L'Association des Amis de Saint-Raphaël și de Frejus și alții Requerants împotriva Franței

Prima reclamantă este o asociație denumită „ Prietenii Saint-Raphaël și Fréjus " (în continuare „ asociația ") cu sediul la Paris, și care are ca scop statutar „ protecția mediului, a calității vieții, a caracterului estetic al acestor două comune ". La 14 mai 1997, adunarea generală a membrilor asociației a decis să sesizeze Comisia Europeană a Drepturilor Omului și a desemnat pentru a o reprezenta pe ea și pe acei membri ai ei care doreau, dna Emilie Michaud-Jeannin, membru al biroului. Adunarea generală a reînnoit această decizie la 30 mai 1998.

Ceilalți șase reclamanți sunt toți cetățeni francezi, membri ai asociației. Sunt dna Josyane Blanc, născută în 1942 și cu domiciliul la Saint-Raphaël, M. R.M. Coates, cu domiciliul la Agay, M. Louis Duccini, născut în 1930 și cu domiciliul la Saint ‑ Raphaël, M. Roland Hessel, născut în 1941 și cu domiciliul la Agay, dna Monique Seïté, născută în 1948 și cu domiciliul la Agay, și M. Lucien Benchimol, născut în 1946 și cu domiciliul la Agay. Ei au desemnat dna Emilie Michaud-Jeannin pentru a-i reprezenta în fața Curții.

Asociația, precum și unii dintre reclamanții enumerați mai sus (§2 mai sus), aveau, la 16 decembrie 1996, sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului cu o altă cerere, referitoare la faptele expuse la paragrafele 5 la 7 mai jos. Înregistrată la 13 octombrie 1997 sub nr. 38192/97, această cerere fusese declarată inadmisibilă de Comisie la 1 iulie 1998. A. Circumstanțe particulare ale cauzei

La originea faptelor se află un proiect de construcție a unui complex turistic, într-o zonă neurbană situată la câțiva kilometri est de Saint-Raphaël, adosată la mici mase forestale care domină, pe ambele părți ale punctului Dramont, plaja debarcării și rada Agay. Acest proiect va fi realizat prin constituirea unei zone de aranjament concertat („ ZAC "), numită „ ZAC cap Dramont ". dna Blanc și Seïté și MM. Coates, Duccini, Hessel și Benchimol sunt proprietari de terenuri situate pe marginea acestei ZAC. 1. Faptele prezentate Comisiei Europene a Drepturilor Omului în cadrul cererei nr. 38192/97

La 4 ianuarie 1985, un decret ministerial a creat zona de aranjament concertat menționată. Asociația reclamantă a sesizat tribunalul administrativ din Nice cu o cerere de anulare a acestui decret, cerere care a fost respinsă printr-o sentință din 5 august 1987, confirmată de o hotărâre a Consilului de Stat din 16 octombrie 1992.

Între timp, printr-un decret din 18 iulie 1986, prefectul Var aprobă planul de aranjament al zonei de aranjament concertat a Cap Dramont la Saint-Raphaël (PAZ). Asociația sesizează atunci, la 26 martie 1987, tribunalul administrativ din Nice cu o cerere de anulare a acestui decret. Prin sentința din 4 iulie 1991, tribunalul menționat admite această cerere și anulează decretul deferit pe baza neconformității cu prescripțiile legii nr. 86-2 din 3 ianuarie 1986 relativ la aranjarea, protecția și valorificarea coastei. Sesizat de societățile responsabile cu aranjarea ZAC, Consilul de Stat anulează sentința din 4 iulie 1991 printr-o hotărâre din 29 noiembrie 1996.

Prin decrete municipale din 30 noiembrie, 10 și 13 decembrie 1990, și 7 ianuarie și 27 iunie 1991, primarul Saint-Raphaël acorda unuia dintre promotorii interesați (societatea Dramont-Aménagement) mai multe permise de construcție pentru realizarea unui complex imobiliar. Asociația sesizează tribunalul administrativ din Nice cu cereri de anulare a decretelor din 30 noiembrie și 10 decembrie 1990 și a celui din 7 ianuarie 1991. Tribunalul administrativ din Nice respinge aceste cereri printr-o sentință din 24 octombrie 1991, care este confirmată de o hotărâre a Consilului de Stat din 29 noiembrie 1996. 2. Faptele cu care se confruntă Curtea în prezent a) Prima procedură

La 4 decembrie 1989, asociația reclamantă și o altă asociație (denumită „ SOS Environnement Var ") sesizează tribunalul administrativ din Nice cu cereri de anulare a unui decret din 2 mai 1989 prin care primarul Saint ‑ Raphaël acordase un permis de construcție unuia dintre promotorii interesați, societatea Dramont-Loisir. Plângeri susțin că societatea menționată nu era autorizată să solicite un asemenea permis, urmând ca decretul atacat să încalce dispozițiile articolului R. 421-1-1 din codul urbanismului și că nu obținuse anterior autorizația de defrișare necesară ; adaugă că nici condițiile de formă ale articolului L. 421-2 din codul urbanismului nici prescripțiile regulamentului sanitar al Var nu respectă, că legea nr. 86-2 din 3 ianuarie 1986 relativ la aranjarea, protecția și valorificarea coastei a fost ignorată și că, în încălcare a articolului L. 421-5 din codul urbanismului, permisele au fost acordate fără ca primarul să se fi informat anterior cu privire la condițiile de conectare la rețele ; ele arată în sfârșit că zonele de parcare nu figură în proiect în număr suficient, că permisul atacat încalcă legislația cu privire la persoane cu handicap și că coeficientul de ocupare al solului a fost depășit. Asociația SOS Environnement Var sesizase de asemenea această instanță cu cereri de anulare a decretelor emise de același primar între septembrie 1987 și mai 1990 și acordând permise de construcție aceleiași societăți sau societății Dramont ‑ Aménagement. La 24 octombrie 1991, tribunalul administrativ anulează aceste decrete printr-o sentință redactată după cum urmează : „ (…) Considerând că, printr-o sentință din 4 iulie 1991, [PAZ] (…) a fost anulat de tribunalul de fată (…) ; că anularea unui [PAZ], oricare ar fi motivele, determină ca o consecință anularea permiselor de construcție acordate pe baza lui din moment ce [PAZ] are pentru efect a permite construcțiile la care dispozițiile planului de ocupare a solului fac obstacol după cum este cazul în specie, și vice care afectează [PAZ] este astfel indisociabil de permisele de construcție (…) "

