- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 29 februarie 2000
- Stat pârât
- PRT
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
Fernandes Magro împotriva Portugaliei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A PATRA CAUZA FERNANDES MAGRO c. PORTUGALIA (solicitarea nr. 3697/97) HOTĂRÂREA STRASBURG 29 Februarie 2000 DEFINITIVF 29/05/2000 În litigiul Fernandes Magro c. Portugalia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (fie ea o secțiune), care se află într-o cameră compusă din: domnii Pellonpääst președinte G. Ress, Pastor Ridruejo Caflisch Makarczyk Cabral Barreto Vajić judecători și de V. Berger grefier din secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 10 februarie 2000, se pronunță hotărârea, adoptată la această dată PROCEDURE La originea cauzei se află o instanță îndreptată împotriva Republicii Portugalia și al cărei resortisant portughez, dl João Fernandes Magro, a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului ( La 6 iunie 1997, în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (□ Convenția privind drepturile omului).
Cererea a fost înregistrată la 22 iulie 1997 sub numărul de dosar (2009/97/97). Reclamantul este reprezentat de domnul A. Alves, avocat în baroul Braga. La 14 ianuarie 1998, Comisia (Camera a doua) a decis să aducă cererea la cunoștința guvernului, invitându-l să prezinte în scris observații privind admisibilitatea și temeinicia sa. noiembrie 1998, cauza este examinată de Curte în conformitate cu art. 5 alineatul (2) din protocolul menționat. În conformitate cu art. 52 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții ( La 13 iulie 1999, președintele Curții a atribuit cauza celei de-a patra secțiuni. Camera constituită în cadrul secțiunii menționate a declarat cererea admisibilă, considerând că persoana care a formulat cererea pentru durata unei proceduri civile [art. 6 alineatul (1) din Convenție] trebuia să facă obiectul unei examinări pe fond.
Reclamantul a depus cereri în temeiul articolului 41 din Convenție. Guvernul și-a prezentat comentariile în această privință. DE FAPT Reclamantul este un resortisant portughez născut în 1958 și rezident în Braga (Portugalia). La 4 decembrie 1990, reclamantul sesizează Tribunalul Administrativ (Tribunalul Administrativ do círculo) ) de Porto de o cerere de despăgubire împotriva Departamentului de Drumuri (Junta Autónoma das Estradas). El a solicitat repararea prejudiciilor suferite, ca urmare a unui presupus accident de circulație cauzat de starea proastă a drumului. Orașul a fost prezentat la 13 decembrie 1990, pârâtul și-a prezentat concluziile ca răspuns la 24 ianuarie 1991. La 14 martie 1991, judecătorul a emis o decizie pregătitoare (despacho saneador) care preciza faptele deja stabilite și cele care trebuiau stabilite.
10. Părțile și-au prezentat listele de martori la 16 și 26 aprilie 1991. 11. La 29 aprilie 1991, Tribunalul din Braga a trimis o comisie de recurs la tribunalul din Braga în scopul audierii unui martor. Tribunalul din Braga a întors această comisie de recurs la 7 octombrie 1991. 12. La tribunalul din Braga a avut loc la 13 noiembrie 1991. 13. La 14 ianuarie 1992, instanța și-a dat sentința de a-l desconsidera pe reclamant de pretențiile sale. 14. La 24 ianuarie 1992, reclamantul a făcut apel la Curtea Supremă Administrativă (Supremo Tribunal Administrativo). Părțile și-au depus memoriile la 24 februarie și 20 martie 1992. Dosarul a fost transmis Curții Supreme Administrative la 9 iunie 1992. 15. Prin hotărârea din 10 martie 1998, Curtea Supremă Administrativă a anulat hotărârea atacată și a decis că reclamantul avea dreptul la o despăgubire de 1 100 000 escudos portughez (PTE), precum și la interesele aferente.
§ 1 din Convenție, astfel de formulare Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 17. Perioada care trebuie luată în considerare a început odată cu depunerea cererii, la 4 decembrie 1990 și sa încheiat cu hotărârea Curții Supreme Administrative, la 10 martie 1998 și, prin urmare, a durat șapte ani și trei luni.
18. Pentru a verifica dacă a fost depășit termenul rezonabil, trebuie să se țină seama de circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Hotărârea Silva Pontes c. Portugalia din 23 martie 1994, seria A nr. 286-A, p. 15, § 39). 19. Guvernul admite întârzieri în cadrul procedurii în fața Curții Supreme Administrative, pe care o impune supraîncărcării rolului acestei jurisdicții; totuși, el subliniază că au fost luate măsuri adecvate, în special în ceea ce privește restructurarea procedurii administrative, pentru a rezolva această situație.
