COURTY ET AUTRES c. FRANCE

A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 15114/02 prezentate de Roland CURTETY și alții împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 25 august 2005, într-o cameră compusă din domnii Cabral Barreto președintele J.-P. Costa Türmen Jungwiert Butkevych Ugrekhelidze, Mularoni, judecători și dl Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus depusă la 25 martie 2002, după ce ați intenționat acest lucru, decizia următoare este FĂCUTĂ Primul reclamant, dl Roland Courty, este un resortisant francez, născut în 1950, rezident în Buros. A doua reclamantă, Asociația Libertății Informații Sănătate, este o asociație al cărei sediu este situat în Riom, ale cărei alți reclamanți sunt membri. Ultimii trei reclamanți, dl Jean François Serra, dna Mes. Elisabeth Renaut și Maryse Magnet sunt cetățeni francezi, născuți în 1961, 1955 și, respectiv, 1954 și reședința în Heiltz le Mauvupt, Heilz le Mauvupt și Draguignan. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții explică faptul că au fost introduse patru proceduri diferite în fața instanțelor interne. Prima procedură Fiica lui Roland Courty (denumit în continuare "primul reclamant") a fost exclusă dintr-o culpă din cauza a ceea ce nu a fost vaccinată prin decizia medicului departamental competent. Primul reclamant a introdus o procedură în fața Tribunalului Administrativ din Pau. Prin hotărârea din 12 iulie 1988, Tribunalul l-a decăzut pe reclamant. Prin Hotărârea din 29 iulie 1994, Consiliul a informat parțial decizia ca atare cu privire la admiterea fiicei primului reclamant la două vaccinări care nu erau obligatorii din punct de vedere juridic. A doua procedură O ordonanță nr. 2000-548 a președintelui Republicii din 15 iunie 2000 a modificat Codul sănătății publice. Roland Courty și Asociația Libertății Informații Sănătate (denumită în continuare "ALIS" sau "al doilea reclamant") au contestat legalitatea ordonanței în fața Consiliului de Stat. Primul reclamant a invocat încălcarea art. 8 din Convenție. La 29 octombrie 2001 a avut loc o audiere la sfârșitul acestei audieri, comisarul guvernului s-a retras împreună cu ceilalți membri ai jurisdicției în sala de deliberări. La 30 octombrie 2001, la data de 30 octombrie 2001, la locul de grefare o notă deliberată, exprimându-și punctul de vedere cu privire la conținutul concluziilor comisarului guvernului și insistând ca instanța să ia în considerare o analiză juridică efectuată de directorul departamentului de coduri Dalloz. Consiliul de Primă Instanță a pronunțat hotărârea la data de 26 noiembrie a Tribunalului la data de 31 noiembrie a Tribunalului nu a vizat nota menționată. Consiliul de Stat a încheiat parțial articolul L. 3116-1 din Codul sănătății publice și a respins acțiunile pentru surplus. A treia procedură Jean-François Serra și soția sa Elizabeth Renaut (denumite în continuare "al treilea și al patrulea reclamant") În conformitate cu Codul de Sănătate Publică pentru că a refuzat vaccinarea celor cinci copii minori ai lor și au fost condamnați de instanța judecătorească din Vitry-le-François din 29 ianuarie 1998. A patra procedură Maryse Magnet (denumită în continuare a cincea reclamantă) În conformitate cu articolul L 3111-4 din Codul de sănătate publică, care o face obligatorie pentru profesia sa de ajutor cu caracter personal, s-au efectuat mai multe injecții cu vaccin împotriva hepatitei B de către spitalul Pau. Aceasta a introdus o cale de atac în fața Tribunalului Administrativ din Pau și a solicitat o expertiză medicală în ceea ce privește consecințele vaccinării pe care a suferit-o la 27 martie 1997, condamnarea spitalului la plata 1 000 EUR (EUR) în conformitate cu articolul L.8-1 din Codul tribunalelor administrative și al cursurilor administrative de apel și de a-i aloca un provizion de 15 000 EUR. printr-o ordonanță din 21 ianuarie 2002, instanța dispune de expertiză. Procedura este încă în curs de desfășurare. Dreptul intern relevant Codul de sănătate publică prevede articolul L. 3116-4 Refuzul de a se supune sau de a-i supune pe cei asupra cărora se exercită autoritatea părintească sau pe care se asigură deținerea obligației de vaccinare împotriva tuberculozei prevăzută la articolul L. 3112-1 sau de a-i executa este pedepsit cu șase luni de închisoare și cu 25 000 de franci de închisoare. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanții se plâng de lipsa de a lua în considerare, în cea de-a doua procedură, nota în deliberare prezentată de la Invocând aceeași dispoziție, reclamanții critică participarea comisarului guvernului la deliberările Consiliului de Stat, precizând că simplul fapt că participă la aceasta constituie o încălcare a secretului deliberării, chiar dacă nu ia poziție în timpul acestui deliberat. Invocând art. 8 din Convenție, reclamanții se plâng de vaccinarea obligatorie. Acestea susțin că legea nu este previzibilă, deoarece efectele acesteia nu sunt controlate. Reclamanții adaugă că sancțiunile penale prevăzute la articolul L. 3116-4 din Codul de sănătate publică nu sunt și ele reglementate, au un efect retroactiv și sunt disproporționate. În cele din urmă, ei susțin că obligația impusă părinților de a-și supune copilul minor la vaccinarea obligatorie este pe deplin necesară pentru protecția sănătății și că aceaceasta este situația vaccinării în general. Reclamanții se plâng de neluarea în considerare a notei în deliberare depuse de către asociația solicitantă în fața Consiliului de la Õ . Ei Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile (...) Curtea arată că numai primul reclamant și cea de a doua reclamantă erau părți la procedură în fața Consiliului de Stat și că, prin urmare, numai aceștia din urmă se pot pretinde pe bună dreptate victime ale unei încălcări legate de aceasta. În ceea ce privește primul reclamant, Curtea arată totuși că nu a făcut uz de posibilitatea de a depune o notă în deliberare. Prin urmare, în ceea ce îi privește pe primii, al treilea, al patrulea și al cincilea reclamanți, ....................