La 23 decembrie 1991, societățile Dramont-Loisir și Dramont-Aménagement sesizează Consilul de Stat. Printr-o hotărâre din 6 februarie 1998, trăgând în special consecințe din faptul că anulase la 29 noiembrie 1996 sentința tribunalului administrativ din Nice din 4 iulie 1991), juridicția supremă anulează sentința deferita ; examinează apoi pe fond cererile în ceea ce privesc decretul din 2 mai 1989 și le respinge, și condamnă asociația prietenilor Saint-Raphaël și Fréjus să plătească 12 000 FRF societăților Dramont-Aménagement și Dramont-Loisir cu titlu de cheltuieli nerepetabile conform articolului 75-I al legii nr. 91 ‑ 647 din 10 iulie 1991. b) A doua procedură

La 23 mai 1989, asociația reclamantă și asociația SOS Environnement Var sesizează tribunalul administrativ cu cereri de anulare a decretelor din 12 octombrie 1988 prin care primarul Saint-Raphaël acordă șase permise de construcție societății Dramont-Loisir. Printr-o sentință din 21 noiembrie 1991, tribunalul administrativ declară cererile asociației SOS Environnement Var tardive și inadmisibile. Ajunge la aceeași concluzie pentru cererile asociației prietenilor Saint-Raphaël și Fréjus în ceea ce privește două dintre permisele menționat, dar anulează celelalte patru permise pentru același motiv reținut în sentința sa din 24 octombrie 1991 (§8 mai sus).

La 7 februarie 1992, societatea Dramont-Loisir sesizează Consilul de Stat. Printr-o hotărâre din 6 februarie 1998, juridicția supremă confirmă sentința din 21 noiembrie 1991 în ceea ce privește declararea anumitor cereri inadmisibile ; o anulează pentru rest, cu motivul că alte cereri erau de asemenea tardive și inadmisibile. c) A treia procedură

La 27 septembrie 1991, asociația reclamantă sesizează tribunalul administrativ din Nice cu cereri de anulare a doisprezece decrete emise între martie 1989 și iunie 1990 și prin care primarul Saint-Raphaël acordă permise de construcție societăților Dramont-Loisir și Dramont-Aménagement. La 6 august și 24 septembrie 1991, asociația SOS Environnement Var sesizase același tribunal cu cereri similare, din care una avea ca scop anularea unui decret din 1 septembrie 1988. Sentința se pronunță la 5 decembrie 1991 : tribunalul anulează acest din urmă decret pentru același motiv reținut în sentințele sale din 24 octombrie și 21 noiembrie 1991 (§8 mai sus) și declară alte cereri tardive și inadmisibile.

La 7 februarie 1992, societatea Dramont-Aménagement sesizează Consilul de Stat cu o cerere de anulare a sentinței din 5 decembrie 1991 în ceea ce privește anularea decretului din 1 septembrie 1988. Pe calea apelului incidențial, asociațiile contestă respingerea de către tribunal administrativ a concluziilor lor îndreptate împotriva altor decrete. Printr-o hotărâre din 6 februarie 1998, trăgând în special consecințe din faptul că anulase la 29 noiembrie 1996 sentința tribunalului administrativ din Nice din 4 iulie 1991, juridicitatea supremă anulează sentința deferita ; examinează apoi pe fond cererea asociației SOS Environnement Var privind decretul din 1 septembrie 1988 și o respinge ; în sfârșit, declară concluziile în apel ale asociațiilor inadmisibile cu motivul că ridicau o contestație distinctă de cea rezultând din apelul principal. B. Dreptul intern relevant 14. art. 75-I al legii nr. 91-647 din 10 iulie 1991 este redactat după cum urmează : „ În toate instanțele, judecătorul condamnă partea vinovată de cheltuieli sau, în caz contrar, partea pierzătoare, să plătească părții celelalte suma pe care o determină, cu titlu de cheltuieli suportate și neinclusate în cheltuielile procesuale. Judecătorul ține cont de echitate sau de situația economică a părții condamnate. Poate, chiar din oficiu, din motive trase din aceleași considerații, să decidă că nu este cazul unei asemenea condamnări ". PLÂNGERI

Invocând art. 1 al Protocolului nr. 1, reclamanții se plâng de o atingere a proprietății lor și a drepturilor de proprietate rezultând din atitudinea generală a autorităților. În plus, invocând art. 8 din Convenție, reclamanții susțin o atingere a dreptului lor la respectul vieții private și al domiciliului, rezultând din construcțiile autorizate litigioase. De mai mult, invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamanții se plâng că cauza lor nu a fost judecată în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil. În final, invocând art. 13 din Convenție, ei susțin că dreptul lor la un recurs efectiv a fost încălcat de primar, prefect și Consilul de Stat. DREPTURILE [Note1] I. Articolele 1 al Protocolului nr. 1 și 8 din Convenție