Curtea ia notă de poziția guvernului și de explicațiile sale, dar constată că Curtea Supremă Administrativă a luat cinci ani și nouă luni (din 9 iunie 1992 până în 10 martie 1998) pentru a examina cererea reclamantului, ceea ce pare în mod evident excesiv, având în vedere circumstanțele cauzei. 21. Curtea reafirmă că revine statelor contractante de a-și organiza sistemul judiciar astfel încât instanțele lor să poată garanta dreptul fiecăruia de a obține o decizie definitivă cu privire la contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil într-un termen rezonabil. 22. Având în vedere circumstanțele cauzei, Curtea concluzionează astfel încât să se depășească termenul rezonabil și, prin urmare, încălcarea articolului II.
PRIVIND aplicarea articolului 41 din Convenție 23. În cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r i contractante nu permite să se dea la o parte mai mult decât mai mult decât mai mult consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, îi acordă o satisfacție echitabilă. Dl Fernandes Magro afirmă că prejudiciul material cauzat de încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenția privind protecția mediului este de 800 000 PTE și solicită, de asemenea, 5 500 000 PTE pentru prejudiciul moral. 25. Potrivit guvernului, reclamantul nu a demonstrat că a suferit prejudiciul pretins. 26. Curtea nu vede nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și, prin urmare, respinge pretențiile reclamantului în acest sens.
În schimb, Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral cert în temeiul duratei nejustificate a procedurii pe care simpla constatare a încălcării nu o poate compensa. Având în vedere circumstanțele cauzei, Curtea decide să îi acorde în acest sens suma de 900 000 PTE. Comisioane și cheltuieli de judecată 27. Reclamantul solicită 400 000 PTE pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. Guvernul contestă această sumă. 28. Curtea decide în mod echitabil să atribuie reclamantului 250 000 PTE acestui șef. Interese moratorii 29. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata d Interes legal aplicabil Portugaliei la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 7 % l an.
Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A spus că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție; A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 900 (9 sute de mii) Escudos portughez pentru daune morale, ii. 250 000 (două sute cincizeci de mii) Escudos portughez pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu de 7 % l an de la expirarea termenului respectiv și până la plata Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 29 februarie 2000, în conformitate cu art. 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul de procedură.
Vincent Berger Matti P ellonpääst Premier
QUATRIÈME SECTION
AFFAIRE FERNANDES MAGRO c. PORTUGAL (Requête n° 36997/97) ARRÊT STRASBOURG 29 février 2000 DÉFINITIF 29/05/2000 En l’affaire Fernandes Magro c. Portugal , La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de : MM. M. Pellonpää , président , G. Ress, A. Pastor Ridruejo , L. Caflisch , J. Makarczyk , I. Cabral Barreto , M me N. Vajić , juges , et de M. V. Berger , greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 10 février 2000, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCéDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République du Portugal et dont un ressortissant portugais, M. João Fernandes Magro (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 6 juin 1997, en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 22 juillet 1997 sous le numéro de dossier 36997/97. Le requérant est représenté par M e A. Alves, avocat au barreau de Braga. Le gouvernement portugais (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. A. Henriques Gaspar, procureur général adjoint.
Le 14 janvier 1998, la Commission (deuxième chambre) a décidé de porter la requête à la connaissance du Gouvernement, en l’invitant à présenter par écrit des observations sur sa recevabilité et son bien-fondé. Les parties ont présenté des observations.
A la suite de l’entrée en vigueur du Protocole n° 11 le 1 er novembre 1998, l’affaire est examinée par la Cour en application de l’article 5 § 2 dudit Protocole.
Conformément à l’article 52 § 1 du règlement de la Cour (« le règlement »), le président de la Cour a attribué l’affaire à la quatrième section. La chambre constituée au sein de ladite section a déclaré la requête recevable le 13 juillet 1999, estimant que le grief tiré par le requérant de la durée d’une procédure civile (article 6 § 1 de la Convention) devait faire l’objet d’un examen au fond.
Le requérant a présenté des demandes au titre de l’article 41 de la Convention. Le Gouvernement a présenté ses commentaires à cet égard. EN FAIT
Le requérant est un ressortissant portugais né en 1958 et résidant à Braga (Portugal).
Le 4 décembre 1990, le requérant saisit le tribunal administratif ( Tribunal Administrativo do círculo ) de Porto d’une demande en dommages et intérêts contre le département des routes ( Junta Autónoma das Estradas ). Il demandait la réparation des préjudices subis, suite à un accident de la circulation prétendument causé par le mauvais état de la route.
