AFFAIRE FERNANDES CASCAO c. PORTUGAL

SECȚIUNEA A PATRA CAUZA FERNANDES CAASCÃO c. PORTUGALIA Cerere nr. 37845/97 HOTĂRÂREA STRASBURG Februarie 2001 DEFINITIVF 01/05/2001 În litigiul Fernandes Cascão c. Portugalia, Curtea Europeană a Drepturilor de la îndrăzneală (adică secțiunea), care se află într-o cameră compusă din domnii Ress președinte Pastor Ridruejo Makarczyk Cabral Barreto Butkevych Hedigan Pellonpäääj judecători grefier de secțiune După ce s-a pronunțat în camera Consiliului la 11 ianuarie 2001, acesta a fost adoptat la această dată a procedurii de la data inițială a cauzei (nr. 3784/93) îndreptată împotriva Republicii Portugalia și al cărui resortisant al acestui stat, dl Manuel Augusto Fernandes Cascao ( iulie 1997 în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind libertățile fundamentale). Reclamantul este reprezentat de dl J.A. Lourenço, avocat în baroul de la Lisabona. Guvernul portughez (atmosfera) este reprezentat de agentul său, dl A. Henrique Gaspar, procuror general adjunct. Reclamantul susținea că durata unei proceduri civile a depășit termenul rezonabil. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la convenție (art. 2 din Protocolul nr. 11). Cererea a fost atribuită celei de-a patra secțiuni a Curții (art. 1 din Regulamentul de procedură). 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 1 din regulament. printr-o decizie din 3 februarie 2000, camera a declarat cererea admisibilă. DE FAPT Reclamantul este un cetățean portughez, născut în 1959 și rezident la Lisabona. La 22 noiembrie 1993, reclamantul a depus la Tribunalul Muncii de la Lisabona o cerere de anulare a concedierii sale, pe care a considerat că este abuzivă. Această cerere a fost introdusă împotriva unei societăți portugheze și a societății sale mamă, cu sediul la Geneva. La 7 decembrie 1993, judecătorul a ordonat citația celor două pârâte, care și-au prezentat concluziile în răspuns la 18 și 19 ianuarie 1994. 10. La 18 februarie 1994, reclamantul și-a prezentat replica. La 12 aprilie 1994, una dintre pârâte și-a prezentat observațiile cu privire la replică. 11. Prin ordonanța din 15 iulie 1994, judecătorul a stabilit o tentativă de conciliere la 15 noiembrie 1994, data la care a avut loc, fără succes. 12. Prin ordonanța din 2 decembrie 1994, judecătorul a solicitat uneia dintre pârâte să prezinte un document, ceea ce aceasta din urmă a făcut la 23 februarie 1995. 13. 28 și 29 martie 1995, avocatul pârâtei a renunțat la mandat. La 7 noiembrie 1995, judecătorul le-a invitat pe acuzate să constituie un nou avocat și a reînnoit această invitație la 13 decembrie 1995. 15. La 2 decembrie 1997, judecătorul a făcut o decizie pregătitoare (despacho saneador) La 19 decembrie 1997, reclamantul a prezentat o reclamație împotriva deciziei pregătitoare asupra căreia judecătorul a stat la 23 februarie 1998. 16. La 18 iunie 1998, părțile încheie o înțelegere amiabilă, aprobată de judecător în aceeași zi. Recurentul denunță durata procedurii în cauză. El anulează încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenție, astfel de formulare Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 18. Perioada care trebuie luată în considerare a început odată cu depunerea cererii, la 22 noiembrie 1993, și se încheie la 18 iunie 1998, data decontării amiabile încheiate între părți și, prin urmare, se extinde pe o perioadă de patru ani și șapte luni. 19. Pentru a verifica dacă a fost depășit termenul rezonabil, ar trebui să se țină seama de circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și domeniul de aplicare al litigiului pentru reclamant (a se vedea, printre altele, Hotărârea Silva Pontes c. Portugalia din 23 martie 1994, seria A nr. 286-A, p. 15, § 39). 20. Guvernul reținut că a existat un termen excesiv înainte de pronunțarea deciziei pregătitoare. Acesta subliniază că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Curtea ia notă de poziția guvernului. Aceasta arată că nu există nici un act substanțial de procedură care să aibă loc între 13 decembrie 1995, data unei ordonanțe a judecătorului, iar la 2 decembrie 1997, data deciziei pregătitoare. Acest termen de doi ani este, fără îndoială, excesiv. 22. Curtea amintește în această privință că, în ceea ce privește litigiile referitoare la drepturile salariaților la remunerarea lor sau la indemnizațiile care țin loc de remunerare, momentul de la care limita termenului rezonabil prevăzut la art. 6 poate fi considerată depășită trebuie examinat cu o rigoare specială (hotărârea Ruotolo c. Italia din 27 februarie 1992, seria A nr. 230-D, p. 39, § 17; a se vedea, de asemenea, Comm. D.H., Dores și Silveira c. Portugalia, Raportul 6.7.83, § 102, Deciziile și Rapoartele 41, p. 70). 23. Având în vedere circumstanțele cauzei, Curtea concluzionează astfel că a existat o depășire a termenului rezonabil și, prin urmare, o încălcare a articolului 6 alineatul (2). În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vizate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 25. Reclamantul nu a depus cereri în temeiul articolului 41 din Convenție, în pofida cererilor Curții în acest sens. În formularul său de cerere, acesta a solicitat o despăgubire, fără a oferi alte detalii sau cifre ale cererilor sale. 26. Curtea reamintește că în termenii articolului 60 alineatul (2) din Regulamentul său de procedură Partea contractantă solicitantă sau reclamantul trebuie să cuantifice și să ventileze pe rubrici toate pretențiile lor, la care trebuie să anexeze documentele justificative necesare, în caz contrar camera poate respinge cererea în întregime sau parțial. 27. Curtea consideră că reclamantul nu a prezentat nicio cerere de satisfacție echitabilă. Pe de altă parte, considerațiile generale cu privire la o procedură de recurs nu pot fi suficiente, în lipsa oricărei alte cereri, pentru a considera că reclamantul a formulat cereri în temeiul articolului 41 din Convenție. Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar să îi acorde o sumă în acest sens. În conformitate cu art. 77 alineatul (2) și art. 3 din Regulamentul de procedură, Vincent Berger Georg Ress modulier Președinte