Reclamanții se plâng de o atingere a proprietății lor și a drepturilor de proprietate rezultând din atitudinea generală a autorităților. Invocă art. 1 al Protocolului nr. 1, redactat după cum urmează : „ Orice persoană fizică sau morală are dreptul la respectul proprietății sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietate decât pentru motiv de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului pe care-l posedă Statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea proprietății în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau alte contribuții sau amenzi. " Expun în particular că, pentru realizarea ZAC litigioase, prefectul a procedat la o modificare neregulamentară a perimetrului parcelării care cuprinde proprietățile membrilor asociației. Adaugă că proprietățile lor se găsesc devalorizate de construcțiile edificate în vecinătatea lor, că suportă neplăceri generate de aceste imobile și folosința lor, că realizarea rețelelor și a unor echipamente ale ZAC a fost lăsată în sarcina contribuabililor comunei Saint-Raphaël din care ei fac parte, și că autoritățile consintiseră la implementarea unei tarife preferențiale pentru aprovizionarea cu apă a acestor imobile, în prejudiciul „ consumatorilor obișnuiți " din care fac parte. Precizează că atingerile la dreptul la respectul proprietății în cauză nu vizau un obiectiv de interes general ci interesul particular al promotoilor proiectului imobiliar litigios : nu se poate susține că realizarea unui oraș de agrement permite îngrădirea folosirii unor habitații învecinate și impunerea locuitorilor unei comune să suporte costurile financiare. În final, ei consideră că nerespectarea articolului 1 al Protocolului nr. 1 se găsește cu atât mai caracterizată prin aceea că rezultă din decizii pronunțate la sfârșitul unei proceduri care nu satisface cerințele articolului 6 § 1 din Convenție.

Denunță de altfel o atingere a dreptului lor la respectul vieții private și al domiciliului rezultând din construcțiile în cauză. Expun în particular că realizarea acestor construcții și folosirea complexului turistic în care se integrează sunt sursă de neplăceri făcând viața sârcilor intolerabilă. Se declară victime ale unei încălcări a articolului 8 din Convenție, din care rezultă următoarele : „ 1. Orice persoană are dreptul la respectul vieții private și familiare, al domiciliului și corespondenței sale. 2. Nu poate exista ingerință a unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această ingerință este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, ordinea publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, protecția sănătății sau moralei, sau protecția drepturilor și libertăților altora. "

Curtea reamintește mai întâi că art. 34 din Convenție stipulează că ea „ (…) poate fi sesizată de orice persoană fizică, orice organizație neguvernamentală sau orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei încălcări de către una dintre Înaltele Părți contractante a drepturilor recunoscute de Convenție sau Protocoalele ei. (…) ". Rezultă că, pentru a satisface condițiile puse de această disposiție, fiecare reclamant trebuie în special să poată demonstra că este afectat direct de una sau mai multe încălcări ale Convenției pe care le invocă (a se vedea, în particular, decizia Curții din 30 martie 1999 în cazurile Comitetului medicilor cu diplome străine c. Franța și Ettahiri și alții c. Franța, cereri nr. 39527/98 și 39531/98). Astfel, o asociație ca prima reclamantă nu se poate pretinde ea însăși victimă a unor măsuri care ar fi adus atingere drepturilor pe care Convenția le recunoaște membrilor ei (a se vedea, mutatis mutandis , decizia Curții menționată mai sus ; aceasta era și poziția Comisiei Europene a Drepturilor Omului : a se vedea, de exemplu, decizia sa din 1 iulie 1998 privind admisibilitatea cererei nr. 38192/97). Urmează că, în măsura în care a fost introdusă de asociația prietenilor Saint-Raphaël și Fréjus, această parte a cererei este incompatibilă ratione personae cu dispozițiile Convenției și trebuie respinsă în conformitate cu articolul 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Cât privește ceilalți șase reclamanți, se impune reamintire că conform articolului 35 § 1 din Convenție, „ Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne (…) " ; înainte de sesizarea Curții, fiecare reclamant trebuie să fi dat instanțelor interne ocazia pe care această disposiție o are în scop de a mărgini în principiu pe Statele contractante : să evite sau să remedieze încălcările invocate împotriva lor (a se vedea, printre foarte multe altele, hotărârea Cardot c. Franța din 19 martie 1991, seria A nr. 200, p. 19, § 36 și deciziile Curții din 24 august 1999 și 11 ianuarie 2000 în, respectiv, cazurile Perié c. Franța, cerere nr. 38701/97, și Droulez c. Franța, cerere nr. 41860/98). Or aceasta nu a fost cazul în specie. Rezultă în fapt din dosar că asociația prietenilor Saint-Raphaël și Fréjus, singura reclamanților care a fost parte la procedurile interne relevante, nu invocă în fața instanțelor naționale consecințele potențiale ale emiterii permiselor de construcție litigioase asupra drepturilor pe care Convenția le garantează membrilor ei prin articolele 1 al Protocolului nr. 1 și 8 din Convenție. În consecință, în măsura în care a fost introdusă de aceștia, această parte a cererei trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție. II. art. 6 § 1 din Convenție

