SECȚIUNEA A TREIA CAUZA FERNANDES c. PORTUGALIA (solicitarea nr. 47459/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 18 aprilie 2002 DEFINIF 18/07/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Fernandes c. Portugalia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din dnii Ress Președintele Cabral Barreto Kūris Zupančič Hedigan Tsatsa-Nikolovska judecători și de Berger grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 26 martie 2002, Rend l'hotărâre, adoptat la această dată procedural La originea cauzei se află o cerere (nr. 47459/99) îndreptată împotriva Republicii Portugheze și al cărei resortisant al acestui stat, dl João Fernandes ( La 4 februarie 1999, Tribunalul a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenia de salvgardare a drepturilor omului și a libertăilor fundamentale (inclusiv Convenia privind dreptul omului). Reclamantul este reprezentat în faa Curii de către domnul C. Santos, avocat la Lisabona. Guvernul portughez ( Reclamantul susține că durata unei proceduri civile la care a fost parte a depășit termenul rezonabil. Cererea a fost atribuită celei de-a patra secțiuni a Curții [art. 52 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din regulament. Prin decizia din 10 aprilie 2001, Curtea a declarat cererea admisibilă. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită secțiunii a treia, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. La 25 iunie 1992, reclamantul a înaintat la Tribunalul din Loures o cerere de expulzare a chiriașilor (acção de despejo printr-o ordonanță din 2 iulie 1992, judecătorul a ordonat citația pârâtei. Un funcționar al grefei s-a deplasat la 22 octombrie 1992 la adresa indicată, dar nu a găsit pârâta. 10. La 25 martie 1994, judecătorul a dispus citatul pârâtei prin afișaj (citaçăo edital . Aceasta și-a prezentat concluziile ca răspuns la o dată nespecificată din luna mai 1994. 11. La 26 mai 1994, reclamantul a retras imediat (despejo imediato ), din cauza lipsei de plată a chiriei de către pârâtă. La 13 noiembrie 1998, judecătorul și-a reînnoit cererea de expulzare imediată la 17 iunie 1994, 25 noiembrie 1994 și 6 martie 1997. 13. La 13 noiembrie 1998, judecătorul a acceptat această cerere. După decizia sa, judecătorul a aplicat următoarea mențiune: Procedura este încă în curs de desfășurare în fața Tribunalului din Loures pentru a se soluționa problema presupusului chirii neplătite de pârâtă. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE 16. Reclamantul denunță durata procedurii în cauză. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 17. Perioada care trebuie luată în considerare a început odată cu depunerea cererii, la 25 iunie 1992. Procedura fiind în continuare pendinte, durata în cauză se extinde până în prezent pe parcursul a nouă ani și nouă luni. 18. Pentru a verifica dacă a fost depășit termenul rezonabil, trebuie să se țină seama de circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Hotărârea Silva Pontes c. Portugalia din 23 martie 1994, nr. 286 A, p. 15, § 39). 19. Pentru solicitant, durata în cauză este în mod evident excesivă. 20. Guvernul recunoaște că termenul rezonabil a fost depășit, dar atrage atenția Curții asupra supraîncărcării excepționale a rolului tribunalului din Loures în perioada în cauză. În acest sens, el subliniază că doi judecători auxiliari au fost repartizați, între septembrie 1997 și septembrie 1999, la această instanță, unul dintre acești judecători care au pronunțat, de altfel, ordonanța din 13 noiembrie 1998 21. Curtea ia notă de poziția guvernului și de explicațiile sale, însă nu poate accepta întârzieri precum cele observate în speță. În ceea ce privește supraîncărcarea rolului Tribunalului de Loures, Curtea își reafirmă jurisprudența constantă potrivit căreia revine statelor contractante obligația de a-și organiza sistemul judiciar astfel încât instanțele lor să poată garanta fiecăruia dreptul de a primi o decizie definitivă cu privire la contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile într-un termen rezonabil ( Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, CEDO 2000-VII, § 47). 