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... În ceea ce o privește pe a doua reclamantă, Curtea constată că aceaceasta a fost parte la procedură. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acestui termen și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul (b) din Regulamentul său de procedură. În conformitate cu art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanții se plâng de prezența comisarului guvernului în deliberarea Consiliului de Stat. Curtea constată, din același motiv ca și cel menționat în paragraful anterior, că, în ceea ce-i privește pe cei trei, patru și cinci reclamanți, care nu sunt părți la procedura în fața Consiliului de Stat, rația personae cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 3 și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 În ceea ce privește primul și al doilea reclamant, în stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acestui aspect și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul (b) din Regulamentul său de procedură. Reclamanții se plâng de vaccinarea obligatorie și: art. 8 din convenție, redactat după cum urmează Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale, a domiciliului și a corespondenței. O autoritate publică poate interveni în exercitarea acestui drept numai în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară securității naționale, securității publice, binelui să fie economic al țării, să apere ordinea și să prevină infracțiunile, să protejeze sănătatea sau moralitatea sau să protejeze drepturile și libertățile altora. În ceea ce îl privește pe primul reclamant, Curtea ia notă de faptul că nu susține nici că dosarul arată că a făcut obiectul unei urmăriri penale pe baza dispoziției legislative pe care o critică, nici chiar că ar fi trebuit să efectueze o vaccinare obligatorie sau să fi suferit efecte dăunătoare ca urmare a unei astfel de vaccinări. În aceste condiții, Curtea consideră că nu poate fi considerată o victimă în sensul Convenției (a se vedea mutatis mutandis, Boffa și alte 13 c. San Marino, Tribunalul nr. 26566/95, Decizia Comisiei din 15 ianuarie 1998). 3 și trebuie respins în temeiul articolului 35 În ceea ce o privește pe a doua reclamantă, Curtea amintește că, în temeiul articolului 34 din Convenție, aceasta poate fi sesizată de orice persoană fizică, organizație guvernamentală sau grup de persoane fizice care se declară victima unei încălcări de către una dintre părțile înalte contractante a drepturilor recunoscute de Convenție sau de protocoalele sale (...) Prin urmare, pentru a îndeplini condițiile prevăzute de această dispoziție, orice reclamant trebuie, în special, să fie în măsură să demonstreze că este direct vizat de încălcarea sau încălcările convenției pe care o atribuie. Astfel, o asociație, cum ar fi cea de-a doua reclamantă, nu se poate pretinde ea însăși victimă a unor măsuri care ar fi adus atingere drepturilor pe care Convenția le recunoaște membrilor săi; aceaceasta este situația în timp ce asociația despre care se vorbește are ca obiect statutar apărarea intereselor membrilor lor (a se vedea în special, Comitetul doctorilor cu diplome străine c. Franța și Ettahiri și alții c. Franța (dec), n 39527/98 și 39531/98, 30 martie 1999 Asociația prietenilor din Saint-Raphael și Frejus c. Franța, n 45053/98, 29 februarie 2000; Comisia Europeană pentru Drepturile Omului: a se vedea, de exemplu, Decizia sa din 6 aprilie 1995, Federația Greciei a comisarilor vamali și alții c. Grecia, 24581/94, Decizii și rapoarte 81, pp. 123 și următoarele.). Prin urmare, în ceea ce o privește pe a doua reclamantă, aceaceasta este incompatibilă cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 3 și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 În ceea ce privește al treilea și al patrulea reclamant, Curtea arată că aceștia nu au interjectat apelul la hotărârea pronunțată în primă instanță care îi condamnă pentru că nu a efectuat vaccinarea obligatorie a copiilor lor minori. Curtea observă, de asemenea, că procedura la care este parte cea de-a cincea reclamantă este încă în curs și că nu a fost pronunțată nicio decizie internă definitivă. Prin urmare, este prematură. Prin urmare, în ceea ce îi privește pe ultimii trei reclamanți, acesta trebuie respins pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 1 și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână La art. 6 alineatul (1) din Convenția celei de-a doua reclamante, fără a lua în considerare de către Consiliu o notă în deliberare Amânarea examinării Dolle Cabral Barreto Module Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITE

de la requête n

o

15114/02

présentée par Roland COURTY et autres

contre la France

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 25 août 2005 en une chambre composée de

:

MM.

I.

Cabral Barreto

,

président

,

J.-P.

Costa

,

R.

Türmen

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M.

Ugrekhelidze,

M

me

A.

Mularoni,

juges

,

et de M

me

S.

Dollé,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 25 mars 2002,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le premier requérant, M. Roland Courty, est un ressortissant français, né en 1950, résidant à Buros. La deuxième requérante, l’Association Liberté Information Santé, est une association dont le siège est situé à Riom, dont les autres requérants sont membres. Les trois derniers requérants, M.

Jean

‑

François Serra, M

mes

Elisabeth Renaut et Maryse Magnet, sont des ressortissants français, nés respectivement en 1961, 1955 et 1954 et résidant respectivement à Heiltz le Mauvupt, Heilz le Mauvupt et Draguignan.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.

Les requérants expliquent que quatre procédures différentes ont été introduites devant les juridictions internes.

1.

Première procédure

La fille de Roland Courty (ci-après dénommé le «

premier requérant

»), fut exclue d’une crèche en raison de ce qu’elle n’était pas vaccinée par décision du médecin départemental compétent.

Le premier requérant introduisit une procédure devant le tribunal administratif de Pau.

Par un jugement du 12 juillet 1988, le tribunal débouta le requérant.

Le requérant interjeta appel.

Par arrêt du 29 juillet 1994, le Conseil d’Etat annula partiellement la décision en tant qu’elle subordonnait l’admission de la fille du premier requérant à deux vaccinations non légalement obligatoires.

2.

Deuxième procédure

Une ordonnance n

o

2000-548 du président de la République du 15 juin 2000 modifia le code de la santé publique.

Roland Courty et l’Association Liberté Information Santé (ci-après dénommée «

ALIS

» ou la «

deuxième requérante

»), contestèrent la légalité de l’ordonnance devant le Conseil d’Etat. Le premier requérant invoqua la violation de l’article 8 de la Convention.

Une audience eut lieu le 29 octobre 2001.

A la fin de cette audience, le commissaire du gouvernement se retira avec les autres membres de la juridiction dans la salle du délibéré.