Reclamanții susțin de asemenea că cauza lor nu a fost judecată în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil de Consilul de Stat. Invocă art. 6 § 1 din Convenție, conform căruia : „ Orice persoană are dreptul ca cauza ei să fie judecată în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de un tribunal independent și imparțial, stabilit prin lege, care va decide, fie asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă, fie asupra otemeiniciei oricărei acuzații în materie penală aduse împotriva ei (…) " Expun în particular că, în ciuda cererilor lor, nu au fost informați nici de data ședinței, nici de motivele pentru care cererile lor au fost șterse din rol apoi reinscrise pentru a fi examinate de o formație diferită de aceea căreia li se deferiră inițial, și nu au obținut comunicare nici a concluziilor comisarului Guvernului nici a raportului consilierului raportor. Adaugă că doi dintre membri Consilului de Stat care trebuiau inițial să soluționeze în formația de judecată aveau o legătură cu persoane având un interes personal în realizarea proiectului imobiliar litigios. Expun de altfel că, printr-una dintre hotărârile sale din 6 februarie 1998, Consilul de Stat condamnă asociația prietenilor Saint-Raphaël și Fréjus să plătească 12 000 FRF societăților Dramont-Aménagement și Dramont-Loisir conform articolului 75-I al legii nr. 91-647 din 10 iulie 1991 fără ca asociația menționată să fi putut anterior prezenta o apărare : pe de o parte, nu primise avertisment cu privire la data ședinței ; pe de altă parte, oricum, chiar dacă ar fi fost prezentă, nefiind asistată de un avocat la Consiluri, n-ar fi avut cuvântul. Mai mult, nu numai că societățile menționat nu cereau această condamnare ci, în plus, societatea Dramont-Loisir era dizolvată la acea dată ; conform asociației reclamante, această condamnare vizează în adevăr să „ sancționeze " presupusul ei gândaci procedural.

Curtea reamintește că, pentru ca art. 6 § 1 sub titlul „ civil " să se aplice, trebuie să existe o „ contestație " privind un sau mai multe „ drepturi (…) de natură civilă " pe care se poate pretinde, cel puțin în mod defensibil, recunoscute în dreptul intern (a se vedea, printre foarte multe altele, hotărârea Balmer-Schafroth c. Elveția din 26 august 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-IV, p. 1356, § 32). În specie, pe de o parte, Curtea constată că procedurile litigioase privesc „ contestații ", ridicate de asociația prietenilor Saint-Raphaël și Fréjus, cu privire la legalitatea permiselor de construcție acordate terților. Acțiunea asociației în fața instanțelor administrative se înscria direct în cadrul scapului statutar al ei : „ protecția mediului, a calității vieții [și] a caracterului estetic " ale comunelor Saint-Raphaël și Fréjus (§1 mai sus) ; vizează assim apărarea interesului general și nu apărarea „ drepturilor (…) de natură civilă " pe care asociația menționată ar putea să se pretindă titulară în propriul nume. Pe de altă parte, Curtea observă că ceilalți șase reclamanți nu erau păr la procedurile menționate și că asociația nu ridicase problema respectării drepturilor particulare ale acestora în fața instanțelor sesizate ; de altfel, asociația menționată nu are ca scop statutar apărarea drepturilor particulare ale membrilor ei. Cu alte cuvinte, dezbaterile în fața instanțelor sesizate nu privă „ drepturi (…) de natură civilă " pe care oricare dintre reclamanți ar putea fi se prevale. Curtea estimează de altfel că, doar prin ea însăși, circumstanța că la sfârșitul primeia dintre procedurile litigioase asociația reclamantă a fost condamnată de Consilul de Stat la plata cheltuielilor nerepetabile, nu este de natură a face procedura menționată să intre în sfera de aplicare a articolului 6 § 1 (în acest sens, a se vedea, mutatis mutandis , decizia Comisiei Europene a Drepturilor Omului din 25 mai 1995 în cauza Aires c. Portugalia, cerere nr. 21775/93, DR nr. 81, p. 48). De plus, Curtea nu vede nici un element de natură a demonstra că, după cum sugerează reclamanții, această condamnare vizează sancționarea asociației pentru recurs abuziv. Chiar presupunând că ar fi fost așa, ea subliniază că o măsură de acest tip prezintă caracterul de sancțiune procedurală și nu determină o „ drepturi (…) de natură civilă " (în acest sens, a se vedea decizia Comisiei Europene a Drepturilor Omului în cauza Veriter c. Franța, cerere nr. 25308/94, DR 86, p. 96) ; de altfel, o asemenea sancțiune nu ar putea ridica o problemă de acces la justiția „ civilă " în sensul articolului 6 § 1 atunci când, ca în specie, procedura la sfârșitul căreia a fost infligită se sustrage imperativelor acestei disposiții ( ibidem ). În sfârșit, în principiu, prin infligerea unei amenzi pentru recurs abuziv, o instanță nu decide asupra otemeiniciei unei „ acuzații în materie penală " în sensul articolului menționat ( ibidem ). Pe scurt, art. 6 § 1 nu este aplicabil în prezent nici sub fața sa „ civilă " nici sub fața sa „ penală ". Această parte a cererei este deci incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. III. art. 13 din Convenție

În final, reclamanții susțin că dreptul lor la un recurs efectiv a fost încălcat de primar, prefect și Consilul de Stat. Invocă o încălcare a articolului 13 din Convenție, redactat după cum urmează : „ Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (…) [Note2] Convenție au fost încălcate, are dreptul la acordarea unui recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar și dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale ". Curtea reamintește că, dacă articolul 13 din Convenție garantează existența în dreptul intern a unui recurs permițând a-și invoca drepturile și libertățile consacrate de Convenție, această disposiție nu valează decât pentru plângerile „ susținute " pe baza Convenției menționate (a se vedea, printre foarte multe altele, hotărârea Boyle și Rice c. Regatul Unit din 27 aprilie 1988, seria A nr. 131, p. 23, § 52 și decizia Curții din 14 iulie 1999 în cauza Masson c. Franța, cerere nr. 41944/98). Având în vedere concluziile cu privire la alte plângeri ridicate de reclamanți, Curtea estimează că condiția menționată nu este îndeplinită în specie. Prin urmare, această parte a cererei este în mod evident neîntemeiată și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,

