SECȚIUNEA A TREIA CAUZA FERREIRA DA NAVE c. PORTUGALIA (solicitarea nr. 49671/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 7 noiembrie 2002 DEFINITIVF 05/02/2003 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Ferreira da Nave c. Portugalia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Cabral Barreto Caflisch Türmen Zupančič H.S. Greve Traja judecători și de Berger, grefier de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 15 noiembrie 2001 și 17 octombrie 2002, renunță hotărârea pe care o reprezintă, adoptată la această ultimă dată procedura La originea cauzei se află o cerere (n 49671/99) îndreptată împotriva Republicii Portugheze și al cărei resortisant al acestui stat, dl José Ferreira da Nave ( Reclamantul este reprezentat în fața Curții de către domnul Almeida Paiva, declarat la Barreiro. Guvernul portughez ( Cererea a fost atribuită celei de-a patra secțiuni a Curții [art. 52 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din Convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a treia secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ] printr-o decizie din 15 noiembrie 2001, Curtea a declarat cererea parțial admisibilă. Atât reclamantul, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei (art. 1 din regulament. DE FAPT, reclamantul s-a născut în 1940 și își are reședința în Almada (Portugalia). Victima unui accident de circulație care a avut loc la 12 aprilie 1982, reclamantul a înaintat, la 31 octombrie 1984, în fața Tribunalului din Barreiro, o cerere de despăgubire împotriva societății de asigurări M. și a șoferului vehiculului implicat. 10. Printr-o hotărâre din 21 aprilie 1987, tribunalul i-a acordat parțial dreptul reclamantului. La apelul acestuia din urmă, tribunalul din Barreiro (Tribunalul da Relação) de la Lisabona a anulat decizia luată printr-o hotărâre din 16 aprilie 1989. Potrivit instanei din Barriro, Tribunalul din Barriro a omis să se pronună asupra unora dintre problemele ridicate de reclamant. 11. La 15 februarie 1990, Tribunalul din Barreiro a emis o nouă hotărâre prin care se face parțial dreptate reclamantului și condamnând pârâtii la plata unei despăgubiri de 253 182 ecudos portughez (PTE), precum și la plata prejudiciilor rezultate din leucrum ces fără , care urmează să fie stabilite în cursul procedurii ulterioare de executare. 12. La 7 martie 1990, reclamantul a făcut apel la această hotărâre, considerând că instanța a omis să aplice coeficientului de devalorizare a monedei, precum și a intereselor moratorii. Prin hotărârea din 8 octombrie 1991, instanța de apel a acceptat recursul și a decis că actul în cauză trebuia să cuprindă elementele indicate de reclamant. 13. La 25 octombrie 1991, compania de asigurări s-a ocupat în casație în fața Curții Supreme (Supremo Tribunal de Justiça). Aceasta a respins recursul printr-o hotărâre din 19 septembrie 1993. 14. La 24 martie 1994, reclamantul a introdus în fața instanței din Barreiro o procedură de executare a hotărârii din 8 octombrie 1991 a instanței judecătorești în litigiu. El a solicitat, de asemenea, lichidarea părții nenumărate a landului. În cele din urmă, reclamantul a solicitat confiscarea (penhora) a două clădiri aparținând pârâtilor. 15. La 26 octombrie 1994, compania de asigurări i-a plătit reclamantului suma de 914 446 PTE pe care o consideră a corespunde responsabilității sale. 16. La 31 octombrie 1994, judecătorul a făcut o decizie pregătitoare (despacho saneador ), precizând faptele deja stabilite și cele care rămân de stabilit 17. La 15 martie 1995, judecătorul a invitat părțile să-și prezinte mijloacele de probă, ceea ce au făcut la 30 martie și 7 aprilie 1995, cerându-le în special să prezinte reclamantului o expertiză medicală, iar aceasta a avut loc la 23 august 1995 la spitalul Barreiro. Raportul referitor la aceaceasta a fost depus la 27 decembrie 1995. 18. Printr-o ordonanță din 8 martie 1996, judecătorul a fixat la tribunal data la care a avut loc la data de 9 mai 1996, data la care aceasta a avut loc. 19. Prin hotărârea din 16 ianuarie 1997, tribunalul din Barreiro a fixat la dana reclamantului la 1 309 274 PTE. El a decis că suma datorată de compania de asigurări era de 914 446 PTE, deja plătită de aceasta din urmă, partea rămasă a șoferului. 20. La 25 februarie 1997, reclamantul a făcut apel la această decizie. Cu toate acestea, la 30 iunie 1997, judecătorul a declarat recursul fără efect (deerto ), reclamantul care nu a depus o memorie. 