QUATRIÈME SECTION

AFFAIRE FERNANDES CASCÃO

c. PORTUGAL

(

Requête n° 37845/97

)

ARRÊT

STRASBOURG

1

er

février 2001

DÉFINITIF

01/05/2001

En l’affaire Fernandes Cascão c. Portugal,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

A.

Pastor Ridruejo

,

J.

Makarczyk

,

I.

Cabral Barreto

,

V.

Butkevych

,

J.

Hedigan

,

M.

Pellonpää

,

juges

,

et

de

M.

V.

Berger

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 11 janvier 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n°

37845/97) dirigée contre la République du Portugal et dont un ressortissant de cet Etat, M.

Manuel Augusto Fernandes Cascão («

le requérant

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme («

la Commission

») le 1

er

juillet 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant est représenté par M

e

J.A. Lourenço, avocat au barreau de Lisbonne. Le gouvernement portugais («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M.

A. Henriques Gaspar, Procureur général adjoint.

3.

Le requérant alléguait que la durée d’une procédure civile avait dépassé le délai raisonnable.

4.

La requête a été transmise à la Cour le 1

er

novembre

1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article

5

§

2 du Protocole n°

11).

5.

La requête a été attribuée à la quatrième section de la Cour (article

52

§

1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article

27

§

1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article

26

§

1 du règlement.

6.

Par une décision du 3 février 2000, la chambre a déclaré la requête recevable.

EN FAIT

7.

Le requérant est un ressortissant portugais, né en 1959 et résidant à Lisbonne.

8.

Le 22 novembre 1993, le requérant introduisit devant le tribunal du travail de Lisbonne une demande en annulation de son licenciement, qu’il estimait abusif. Cette demande était introduite contre une société portugaise et sa société mère, sise à Genève.

9.

Le 7 décembre 1993, le juge ordonna la citation à comparaître des deux défenderesses. Celles-ci déposèrent leurs conclusions en réponse les 18 et 19 janvier 1994.

10.