La première requérante est une association dénommée « Les amis de Saint-Raphaël et de Fréjus » (ci-après l’« association ») dont le siège se trouve à Paris, et dont l’objet statutaire est « la protection de l’environnement, de la qualité de la vie, du caractère esthétique de ces deux communes ». Le 14 mai 1997, l’assemblée générale des membres de l’association décida de saisir la Commission européenne des Droits de l’Homme et désigna pour la représenter ainsi que ceux de ses adhérants qui le désiraient, M me Emilie Michaud-Jeannin, membre du bureau. L’assemblée générale renouvela cette décision le 30 mai 1998.

Les six autres requérants sont tous des ressortissants français, membres de l’association. Il s’agit de M me Josyane Blanc, née en 1942 et domiciliée à Saint-Raphaël, M. R.M. Coates, domicilié à Agay, M. Louis Duccini, né en 1930 et domicilié à Saint ‑ Raphaël, M. Roland Hessel, né en 1941 et domicilié à Agay, M me Monique Seïté, née en 1948 et domiciliée à Agay, et M. Lucien Benchimol, né en 1946 et domicilié à Agay. Ils ont désigné M me Emilie Michaud-Jeannin pour les représenter devant la Cour.

L’association, ainsi que certains des requérants sus-énumérés (paragraphe 2 ci-dessus), avaient, le 16 décembre 1996, saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme d’une autre requête, se rapportants aux faits exposés aux paragraphes 5 à 7 ci-dessous. Enregistrée le 13 octobre 1997 sous le n° 38192/97, cette requête avait été déclarée irrecevable par la Commission le 1 er juillet 1998. A. Circonstances particulières de l’affaire

A l’origine des faits se trouve un projet de construction d’un complexe touristique, dans une zone non urbanisée située à quelques kilomètres à l’est de Saint-Raphaël, adossée au petit massif boisé qui domine, de part et d’autre de la pointe du Dramont, la plage du débarquement et la rade d’Agay. Ce projet sera réalisé par le biais de la constitution d’une zone d’aménagement concerté (« ZAC »), dite « ZAC du cap du Dramont ». M mes Blanc et Seïté et MM. Coates, Duccini, Hessel et Benchimol sont propriétaires de fonds sis en bordure de cette ZAC. 1. Les faits soumis à la Commission européenne des droits de l’Homme dans le cadre de la requête n° 38192/97

Le 4 janvier 1985, un arrêté ministériel porta création de ladite ZAC. L’association requérante saisit le tribunal administratif de Nice d’une demande tendant à l’annulation de cet arrêté, laquelle demande fut rejetée par un jugement du 5 août 1987, confirmé par un arrêt du Conseil d’Etat du 16 octobre 1992.

Entre temps, par un arrêté du 18 juillet 1986, le préfet du Var avait approuvé le plan d’aménagement de la zone d’aménagement concerté du Cap Dramont à Saint-Raphaël (PAZ). L’association avait alors, le 26 mars 1987, saisi le tribunal administratif de Nice d’une requête tendant à l’annulation de cet arrêté. Par un jugement du 4 juillet 1991, ledit tribunal avait fait droit à cette demande et avait annulé l’arrêté déféré sur le fondement de sa non-conformité avec les prescriptions de la loi n° 86-2 du 3 janvier 1986 relative à l’aménagement, la protection et la mise en valeur du littoral. Saisi par les sociétés chargées de l’aménagement de la ZAC, le Conseil d’Etat annula le jugement du 4 juillet 1991 par un arrêt du 29 novembre 1996.

Par des arrêtés municipaux des 30 novembre, 10 et 13 décembre 1990, et 7 janvier et 27 juin 1991, le maire de Saint-Raphaël avait délivré à l’un des promoteurs concernés (la société Dramont-Aménagement) plusieurs permis de construire pour la réalisation d’un ensemble immobilier. L’association avait saisi le tribunal administratif de Nice d’une demande tendant à l’annulation des arrêtés des 30 novembre et 10 décembre 1990 ainsi que de celui du 7 janvier 1991. Le tribunal administratif de Nice avait rejeté ces demandes par un jugement du 24 octobre 1991, lequel fut confirmé par un arrêt du Conseil d’Etat du 29 novembre 1996. 2. Les faits dont la Cour se trouve présentement saisie a) Première procédure