22. Prin urmare, a avut loc o încălcare a art. 6 alin. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Reclamantul nu a prezentat revendicări în temeiul articolului 41 ca urmare a deciziei prin care se declară cererea admisibilă, însă, în formularul depus în sprijinul cererii sale, solicită suma de 7 000 000 000 Cu toate acestea, reclamantul se referă la prejudiciul cauzat de lipsa plății chiriei la care ar avea dreptul. 25. Pentru guvern, suma solicitată de reclamant se referă la un eventual prejudiciu material. Cu toate acestea, lipsa de plată a chiriei în cauză nu poate fi rezolvată decât în cadrul procedurii interne, suma în cauză nu prezintă nicio legătură cauzală cu încălcarea invocată. Guvernul subliniază că reclamantul nu solicită repararea unui eventual prejudiciu moral. 26. Curtea arată că modul în care reclamantul a prezentat, în formularul de cerere, cererea sa în temeiul articolului 41 din Convenție sugerează că: a făcut referire numai la prejudiciul material suferit din cauza lipsei de plată a chiriei în cauză. Comisia subliniază că reclamantul nu a prezentat și nici nu a prezentat alte cereri în urma deciziei de declarare a cererii admisibile și nici nu a contestat argumentele prezentate de guvern în această privință. Cu toate acestea, prejudiciul în cauză nu face obiectul decât procedurii interne și nu prezintă nicio legătură cauzală cu durata procedurii. Reclamantul nu a solicitat nici repararea unui eventual prejudiciu moral. Prin urmare, Curtea respinge cererea reclamantului. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 27. Reclamantul nu a solicitat plata unor cheltuieli și cheltuieli de judecată, astfel încât nu este necesar să i se acorde o sumă în acest sens. PE CESURI, CURTEA, LA mai târziu, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție respinge cererea de satisfacție echitabilă.Facută în franceză și apoi comunicat în scris 18 aprilie 2002 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Georg Ress Moduler Președinte
TROISIÈME SECTION
FERNANDES c. PORTUGAL
(Requête n° 47459/99)
ARRÊT
18 avril 2002
18/07/2002
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Fernandes c. Portugal,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
G.
Ress
,
président
,
I.
Cabral Barreto
,
P.
Kūris
,
B.
Zupančič
,
J.
Hedigan
,
M
me
M.
Tsatsa-Nikolovska
,
M.
K.
Traja
,
juges
,
et de
M.
V.
Berger
,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 26 mars 2002,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n° 47459/99) dirigée contre la République portugaise et dont un ressortissant de cet Etat, M.
João Fernandes («
le requérant
»), a saisi la Cour le 4 février 1999 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté devant la Cour par M
e
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. A. Henriques Gaspar, Procureur général adjoint.
3.
Le requérant allègue que la durée d’une procédure civile à laquelle il était partie a dépassé le délai raisonnable.
4.
La requête a été attribuée à la quatrième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.
5.
Par une décision du 10 avril 2001, la Cour a déclaré la requête recevable.
6.
Le 1
er
novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1).
7.
Le requérant est un ressortissant portugais né en 1935 et résidant à Camarate (Portugal).
8.
Le 25 juin 1992, le requérant introduisit devant le tribunal de Loures une demande en expulsion de locataire (
acção de despejo
).
9.
Par une ordonnance du 2 juillet 1992, le juge ordonna la citation à comparaître de la défenderesse. Un fonctionnaire du greffe se déplaça le 22
octobre 1992 à l’adresse indiquée mais ne retrouva pas la défenderesse.
10.
Le 25 mars 1994, le juge ordonna la citation de la défenderesse par voie d’affichage (
citação edital
). Celle-ci déposa ses conclusions en réponse à une date non précisée du mois de mai 1994.
11.
Le 26 mai 1994, le requérant demanda l’expulsion immédiate (
despejo imediato
), faute de paiement des loyers par la défenderesse. Celle-ci s’opposa à cette demande.
12.
Le requérant renouvela sa demande d’expulsion immédiate les 17
juin 1994, 25 novembre 1994 et 6 mars 1997.
13.