Le 30 octobre 2001, l’ALIS adressa au greffe une note en délibéré, exprimant son point de vue sur la teneur des conclusions du commissaire du gouvernement et insistant pour que la juridiction prenne en compte une analyse juridique réalisée par le directeur du département des codes Dalloz.

Le Conseil d’Etat rendit son arrêt le 26 novembre 2001. L’arrêt ne visait pas ladite note. Le Conseil d’Etat annula en partie l’article L. 3116-1 du code de la santé publique et rejeta les recours pour le surplus.

3.

Troisième procédure

Jean-François Serra et son épouse Elisabeth Renaut (ci-après les «

troisième et quatrième requérants

») firent l’objet de poursuites en application du code de la santé publique pour avoir refusé la vaccination de leurs cinq enfants mineurs et furent condamnés par un jugement du tribunal d’instance de Vitry-le-François du 29 janvier 1998.

4.

Quatrième procédure

Maryse Magnet (ci-après la «

cinquième requérante

») fut soumise à plusieurs injections du vaccin contre l’hépatite B par l’hôpital de Pau, en application de l’article L 3111-4 du code de la santé publique qui la rend obligatoire pour sa profession d’aide soignante.

Elle introduisit un recours en référé devant le tribunal administratif de Pau et demanda qu’une expertise médicale soit ordonnée quant aux conséquences de la vaccination qu’elle avait subie le 27 mars 1997, la condamnation de l’hôpital à lui verser 1

000 euros (EUR) en application de l’article L.8-1 du code des tribunaux administratifs et des cours administratives d’appel et de lui allouer une provision de 15

000 EUR.

Par une ordonnance du 21 janvier 2002, le tribunal ordonna une expertise.

La procédure est toujours en cours.

B.

Le droit interne pertinent

Le code de la santé publique prévoit

:

Article L. 3116-4

«

Le refus de se soumettre ou de soumettre ceux sur lesquels on exerce l’autorité parentale ou dont on assure la tutelle à l’obligation de vaccination contre la tuberculose prévue à l’article L. 3112-1 ou d’en entraver l’exécution est puni de six mois d’emprisonnement et de 25

000 francs d’amende.

»

GRIEFS

1.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de l’absence de prise en considération, dans la deuxième procédure, de la note en délibéré présentée par l’ALIS parvenue au greffe le lendemain de l’audience et non visée dans l’arrêt rendu par le Conseil d’Etat, contrairement à la pratique.

2.

Invoquant la même disposition, les requérants critiquent la participation du commissaire du Gouvernement au délibéré du Conseil d’Etat, précisant que le simple fait qu’il y assiste constitue une violation du secret du délibéré et ce, même s’il ne prend pas position pendant ce délibéré.

3.

Invoquant l’article 8 de la Convention, les requérants se plaignent de la vaccination obligatoire. Ils font valoir que la loi n’est pas prévisible car les effets de celle-ci ne sont pas maîtrisés. Les requérants ajoutent que les sanctions pénales encourues par l’article L. 3116-4 du code de la santé publique ne le sont pas davantage, ont un effet rétroactif et sont disproportionnées. Enfin, ils font valoir que l’obligation faite à des parents de soumettre leur enfant mineur à la vaccination obligatoire n’est nullement nécessaire pour la protection de la santé et que tel est le cas de la vaccination en général.

EN DROIT

1.

Les requérants se plaignent de la non-prise en compte de la note en délibéré déposée par l’association requérante devant le Conseil d’Etat. Ils invoquent l’article 6 § 1 de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent ainsi

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

a.

La Cour relève d’emblée que seuls le premier requérant et la deuxième requérante étaient parties à la procédure devant le Conseil d’Etat et que, partant, seuls ces derniers peuvent se prétendre à bon droit victimes d’une violation liée à celle-ci.

S’agissant du premier requérant, la Cour relève toutefois qu’il ne soutient pas avoir fait usage de la possibilité de déposer une note en délibéré.

Il s’ensuit qu’en ce qui concerne les premier, troisième, quatrième et cinquième requérants, le grief est incompatible

ratione personae

avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35

§

3 et doit être rejeté en application de l’article 35

§

4.

b.