Cité à comparaître le 13 décembre 1990, le défendeur déposa ses conclusions en réponse le 24 janvier 1991.
Le 14 mars 1991, le juge rendit une décision préparatoire ( despacho saneador ) spécifiant les faits déjà établis et ceux restant à établir.
Les parties présentèrent leurs listes des témoins les 16 et 26 avril 1991.
Le 29 avril 1991, une commission rogatoire fut envoyée au tribunal de Braga aux fins d’audition d’un témoin. Le tribunal de Braga retourna ladite commission rogatoire le 7 octobre 1991.
L’audience eut lieu le 13 novembre 1991.
Le 14 janvier 1992, le tribunal rendit son jugement déboutant le requérant de ses prétentions.
Le 24 janvier 1992, le requérant fit appel devant la Cour suprême administrative ( Supremo Tribunal Administrativo ). Les parties déposèrent leurs mémoires les 24 février et 20 mars 1992. Le dossier fut transmis à la Cour suprême administrative le 9 juin 1992.
Par un arrêt du 10 mars 1998, la Cour suprême administrative annula le jugement attaqué et décida que le requérant avait droit à une indemnité de 1 100 000 escudos portugais (PTE) ainsi qu’aux intérêts y afférents. EN DROIT I. Sur la violation alléguée de l’article 6 § 1 de la convention
Le requérant dénonce la durée de la procédure en cause. Il allègue la violation de l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (…) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…) »
La période à considérer a débuté avec l’introduction de la demande, le 4 décembre 1990 et s’est terminée avec l’arrêt de la Cour suprême administrative, le 10 mars 1998. Elle a donc duré sept ans et trois mois.
Pour rechercher s’il y a eu dépassement du délai raisonnable, il y a lieu d’avoir égard aux circonstances de la cause et aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres, l’arrêt Silva Pontes c. Portugal du 23 mars 1994, série A n° 286-A, p. 15, § 39).
Le Gouvernement admet des retards lors de la procédure devant la Cour suprême administrative, qu’il impute à la surcharge du rôle de cette juridiction. Il souligne cependant que des mesures adéquates, notamment au niveau de la restructuration du contentieux administratif, ont été prises pour parer à cette situation.
La Cour prend note de la position du Gouvernement ainsi que de ses explications. Elle constate toutefois que la Cour suprême administrative a mis cinq ans et neuf mois (du 9 juin 1992 au 10 mars 1998) pour examiner l’appel du requérant, ce qui apparaît manifestement excessif, au vu des circonstances de la cause.
La Cour réaffirme qu’il incombe aux Etats contractants d’organiser leur système judiciaire de telle sorte que leurs juridictions puissent garantir à chacun le droit d’obtenir une décision définitive sur les contestations relatives à ses droits et obligations de caractère civil dans un délai raisonnable.
Au vu des circonstances de la cause, la Cour conclut ainsi qu’il y a eu dépassement du « délai raisonnable » et, partant, violation de l’article 6 § 1. II. SUR L’application de l’article 41 de la Convention
Aux termes de l ’ article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
M. Fernandes Magro affirme que le préjudice matériel résultant de la violation alléguée de l’article 6 § 1 de la Convention s’élève à 800 000 PTE. Il demande par ailleurs 5 500 000 PTE au titre du préjudice moral.
Selon le Gouvernement, le requérant n’a pas démontré avoir subi le préjudice allégué.
La Cour ne voit aucun lien de causalité entre la violation constatée et le préjudice matériel invoqué. Elle rejette donc les prétentions du requérant à ce titre. Elle juge en revanche que le requérant a subi un tort moral certain en vertu de la durée déraisonnable de la procédure que le simple constat de violation ne saurait compenser. Compte tenu des circonstances de la cause, la Cour décide de lui octroyer à ce titre la somme de 900 000 PTE. B. Frais et dépens
Le requérant demande 400 000 PTE pour frais et dépens. Le Gouvernement conteste ce montant.
La Cour décide en équité d’allouer au requérant 250 000 PTE de ce chef. C. Intérêts moratoires
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable au Portugal à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 7 % l ’ an. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, 1. Dit qu ’ il y a eu violation de l ’ article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, i. 900 000 (neuf cents mille) escudos portugais pour dommage moral, ii. 250 000 (deux cents cinquante mille) escudos portugais pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 7 % l ’ an à compter de l ’ expiration dudit délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 29 février 2000, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Vincent Berger Matti P ellonpää Greffier Président