21. La 13 mai 1998, judecătorul a ordonat grefei să stabilească o decontare parțială a cheltuielilor de judecată datorate de solicitant, din cauza lipsei procedurii de către acesta din urmă. La 15 februarie 1999, reclamantul a primit o notificare cu privire la această declarație. 22. La 3 martie 1999, reclamantul a contestat decontul stabilit de grefă. Pe de altă parte, el a subliniat faptul că sechestrarea imobilului deținut de șofer nu a fost încă efectuată. Confiscarea a avut loc la 19 mai 1999. 23. La 10 septembrie 1999, șoferul a acordat asistență judiciară. Judecătorul a acceptat această cerere la 28 ianuarie 2000. 24. La 4 mai 2000, reclamantul a informat că a primit deja suma în cauză și l-a invitat pe judecător să pronunțe stingerea execuției. 25. La 12 mai 2000, judecătorul a anulat procedura de executare. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 27. Perioada care trebuie luată în considerare a început la data de 31 În acest sens, Curtea amintește că această perioadă acoperă, de asemenea, procedura ulterioară de executare, care era o a doua etapă a procedurii (Martins Moreira c. Portugalia, Hotărârea din 26 octombrie 1988, seria A n 143, p. 16, § 44). Durata în cauză este de cincisprezece ani și șase luni. 28. Pentru a verifica dacă a fost depășit termenul rezonabil, trebuie să se țină seama de circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Silva Pontes c. Portugalia, Hotărârea din 23 martie 1994, seria A n 286-A, p. 15, § 39). Pentru reclamant, durata în cauză este în mod evident excesivă. 30. Guvernul admite că procedura a suferit câteva întârzieri, care se explică totuși prin comportamentul reclamantului și prin supraîncărcarea rolului instanțelor sesizate, în special al instanței din Barreiro. 31. Curtea constată mai întâi că cauza nu avea o complexitate deosebită. 32. În ceea ce privește comportamentul reclamantului, este adevărat că acesta este responsabil pentru o serie de întârzieri. Cu toate acestea, acest comportament nu poate explica durata totală a procedurii. Astfel, recursul introdus la 7 martie 1990 de către reclamant nu a fost decis ca la 8 octombrie 1991 să fie un an și șapte luni mai târziu. În plus, recursul în casare depus de compania de asigurări a așteptat o decizie timp de un an și unsprezece luni. În ceea ce privește procedura de executare, ea nu a făcut decât să prelungească prima fază, a cărei durată era deja excesivă. 34. În ceea ce privește supraîncărcarea rolului instanțelor sesizate, Curtea reafirmă că revine statelor contractante obligația de a-și organiza sistemul judiciar astfel încât instanțele lor să poată garanta fiecăruia dreptul de a obține o decizie definitivă cu privire la contestațiile referitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil într-un termen rezonabil (a se vedea Comingersoll S.A.c. Portugalia [GC], nr. 35382/97, § 24, CEDO 2000-IV. 35. Prin urmare, termenul rezonabil a fost depășit și, prin urmare, încălcarea articolului 6 alineatul (1) al doilea paragraf din convenție. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite d ă ț ii t ă ț ii t ă ț ii t ă ț ii t ă ț ii t ă ț ii t ă ț ii t ă ț ii t ă ț ii , Curtea acordă părții care, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 940 EUR (EUR) pentru prejudiciile morale suferite, susținând că acest prejudiciu este cu atât mai grav cu cât nu mai poate, în virtutea accidentului de care a fost victima, să își exercite profesia de taxi. 38. Guvernul susține că nu există nicio legătură cauzală între prejudiciul invocat de reclamant și presupusa încălcare. În cazul în care, în speță, ar exista un prejudiciu moral, statul membru în cauză pune la dispoziția înțelepciunii și criteriilor de echitate ale Curții. 39. Curtea consideră că prelungirea procedurii dincolo de termenul rezonabil a cauzat, cu siguranță, reclamantului un prejudiciu moral care justifică acordarea unei despăgubiri. Statuând în echitate, aceasta îi alocă în acest titlu 8 000 EUR. Plăti și cheltuieli de judecată 40. Reclamantul care nu a făcut referire la cheltuieli și cheltuieli de judecată, nu trebuie să îi acorde o sumă în acest sens. Interese moratoriu 41. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURTEA, ÎN L Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 8 000 EUR (8 000 EUR) pentru daune morale de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 7 noiembrie 2002 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Georg Ress Moduler Președinte
TROISIÈME SECTION
FERREIRA DA NAVE c. PORTUGAL
(Requête n
o
49671/99)
ARRÊT
7 novembre 2002
05/02/2003
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Ferreira da Nave c. Portugal,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
G.