En ce qui concerne la deuxième requérante, la Cour constate qu’elle était partie à la procédure. En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article

54

§

2

b) de son règlement.

2.

Se prévalant toujours de l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de la présence du commissaire du Gouvernement au délibéré du Conseil d’Etat.

a.

La Cour constate, pour la même raison que celle mentionnée sous le grief précédent, qu’en ce qui concerne les troisième, quatrième et cinquième requérants, non parties à la procédure devant le Conseil d’Etat, le grief est incompatible

ratione personae

avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35

§

3 et doit être rejeté en application de l’article 35

§

4.

b.

S’agissant des premier et deuxième requérants, en l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article

54

§

2

b) de son règlement.

3.

Les requérants se plaignent de la vaccination obligatoire et invoquent l’article 8 de la Convention, rédigé comme suit

:

«

1.

Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance.

2.

Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien

‑

être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.

»

a.

En ce qui concerne le premier requérant, la Cour note qu’il ne prétend pas, pas plus que le dossier ne montre, qu’il ait fait l’objet de poursuites sur la base de la disposition législative qu’il critique, ni même qu’il ait dû procéder à une vaccination obligatoire ou avoir subi des effets néfastes à la suite d’une telle vaccination. Dans ces conditions, la Cour estime qu’il ne peut être considéré comme une victime au sens de la Convention (voir mutatis mutandis,

Boffa et 13 autres c. Saint Marin

, requête n

o

26536/95, décision de la Commission du 15 janvier 1998).

Il s’ensuit que le grief est, à son égard, incompatible

ratione personae

avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35

§

3 et doit être rejeté en application de l’article 35

§

4.

b.

En ce qui concerne la deuxième requérante, la Cour rappelle qu’aux termes de l’article 34 de la Convention, elle «

peut être saisie par toute personne physique, toute organisation non gouvernementale ou tout groupe de particuliers qui se prétend victime d’une violation par l’une des Hautes Parties contractantes des droits reconnus par la Convention ou ses Protocoles (...)

». Il en résulte que, pour satisfaire aux conditions posées par cette disposition, tout requérant doit notamment être en mesure de démontrer qu’il est concerné directement par la ou les violations de la Convention qu’il allègue. Ainsi, une association – telle la deuxième requérante – ne saurait se prétendre elle-même victime de mesures qui auraient porté atteinte aux droits que la Convention reconnaît à ses membres

; il en va de la sorte alors même que l’association dont il est question a pour objet statutaire la défense des intérêts de leurs adhérents (voir, notamment,

Comité des médecins à diplômes étrangers c. France et Ettahiri et autres c. France

(déc), n

os

39527/98 et 39531/98, 30 mars 1999

;

Association des amis de Saint-Raphaël et de Fréjus c. France

, n

o

45053/98, 29 février 2000

; Commission européenne des Droits de l’Homme

: voir, par exemple, sa décision du 6

avril 1995,

Fédération grecque des commissaires en douane et autres c. Grèce

, n

o

24581/94, Décisions et rapports 81, pp. 123 et suiv.).

Il s’ensuit que ce grief est, à l’égard de la deuxième requérante, incompatible

ratione personae

avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35

§

3 et doit être rejeté en application de l’article 35

§

4.

c.

S’agissant des troisième et quatrième requérants, la Cour relève que ceux-ci n’ont pas interjeté appel du jugement rendu en première instance les condamnant pour ne pas avoir procédé à la vaccination obligatoire de leurs enfants mineurs. La Cour observe par ailleurs que la procédure à laquelle est partie la cinquième requérante est toujours en cours et qu’aucune décision interne définitive n’a été rendue. Il s’ensuit que le grief qu’elle présente est donc prématuré.

Il s’ensuit qu’en ce qui concerne les trois derniers requérants, le grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35

§§

1 et

4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen du grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention de la deuxième requérante tiré de l’absence de prise en compte par le Conseil d’Etat de la note en délibéré

;

Ajourne

l’examen du grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention des deux premiers requérants tiré de la participation du commissaire du Gouvernement au délibéré du Conseil d’Etat

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

S.

Dolle

I.

Cabral Barreto

Greffière

Président