Le 4 décembre 1989, l’association requérante ainsi qu’une autre association (dénommée « SOS Environnement Var ») saisirent le tribunal administratif de Nice d’une demande tendant à l’annulation d’un arrêté du 2 mai 1989 par lequel le maire de Saint ‑ Raphaël avait accordé un permis de construire à l’un des promoteurs concernés, la société Dramont-Loisir. Les demandeuses soutenaient que ladite société n’était pas habilitée à solliciter un tel permis de sorte que l’arrêté attaqué méconnaissait les dispositions de l’article R. 421-1-1 du code de l’urbanisme, et qu’elle n’avait pas préalablement obtenu l’autorisation de défrichement nécessaire ; elles ajoutaient que ni les conditions de forme de l’article L. 421-2 du code de l’urbanisme ni les prescriptions du règlement sanitaire du Var n’étaient respectées, que la loi n° 86-2 du 3 janvier 1986 relative à l’aménagement, la protection et la mise en valeur du littoral avait été ignorée et que, en méconnaissance de l’article L. 421-5 du code de l’urbanisme, les permis avaient été accordés sans que le maire ne se soit préalablement enquis des conditions de raccordement aux réseaux ; elles exposaient enfin que les aires de stationnement ne figuraient pas au projet en nombre suffisant, que le permis attaqué contrevenait à la législation sur les handicapés et que le coefficient d’occupation des sols avait été dépassé. L’association SOS Environnement Var avait en outre saisi cette juridiction de demandes d’annulation d’arrêtés délivrés par le même maire entre septembre 1987 et mai 1990 et accordant des permis de construire à la même société ou à la société Dramont ‑ Aménagement. Le 24 octobre 1991, le tribunal administratif annula ces arrêtés par un jugement ainsi libellé : « (…) Considérant que, par un jugement du 4 juillet 1991, le [PAZ] (…) a été annulé par le tribunal de céans (…) ; que l’annulation d’un [PAZ], quels qu’en soient les motifs entraîne par voie de conséquence celle des permis de construire délivrés sur son fondement dès lors que le [PAZ] a pour effet de permettre les constructions auxquelles les dispositions du plan d’occupation des sols font obstacle comme c’est le cas en l’espèce, et que le vice qui entache le [PAZ] est ainsi indissociable des permis de construire (…) »

Le 23 décembre 1991, les sociétés Dramont-Loisir et Dramont-Aménagement saisirent le Conseil d’Etat. Par un arrêt du 6 février 1998, tirant notamment conséquence de ce qu’elle avait, le 29 novembre 1996, annulé le jugement du tribunal administratif de Nice du 4 juillet 1991), la haute juridiction annula le jugement déféré ; elle examina ensuite au fond les requêtes en ce qu’elles avaient trait à l’arrêté du 2 mai 1989 et les rejeta, et condamna l’association des amis de Saint-Raphaël et de Fréjus à payer 12 000 FRF aux sociétés Dramont-Aménagement et Dramont-Loisir au titre de l’article 75-I de la loi n° 91 ‑ 647 du 10 juillet 1991 (frais irrépétibles). b) Deuxième procédure

Le 23 mai 1989, l’association requérante et l’association SOS Environnement Var saisirent le tribunal administratif de demandes tendant à l’annulation d’arrêtés du 12 octobre 1988 par lesquels le maire de Saint-Raphaël accordait six permis de construire à la société Dramont-Loisir. Par un jugement du 21 novembre 1991, le tribunal administratif déclara les requêtes de l’association SOS Environnement Var tardives et irrecevables. Il parvint à la même conclusion pour les requêtes de l’association des amis de Saint-Raphaël et de Fréjus en ce qu’elles se rapportaient à deux des permis susmentionnés, mais annula les quatre autres permis pour le même motif que celui retenu dans son jugement du 24 octobre 1991 (paragraphe 8 ci-dessus).

Le 7 février 1992, la société Dramont-Loisir saisit le Conseil d’Etat. Par un arrêt du 6 février 1998, la haute juridiction confirma le jugement du 21 novembre 1991 en ce qu’il déclarait certaines des requêtes irrecevables ; il l’annula pour le reste, au motif que les autres requêtes étaient également tardives et irrecevables. c) Troisième procédure

Le 27 septembre 1991, l’association requérante saisit le tribunal administratif de Nice de demandes tendant à l’annulation de douze arrêtés rendus entre mars 1989 et juin 1990 et par lesquels le maire de Saint-Raphaël accordait des permis de construire aux sociétés Dramont-Loisir et Dramont-Aménagement. Les 6 août et 24 septembre 1991, l’association SOS Environnement Var avait saisi le même tribunal de demandes similaires, dont l’une tendait à l’annulation d’un arrêté du 1 er septembre 1988. Le jugement fut prononcé le 5 décembre 1991 : le tribunal annula ce dernier arrêté pour le même motif que celui retenu dans ses jugements des 24 octobre et 21 novembre 1991 (paragraphe 8 ci-dessus) et déclara les autres requêtes tardives et irrecevables.

Le 7 février 1992, la société Dramont-Aménagement saisit le Conseil d’Etat d’une demande tendant à l’annulation du jugement du 5 décembre 1991 en tant qu’il annulait l’arrêté du 1 er septembre 1988. Par la voie de l’appel incident, les associations contestèrent le rejet par le tribunal administratif de leurs conclusions dirigées contre les autres arrêtés. Par un arrêt du 6 février 1998, tirant notamment conséquence de ce qu’elle avait, le 29 novembre 1996, annulé le jugement du tribunal administratif de Nice du 4 juillet 1991, la haute juridiction annula le jugement déféré ; elle examina ensuite au fond la requête de l’association SOS Environnement Var relative à l’arrêté du 1 er septembre 1988 et la rejeta ; enfin, elle déclara les conclusions en appel des associations irrecevables au motif qu’elles soulevaient un litige distinct de celui résultant de l’appel principal. B. Droit interne pertinent

L’article 75-I de la loi n° 91-647 du 10 juillet 1991 est ainsi libellé : « Dans toutes les instances, le juge condamne la partie tenue aux dépens ou, à défaut, la partie perdante, à payer à l’autre partie la somme qu’il détermine, au titre des frais exposés et non compris dans les dépens. Le juge tient compte de l’équité ou de la situation économique de la partie condamnée. Il peut, même d’office, pour des raisons tirées des mêmes considérations, dire qu’il n’y a pas lieu à cette condamnation ». GRIEFS