Ress
,
président
,
I.
Cabral Barreto
,
L.
Caflisch
,
R.
Türmen
,
B.
Zupančič
,
M
me
H.S.
Greve
,
M.
K.
Traja
,
juges
,
et de
M.
V.
Berger,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil les 15 novembre 2001 et 17
octobre 2002,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette dernière date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
49671/99) dirigée contre la République portugaise et dont un ressortissant de cet Etat, M. José Ferreira da Nave («
le requérant
»), a saisi la Cour le 14 juin 1999 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté devant la Cour par M. Almeida Paiva, avoué à Barreiro. Le gouvernement portugais («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. A. Henriques Gaspar, Procureur général adjoint.
3.
Le requérant alléguait en particulier que la durée d’une procédure civile à laquelle il était partie avait dépassé le délai raisonnable.
4.
La requête a été attribuée à la quatrième section de la Cour (article
52 §
1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.
5.
Le 1
er
novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1).
6.
Par une décision du 15 novembre 2001, la Cour a déclaré la requête partiellement recevable.
7.
Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article
59
§
1 du règlement).
8.
Le requérant est né en 1940 et réside à Almada (Portugal).
9.
Victime d’un accident de la circulation survenu le 12 avril 1982, le requérant introduisit, le 31 octobre 1984, devant le tribunal de Barreiro, une demande en dommages et intérêts contre la compagnie d’assurances M. et le conducteur du véhicule impliqué.
10.
Par un jugement du 21 avril 1987, le tribunal fit partiellement droit au requérant. Sur appel de ce dernier, la cour d’appel (
Tribunal da Relação
) de Lisbonne annula la décision entreprise par un arrêt du 16 avril 1989. Selon la cour d’appel, le tribunal de Barreiro avait omis de se prononcer sur certaines des questions soulevées par le requérant.
11.
Le 15 février 1990, le tribunal de Barreiro rendit un nouveau jugement faisant partiellement droit au requérant et condamnant les défendeurs au paiement d’une indemnité de 253
182 escudos portugais (PTE) ainsi qu’à l’indemnisation des préjudices résultant du
lucrum cessans
, à déterminer lors de la procédure ultérieure d’exécution.
12.
Le 7 mars 1990, le requérant fit appel de ce jugement, estimant que le tribunal avait omis d’appliquer à l’indemnité accordée le coefficient de dévaluation de la monnaie ainsi que les intérêts moratoires. Par un arrêt du
8 octobre 1991, la cour d’appel accueillit l’appel et décida que l’indemnité en cause devait comprendre les éléments indiqués par le requérant.
13.
Le 25 octobre 1991, la compagnie d’assurances se pourvut en cassation devant la Cour suprême (
Supremo Tribunal de Justiça
). Celle-ci rejeta le pourvoi par un arrêt du 19 septembre 1993.
14.
Le 24 mars 1994, le requérant introduisit devant le tribunal de Barreiro une procédure d’exécution de l’arrêt du 8 octobre 1991 de la cour d’appel. Il demanda également la liquidation de la partie non chiffrée de l’indemnité. Enfin, le requérant sollicita la saisie (
penhora
) de deux immeubles appartenant aux défendeurs.
15.
Le 26 octobre 1994, la compagnie d’assurances versa au requérant le montant de 914
446 PTE qu’elle estima correspondre à sa responsabilité.
16.
Le 31 octobre 1994, le juge rendit une décision préparatoire (
despacho saneador
) spécifiant les faits déjà établis et ceux restant à établir.
17.
Le 15 mars 1995, le juge invita les parties à présenter leurs moyens de preuve, ce qu’elles firent les 30 mars et 7 avril 1995. Elles demandèrent notamment de soumettre le requérant à une expertise médicale. Celle-ci eut lieu, le 23 août 1995, à l’hôpital de Barreiro. Le rapport y relatif fut déposé le 27 décembre 1995.
18.
Par une ordonnance du 8 mars 1996, le juge fixa l’audience au 9 mai 1996, date à laquelle elle eut lieu.
19.
Par un jugement du 16 janvier 1997, le tribunal de Barreiro fixa l’indemnité du requérant à 1
309
274 PTE. Il décida que la somme due par la compagnie d’assurances était de 914
446 PTE, déjà versée par cette dernière, la partie restante incombant au conducteur.
20.
Le 25 février 1997, le requérant fit appel de cette décision. Toutefois, le 30 juin 1997, le juge déclara l’appel sans effet (
deserto
), le requérant n’ayant pas présenté de mémoire.