Le 13
novembre 1998, le juge fit droit à cette demande. Après sa décision, le juge apposa la mention suivante
: «
prise de fonctions le 13
octobre 1998
; accumulation de service
».
14.
Le greffe délivra le mandat d’expulsion le 26 mars 1999, celle-ci ayant eu lieu le 8 juillet 1999.
15.
La procédure est toujours pendante devant le tribunal de Loures afin que soit tranchée la question des loyers prétendument non versés par la défenderesse.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
16.
Le requérant dénonce la durée de la procédure en cause. Il allègue la violation de l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
17.
La période à considérer a commencé avec l’introduction de la demande, le 25 juin 1992. La procédure étant toujours pendante, la durée en cause s’étend à ce jour sur neuf ans et neuf mois.
18.
Pour rechercher s’il y a eu dépassement du délai raisonnable, il y a lieu d’avoir égard aux circonstances de la cause et aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres, l’arrêt Silva Pontes c. Portugal du 23 mars 1994, n°
286
‑
A, p. 15, § 39).
19.
Pour le requérant, la durée en cause est manifestement excessive.
20.
Le Gouvernement admet que le délai raisonnable a été dépassé. Il attire cependant l’attention de la Cour sur la surcharge exceptionnelle du rôle du tribunal de Loures pendant la période en cause. Il souligne à cet égard que deux juges auxiliaires ont été affectés, entre septembre 1997 et septembre 1999, à ce tribunal, l’un de ces juges ayant d’ailleurs rendu l’ordonnance du 13 novembre 1998.
21.
La Cour prend note de la position du Gouvernement ainsi que de ses explications. Elle ne saurait toutefois accepter des retards tels que ceux observés en l’espèce. Quant à la surcharge du rôle du tribunal de Loures, la Cour réaffirme sa jurisprudence constante selon laquelle il incombe aux Etats contractants d’organiser leur système judiciaire de telle sorte que leurs juridictions puissent garantir à chacun le droit d’obtenir une décision définitive sur les contestations relatives à ses droits et obligations de caractère civil dans un délai raisonnable (
Frydlender c. France
[GC], n° 30979/96, CEDH 2000-VII, § 47).
22.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
23.
Aux termes de l
’
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
24.
Le requérant n’a pas présenté de prétentions au titre de l’article 41 à la suite de la décision déclarant la requête recevable. Toutefois, dans le formulaire déposé à l’appui de sa requête, il réclame la somme de 7
000
000
escudos portugais, sans préciser s’il s’agit de la réparation du préjudice matériel ou du préjudice moral. Le requérant se réfère néanmoins au préjudice résultant de l’absence de versement des loyers auxquels il aurait droit.
25.
Pour le Gouvernement, la somme demandée par le requérant relève d’un éventuel préjudice matériel. Toutefois, l’absence de versement des loyers en question ne peut être résolue que dans le cadre de la procédure interne, la somme en cause ne présentant aucun lien de causalité avec la violation invoquée. Le Gouvernement souligne que le requérant ne demande pas la réparation d’un éventuel préjudice moral.
26.
La Cour relève que la manière dont le requérant a présenté, dans le formulaire de requête, sa demande au titre de l’article 41 de la Convention donne à penser qu’il ne se référait qu’au préjudice matériel subi en raison de l’absence de versement des loyers en question. Elle souligne que le requérant n’a ni présenté d’autres demandes suite à la décision déclarant la requête recevable ni contesté les arguments présentés par le Gouvernement à cet égard. Or le préjudice en cause ne relève que de la procédure interne et ne présente aucun lien de causalité avec la durée de la procédure. Le requérant n’a pas demandé non plus la réparation d’un éventuel préjudice moral. La Cour rejette donc la demande du requérant.
B.
Frais et dépens
27.
Le requérant n’ayant pas réclamé le paiement de frais et dépens, il n’y a pas lieu de lui accorder une somme à ce titre.
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention
;
2.
Rejette
la demande de satisfaction équitable.
Fait en français, puis communiqué par écrit le
18 avril 2002 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Vincent
Berger
Georg
Ress
Greffier
Président