Invoquant l’article 1 du Protocole n° 1, les requérants se plaignent d’une atteinte à leurs biens et à leurs droits de propriété résultant de l’attitude générale des autorités. Par ailleurs, invoquant l’article 8 de la Convention, les requérants arguent d’une atteinte à leur droit au respect de leur vie privée et de leur domicile, résultant des constructions autorisées litigieuses. De plus, invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent que leur cause n’a pas été entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable. Enfin, invoquant l’article 13 de la Convention, ils soutiennent que leur droit à un recours effectif a été méconnu par le maire, le préfet et le Conseil d’Etat. EN DROIT [Note1] I. Articles 1 du Protocole n° 1 et 8 de la Convention

Les requérants se plaignent d’une atteinte à leurs biens et à leurs droits de propriété résultant de l’attitude générale des autorités. Ils invoquent l’article 1 du Protocole n° 1, lequel est ainsi rédigé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » Ils exposent en particulier que, pour la réalisation de la ZAC litigieuse, le préfet a procédé à une modification irrégulière du périmètre du lotissement comprenant les propriétés des membres de l’association. Ils ajoutent que leurs immeubles se trouvent dévalorisés par les constructions édifiées à leur proximité, qu’ils subissent des nuisances générées par ces immeubles et l’usage de ceux-ci, que la réalisation des réseaux et de certains équipements de la ZAC a été laissée à la charge des contribuables de la commune de Saint-Raphaël dont ils font partie, et que les autorités ont consenti à la mise en œuvre d’un tarif préférentiel pour l’approvisionnement en eau desdits immeubles, au préjudice des « consommateurs ordinaires » dont ils sont. Ils précisent que les atteintes au droit au respect des biens dont il est question ne visaient pas un objectif d’intérêt général mais l’intérêt particulier des promoteurs du projet immobilier litigieux : on ne saurait soutenir que la réalisation d’une ville de loisirs permet d’entraver l’usage d’habitations riveraines et d’imposer aux habitants d’une commune d’en assumer la charge financière. Enfin, ils estiment que la méconnaissance de l’article 1 du Protocole n° 1 se trouve d’autant plus caractérisée qu’elle résulte de décisions rendues à l’issue d’une procédure ne satisfaisant pas aux exigences de l’article 6 § 1 de la Convention.

Ils dénoncent par ailleurs une atteinte à leur droit au respect de leur vie privée et de leur domicile résultant des constructions dont il est question. Ils exposent en particulier que la réalisation desdites constructions et l’usage du complexe touristique dans lequel elles s’intègrent est source de nuisances rendant la vie des riverains intolérable. Ils se disent victimes d’une violation de l’article 8 de la Convention, dont il ressort ce qui suit : « 1. Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance. 2. Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien ‑ être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. »

La Cour rappelle tout d’abord que l’article 34 de la Convention dispose qu’elle « (…) peut être saisie par toute personne physique, toute organisation non gouvernementale ou tout groupe de particuliers qui se prétend victime d’une violation par l’une des Hautes Parties contractantes des droits reconnus par la Convention ou ses Protocoles. (…) ». Il en résulte que, pour satisfaire aux conditions posées par cette disposition, tout requérant doit notamment être en mesure de démontrer qu’il est concerné directement par la ou les violations de la Convention qu’il allègue (voir, notamment, la décision de la Cour du 30 mars 1999 dans les affaires Comité des médecins à diplômes étrangers c. France et Ettahiri et autres c. France, requêtes n os 39527/98 et 39531/98). Ainsi, une association telle la première requérante, ne saurait se prétendre elle-même victime de mesures qui auraient porté atteinte aux droits que la Convention reconnaît à ses membres (voir, mutatis mutandis , la décision de la Cour précitée ; telle était aussi la position de la Commission européenne des Droits de l’Homme : voir, par exemple, sa décision du 1 er juillet 1998 sur la recevabilité de la requête n° 38192/97). Il s’ensuit qu’en tant qu’elle a été introduite par l’association des amis de Saint-Raphaël et de Fréjus, cette partie de la requête est incompatible ratione personae avec les dispositions de la Convention et doit être rejetée conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Quant aux six autres requérants, il y a lieu de rappeler qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, « la Cour ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes (…) » ; avant de saisir la Cour, tout requérant doit avoir donné aux juridictions internes l’occasion que cette disposition a pour finalité de ménager en principe aux Etats contractants : éviter ou redresser les violations alléguées contre eux (voir, parmi beaucoup d’autres, l’arrêt Cardot c. France du 19 mars 1991, série A n° 200, p. 19, § 36 et les décisions de la Cour des 24 août 1999 et 11 janvier 2000 dans, respectivement, les affaires Perié c. France, requête n° 38701/97, et Droulez c. France, requête n° 41860/98). Or tel ne fut pas le cas en l’espèce. Il ressort en effet du dossier que l’association des amis de Saint-Raphaël et de Fréjus, seule des requérants à avoir été partie aux procédures internes pertinentes, n’a pas invoqué devant les juridictions nationales les conséquences éventuelles de la délivrance des permis de construire litigieux sur les droits que garantissent à ses membres les articles 1 du Protocole n° 1 et 8 de la Convention. En conséquence, en ce qu’elle a été introduite par ces derniers, cette partie de la requête doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. II. Article 6 § 1 de la Convention