21.
Le 13 mai 1998, le juge ordonna au greffe d’établir un décompte partiel des frais de justice dus par le requérant, faute d’impulsion de la procédure par ce dernier. Le 15 février 1999, le requérant reçut notification de ce décompte.
22.
Le 3 mars 1999, le requérant contesta le décompte établi par le greffe. Par ailleurs, il insista sur le fait que la saisie de l’immeuble appartenant au conducteur n’avait pas encore été effectuée. La saisie eut lieu le 19 mai 1999.
23.
Le 10 septembre 1999, le conducteur demanda l’assistance judiciaire. Le juge fit droit à cette demande le 28 janvier 2000.
24.
Le 4 mai 2000, le requérant fit savoir qu’il avait déjà reçu la somme en cause et invita le juge à prononcer l’extinction de l’exécution.
25.
Le 12 mai 2000, le juge prononça l’extinction de la procédure d’exécution.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
26.
Le requérant dénonce la durée de la procédure. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
27.
La période à considérer a débuté le 31
octobre 1984 et s’est terminée le 12 mai 2000 par l’ordonnance du juge du tribunal de Barreiro. La Cour rappelle à cet égard que cette période couvre également la procédure ultérieure d’exécution, qui était une seconde phase de l’instance (
Martins Moreira c. Portugal
, arrêt du 26 octobre 1988, série A n
o
143, p. 16, § 44). La durée en cause est ainsi de quinze ans et six mois.
28.
Pour rechercher s’il y a eu dépassement du délai raisonnable, il y a lieu d’avoir égard aux circonstances de la cause et aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres,
Silva Pontes
c. Portugal
, arrêt du 23 mars 1994, série A n
o
286-A, p. 15, § 39).
29.
Pour le requérant, la durée en cause est manifestement excessive.
30.
Le Gouvernement admet que la procédure a souffert quelques retards, qui s’expliquent toutefois par le comportement du requérant et par la surcharge du rôle des juridictions saisies, notamment du tribunal de Barreiro.
31.
La Cour constate d’abord que l’affaire ne revêtait pas de complexité particulière.
32.
Quant au comportement du requérant, il est vrai que ce dernier est responsable d’un certain nombre de retards. Toutefois, ce comportement ne saurait expliquer la durée totale de la procédure.
33.
S’agissant du comportement des autorités compétentes, la Cour a relevé un certain nombre de retards.
Ainsi, l’appel introduit le 7 mars 1990 par le requérant n’a été décidé que le 8 octobre 1991, soit un an et sept mois plus tard. Par ailleurs, le pourvoi en cassation déposé par la compagnie d’assurances a attendu une décision pendant un an et onze mois.
Quant à la procédure d’exécution, elle n’a fait qu’allonger la première phase, dont la durée était déjà excessive.
34.
S’agissant de la surcharge du rôle des juridictions saisies, la Cour réaffirme qu’il incombe aux Etats contractants d’organiser leur système judiciaire de telle sorte que leurs juridictions puissent garantir à chacun le droit d’obtenir une décision définitive sur les contestations relatives à ses droits et obligations de caractère civil dans un délai raisonnable (voir
Comingersoll S.A. c. Portugal
[GC], n
o
35.
Il y a donc eu dépassement du délai raisonnable et, partant, violation de l’article 6 § 1.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
36.
Aux termes de l
’
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
37.
Le requérant demande 5
000
000 escudos portugais, soit 24
940 euros (EUR), pour le préjudice moral subi. Il fait valoir que ce préjudice est d’autant plus grave qu’il ne peut plus, en vertu de l’accident dont il a été victime, exercer sa profession de taxi.
38.
Le Gouvernement soutient qu’il n’y a aucun lien de causalité entre le préjudice invoqué par le requérant et la violation alléguée. Au cas même où il y aurait en l’espèce un préjudice moral, le Gouvernement s’en remet à la sagesse et aux critères d’équité de la Cour.
39.
La Cour estime que le prolongement de la procédure au-delà du délai raisonnable a certainement causé au requérant un préjudice moral justifiant l’octroi d’une indemnité. Statuant en équité, elle lui alloue à ce titre 8
000
EUR.
B.
Frais et dépens
40.
Le requérant n’ayant pas fait état de frais et dépens, il n’y a pas lieu de lui accorder une somme à ce titre.
C.
Intérêts moratoires
41.
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention
;
2.
Dit
a)
que l
’
Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44
§
2 de la Convention, 8
000 EUR (huit mille euros) pour dommage moral
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
3.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le
7 novembre 2002 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Vincent
Berger
Georg
Ress
Greffier
Président