leur situation et faire procéder à une exécution forcée en ce qui concerne les dettes de l’administration.
Ils invoquent à cet égard l’article 13 de la Convention. PROCÉDURE La requête a été introduite le 21 juillet 1997 et enregistrée le 20 août 1997. Le 20 mai 1998, la Commission européenne des Droits de l’Homme a décidé de porter la requête à la connaissance du gouvernement défendeur, en l’invitant à présenter par écrit ses observations sur la recevabilité et le bien-fondé de celle-ci. En vertu de l’article 5 § 2 du Protocole n o 11, entré en vigueur le 1 er novembre 1998, l’affaire est examinée par la Cour européenne des Droits de l’Homme à partir de cette date.
Le Gouvernement a présenté ses observations le 18 novembre 1998 et les requérants y ont répondu le 22 décembre 1998. EN DROIT Invoquant l’article 1 er du Protocole n o 1 à la Convention, les requérants se plaignent de ce que leur droit au respect de leurs biens n’a pas été respecté en raison du retard de l’administration dans le paiement des compléments d’indemnités d’expropriation et de l’insuffisance des intérêts moratoires appliqués aux dettes de l’Etat vis-à-vis du taux d’inflation très élevé en Turquie. Les requérants se plaignent de l’absence de mécanismes en droit turc pouvant porter remède à leur situation et faire procéder à une exécution forcée en ce qui concerne les dettes de l’administration.
Ils invoquent à cet égard l’article 13 de la Convention. Sur la tardiveté de la requête Le Gouvernement invite la Cour à rejeter la requête en vertu de l’article 35 de la Convention pour inobservation du délai de six mois. Ce délai, selon lui, a commencé à courir à partir de l’arrêt de la Cour de cassation confirmant le taux fixé par le jugement du tribunal de grande instance compétent en matière de complément d’indemnité. Par contre, les requérants n’ont saisi les instances de Strasbourg que deux ou trois ans après la décision interne définitive. La Cour relève que la requête a été introduite le 21 juillet 1997 dans le délai de six mois suivant l’arrêt de la Cour de cassation. Il échet donc de rejeter l’exception dont il s’agit.
Sur l’épuisement des voies de recours internes Selon le Gouvernement, les requérants n’ont pas épuisé, comme l’exige l’article 35 de la Convention, les voies de recours internes faute d’avoir invoqué les dispositions de la Convention devant les juridictions turques et d’avoir correctement exercé le recours ouvert par l’article 105 du code des obligations. Les requérants s’opposent à la thèse du Gouvernement. La Cour rappelle que la règle de l’épuisement des voies de recours internes ne prescrit l’épuisement que des recours à la fois relatifs à la violation incriminée, disponibles et adéquats.
Ceux-ci doivent exister à un degré suffisant de certitude, non seulement en théorie mais aussi en pratique, sans quoi leur manquent l’effectivité et l’accessibilité voulues ; il incombe à l’Etat défendeur de démontrer que ces exigences se trouvent réunies (voir, parmi d’autres, l’arrêt Navarra c. France du 23 novembre 1993, série A n o 273-B, p. 27, § 24). En l’espèce, la Cour relève que le taux de l’intérêt moratoire, à l’époque des faits de la cause, était légalement fixé à 30 % l’an. Quant au recours prévu à l’article 105 du code des obligations, elle se réfère à sa conclusion dans l’affaire Aka (arrêt Aka c. Turquie du 23 septembre 1998, Recueil 1998-VI, fasc. 90, § 36) et constate que le Gouvernement, n’ayant produit aucune décision de justice qui pût infirmer cette conclusion, a toujours été en défaut d’établir l’adéquation et l’effectivité de ce recours.
L’exception préliminaire ne saurait être retenue. Sur le bien-fondé Se référant à la jurisprudence de la Cour, le Gouvernement souligne que l’article 1 er du Protocole n o 1 n’exige pas une indemnisation intégrale dans tous les cas d’expropriation. Il admet qu’un juste équilibre doit exister entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits de l’individu. Cependant, il se prévaut d’une grande marge d’appréciation dans la recherche de ce « juste équilibre » et soutient avoir le droit de fixer la date du versement de l’indemnité et éventuellement, en cas de nécessité, de prolonger le délai de paiement initialement prévu. La Cour estime qu’à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence, (voir notamment les arrêts Akkuș c . Turquie et Aka c. Turquie, précités), et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond.
Elle constate en outre que les requêtes ne se heurtent à aucun autre motif d’irrecevabilité. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
, tous moyens de fond réservés. Michael O’Boyle Elisabeth Palm Greffier Présidente