Les requérants soutiennent aussi que leur cause n’a pas été entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable par le Conseil d’Etat. Ils invoquent l’article 6 § 1 de la Convention, aux termes duquel : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera, soit des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, soit du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (…) » Ils exposent en particulier que, en dépit de leurs demandes, ils n’ont été informés ni de la date de l’audience, ni des raisons pour lesquelles leurs requêtes avaient été radiées du rôle puis réinscrites pour être examinées par une formation différente de celle à laquelle elles avaient initialement été déférées, et n’ont obtenu communication ni des conclusions du commissaire du Gouvernement ni du rapport du conseiller rapporteur. Ils ajoutent que deux des membres du Conseil d’Etat qui devaient initialement siéger dans la formation de jugement avaient un lien avec des personnes ayant un intérêt personnel dans la réalisation du projet immobilier litigieux. Ils exposent par ailleurs que, par l’un de ses arrêts du 6 février 1998, le Conseil d’Etat a condamné l’association des amis de Saint-Raphaël et de Fréjus à payer 12 000 FRF aux sociétés Dramont-Aménagement et Dramont-Loisir au titre de l’article 75-I de la loi n° 91-647 du 10 juillet 1991 sans que ladite association ait pu préalablement présenter une défense : d’une part, elle ne fut pas avisée de la date de l’audience ; d’autre part, en tout état de cause, eut-elle été présente, n’étant pas assistée d’un avocat aux Conseils, elle n’eût pas eu la parole. En outre, non seulement lesdites sociétés n’avaient pas requis cette condamnation mais, en plus, la société Dramont-Loisir était dissoute à cette date ; selon l’association requérante, cette condamnation visait en vérité à « sanctionner » son soi-disant acharnement procédural.

La Cour rappelle que, pour que l’article 6 § 1 sous sa rubrique « civile » trouve à s’appliquer, il faut qu’il y ait « contestation » sur un ou des « droits (…) de caractère civil » que l’on peut prétendre, au moins de manière défendable, reconnus en droit interne (voir, parmi beaucoup d’autres, l’arrêt Balmer-Schafroth c. Suisse du 26 août 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-IV, p. 1356, § 32). En l’espèce, d’une part, la Cour constate que les procédures litigieuses avaient trait à des « contestations », soulevées par l’association des amis de Saint-Raphaël et de Fréjus, quant à la légalité de permis de construire délivrés à des tiers. L’action de l’association devant les juridictions administratives s’inscrivait directement dans le cadre de son objet statutaire : « la protection de l’environnement, de la qualité de la vie [et] du caractère esthétique » des communes de Saint-Raphaël et de Fréjus (paragraphe 1 ci-dessus) ; elle visait ainsi à la défense de l’intérêt général et non à celle de « droits (…) de caractère civil » dont ladite association serait susceptible de se prétendre titulaire en son nom propre. D’autre part, la Cour note que les six autres requérants n’étaient pas parties aux dites procédures et que l’association n’a pas soulevé la question du respect des droits particuliers de ces derniers devant les juridictions saisies ; au demeurant, ladite association n’a pas pour objet statutaire la protection des droits particuliers de ses membres. Autrement dit, les débats devant les juridictions saisies ne portèrent pas sur des « droits (…) de caractère civil » dont l’un ou l’autre des requérants pourrait se prévaloir. La Cour estime par ailleurs qu’à elle seule, la circonstance qu’à l’issue de la première des procédures litigieuses l’association requérante fut condamnée par le Conseil d’Etat au payement des frais irrépétibles, n’est pas de nature à faire entrer ladite procédure dans le champ d’application de l’article 6 § 1 (dans ce sens, voir, mutatis mutandis , la décision de la Commission européenne des Droits de l’Homme du 25 mai 1995 dans l’affaire Aires c. Portugal, requête n° 21775/93, DR n° 81, p. 48). De plus, la Cour ne voit aucun élément de nature à démontrer que, comme le suggèrent les requérants, cette condamnation visait à sanctionner l’association pour recours abusif. A supposer qu’il en fusse ainsi, elle souligne qu’une mesure de ce type présente le caractère de sanction procédurale et n’emporte pas détermination d’un droit ou d’une obligation « de caractère civil » (dans ce sens, voir la décision de la Commission européenne des Droits de l’Homme dans l’affaire Veriter c. France, requête n° 25308/94, DR 86, p. 96) ; en outre, une telle sanction ne saurait soulever une question d’accès à la justice « civile » au sens de l’article 6 § 1 lorsque, comme en l’espèce, la procédure à l’issue de laquelle elle a été infligée échappe à l’emprise de cette disposition ( ibidem ). Enfin, en principe, en infligeant une amende pour recours abusif, une juridiction ne décide pas du bien fondé d’une « accusation en matière pénale » au sens dudit article ( ibidem ). Bref, l’article 6 § 1 n’est présentement applicable ni sous son volet « civil » ni sous son volet « pénal ». Cette partie de la requête est donc incompatible ratione materiae avec les dispositions de la Convention et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III. Article 13 de la Convention

Enfin, les requérants soutiennent que leur droit à un recours effectif a été méconnu par le maire, le préfet et le Conseil d’Etat. Ils invoquent une violation de l’article 13 de la Convention, lequel est ainsi rédigé : « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (…) [Note2] Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles ». La Cour rappelle que, si l’article 13 de la Convention garantit l’existence en droit interne d’un recours permettant de s’y prévaloir des droits et libertés consacrés par la Convention, cette disposition ne vaut que pour les griefs « défendables » sur le terrain de ladite Convention (voir, parmi beaucoup d’autres, l’arrêt Boyle and Rice c. Royaume-Uni du 27 avril 1988, série A n° 131, p. 23, § 52 et la décision de la Cour du 14 juillet 1999 dans l’affaire Masson c. France, requête n° 41944/98). Eu égard à ses conclusions relatives aux autres griefs soulevés par les requérants, la Cour estime que cette condition n’est pas remplie en l’espèce. Partant, cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,