Le 18 février 1994, le requérant déposa sa réplique. Le 12 avril 1994, l’une des défenderesses présenta ses observations à l’égard de la réplique.

11.

Par une ordonnance du 15 juillet 1994, le juge fixa une tentative de conciliation au 15 novembre 1994, date à laquelle elle eut lieu, sans succès.

12.

Par une ordonnance du 2 décembre 1994, le juge invita l’une des défenderesses à produire un document, ce que cette dernière fit le 23 février 1995.

13.

Les 28 et 29 mars 1995, l’avocat des défenderesses renonça au mandat.

14.

Le 7 novembre 1995, le juge invita les défenderesses à constituer un nouvel avocat. Il renouvela cette invitation le 13 décembre 1995.

15.

Le 2 décembre 1997, le juge rendit une décision préparatoire (

despacho saneador

) spécifiant les faits déjà établis et ceux restant à établir. Le 19 décembre 1997, le requérant présenta une réclamation contre la décision préparatoire sur laquelle le juge statua le 23 février 1998.

16.

Le 18 juin 1998, les parties conclurent un règlement amiable, homologué par le juge le jour même.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

17.

Le requérant dénonce la durée de la procédure en cause. Il allègue la violation de l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (…) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

18.

La période à considérer a débuté avec l’introduction de la demande, le 22 novembre 1993, et s’est terminée le 18 juin 1998, date du règlement amiable conclu entre les parties. Elle s’étend donc sur quatre ans et sept mois.

19.

Pour rechercher s’il y a eu dépassement du délai raisonnable, il y a lieu d’avoir égard aux circonstances de la cause et aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour le requérant (voir, parmi beaucoup d’autres, l’arrêt Silva Pontes c. Portugal du 23 mars 1994, série A n° 286-A, p. 15, § 39).

20.

Le Gouvernement admet qu’il y a eu un délai excessif avant le prononcé de la décision préparatoire. Il souligne qu’il s’agissait d’une situation du tribunal en cause qui est à l’heure actuelle dépassée.

21.

La Cour prend note de la position du Gouvernement. Elle relève qu’aucun acte substantiel de procédure n’est intervenu entre le 13 décembre 1995, date d’une ordonnance du juge, et le 2 décembre 1997, date de la décision préparatoire. Ce délai de deux ans est indéniablement excessif.

22.

La Cour rappelle à cet égard que s’agissant de litiges portant sur les droits des salariés à leur rémunération ou à des indemnités tenant lieu de rémunération, le moment à partir duquel la limite du délai raisonnable envisagée par l’article 6 peut être considérée comme franchie doit être examiné avec une rigueur particulière (arrêt Ruotolo c. Italie du 27 février 1992, série A n° 230-D, p. 39, § 17

; voir également Comm. eur. D.H., Dores et Silveira c. Portugal, rapport 6.7.83, § 102,

Décisions et Rapports

n° 41, p. 70).

23.

Au vu des circonstances de la cause, la Cour conclut ainsi qu’il y a eu dépassement du «

délai raisonnable

» et, partant, violation de l’article 6 §

1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

24.

Aux termes de l

’

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

25.

Le requérant n’a pas déposé de demandes au titre de l’article 41 de la Convention, malgré les demandes de la Cour en ce sens. Dans son formulaire de requête, il a réclamé une indemnisation, sans donner d’autres précisions ou chiffrer ses demandes.

26.

La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 60 § 2 de son règlement

:

«

La Partie contractante requérante ou le requérant doivent chiffrer et ventiler par rubrique toutes leurs prétentions, auxquelles ils doivent joindre les justificatifs nécessaires, faute de quoi la chambre peut rejeter la demande en tout ou en partie.

»

27.

La Cour considère que le requérant n'a présenté aucune demande de satisfaction équitable. Par ailleurs, des considérations générales sur une «indemnisation» dans le formulaire de requête ne sauraient suffire, en l’absence de toute autre demande, pour considérer que le requérant a formulé des demandes au titre de l’article 41 de la Convention. La Cour estime par conséquent qu’il n’y a pas lieu de lui octroyer de somme à ce titre.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention

;

2.

Dit

qu’il n’y a pas lieu d’octroyer une somme à titre de satisfaction équitable.

Fait en français, puis communiqué par écrit le

1

er

février 2001 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président