cererei nr. 44070/98 prezentate de Mirko BELJANSKI împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secție), în sesiune pe 2 martie 2000 pe o cameră compusă din: D. B. Conforti, președinte, D. G. Bonello, D. J.-P. Costa, Dna. V. Strážnická, D. P. Lorenzen, D. A.B. Baka, D. A. Kovler, judecători, și D. E. Fribergh, grefier de secție, Ținând seama de petiția sus-menționată introdusă devant Comisia Europeană a Drepturilor Omului pe 24 august 1998 și înregistrată pe 26 octombrie 1998, Ținând seama de art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina petiția, După deliberare, pronunță următoarea decizie:
Reclamantul este un cetățean francez, născut în 1923 și locuind la Paris (Franța). El este reprezentat devant Curte de Dna. H. Cabeli, avocat la barou din Paris. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. A. Circonstanțe particulare ale cauzei Reclamantul, doctor în științe, a continuat cercetări în biologie moleculară la institutul Pasteur din 1948 la 1978, apoi la facultatea de farmacie din Châtenay-Malabry. Retras din 1988, el și-a continuat lucrările la «centrul de cercetare biologică» («CERBIOL»), un laborator situat în departamentul Isère și aparținând unei asociații numite «centru de inovație, cercetări și informații științifice» («CIRIS»). În acest cadru, a dezvoltat produse – inclusiv un anumit «PB 100» – care au fost puse în vânzare în farmacie prin intermediul unei societăți numit «ISA».
1. Procedura aferentă primei plângeri depuse împotriva reclamantului În 1993, în urma depunerii unei plângeri de către ordinul național al medicilor, reclamantul a fost urmărit devant tribunalul corectional din Saint-Etienne pentru exercitarea ilegală a farmacie și medicină. Prin hotărâre din 10 martie 1994, tribunalul sus-menționat a recunoscut reclamantul vinovat de aceste fapte dar l-a scutit de pedeapsă (pe motiv în particular că «paguba cauzată [era] reparată și [că] tulburarea rezultând din infracție [a] încetat»).
Hotărârea precizează următoarele: «(...) Ținând seama că lucrările laboratorului [CERBIOL] pot fi calificate ca fiind deosebit de serioase și (...) că dacă nu au condus până acum, la fel cum de altfel nici cele ale tuturor celorlalți cercetători, elementele din dosar nu permit în niciun fel să le discrediteze nici cu atât mai puțin să le asimileze unei «charlatanisme» oarecare; (...) Ținând seama că seriozitatea lucrărilor [reclamantului] nu poate fi pusă la îndoială în măsura în care în particular nu se poate gândi cu ușurință că institutul Mérieux și laboratoarele Debat au rămas în relații științifice și comerciale timp de patru ani cu un partener «fantezist»; Ținând seama că din toate aceste motive, niciun fapt de escrocherie nu este reprobat [inculpatului], chiar dacă informația a fost deschisă inițial pe această bază în urma denunțării unui jurnalist; Ținând seama că prevenția se bazează, pe de-o parte, pe delictul exercitării ilegale a farmacie (...) și, pe de altă parte, pe cel al exercitării ilegale a medicină (...), delicte care par să și găsească sursa în absența unei recunoașteri a produselor Beljanski de către instituțiile oficiale și autorizate să dea autorizațiile în vederea comercializării;
Ținând seama că din aproximativ 1981 [reclamantul] a livrat bolnavilor cu cancer sau SIDA produsele pe care le-a dezvoltat chiar și dacă aceste produse nu au obținut autorizația de comercializare și că laboratorul CERBIOL nu are statut de stabiliment farmaceutic; că aceste fapte nu sunt contestate (...); Ținând seama că în paralel cu exercitarea ilegală a farmacie, [reclamantul] a participat la diagnosticul unor bolnavi și la prescrierea medicamentelor; că în particular, el a recunoscut că (...) a fost condus la a examina datele biologice ale unor pacienți și uneori la a stabili doza în acord cu medicul tratant; că el mai a precizat că a ajutat 150 la 180 de bolnavi cu cancer și patru zeci de bolnavi cu SIDA, că aceste fapte fundamentează suficient prevenția exercitării ilegale a medicină; (...)» 2. Cererea de autorizare de comercializare a PB 100 Cu scopul de a formula un dosar de cerere de autorizare de comercializare («AMM») din PB 100, reclamantul a constituit o societate comercială (SARL «VIVA») al cărui soț a fost numit administrator.
Cererea a fost formulată pe 6 iulie 1995 și, pe 25 iulie 1995, agenția medicamentului a respins dosarul reclamantului ca fiind incomplet. Reclamantul a decis deci să procedeze la două noi studii pentru a-și completa dosarul; în această intenție, s-a adresat unei societăți specializate, centrul de cercetări, inovație și dezvoltare («CRID»), care a încredințat aceste lucrări institutul Pasteur din Lille. Rapoartele de studiu au fost livrate pe 8 și 22 august 1996; conform reclamantului, ele «contrazic formal concluziile» unui raport al agenției naționale de cercetare pe SIDA («ANRS») din 26 iunie 1994 potrivit cărora PB 100 este ineficace și toxic. 3. A doua procedură penală condusă împotriva reclamantului În martie 1993, direcția afacerilor sanitare și sociale din Île-de-France alerta parchetul din Créteil cu privire la activitățile societății ISA.
Pe 26 ianuarie 1994, procurorul Republicii sesizase judecătorul de instrucție al tribunalului de prim-instantă din Créteil cu un requisitor introductiv împotriva reclamantului pentru «exercitarea ilegală a farmacie; absența autorizației de comercializare a produsului prezentat ca medicament; publicitate sau propagandă în favoarea produselor altele decât medicamentele regulat autorizate, prezentate ca favorizând prevenția și tratamentul bolilor; înșelăciune privind natura, și anume, originea, calitățile substanțiale, compoziția mărfii vândute; complicitate». Pe 16 mai 1995, judecătorul de instrucție ascultat reclamantul la prima comparație și l-a pus sub acuzare pe aceste temeiuri. Pe 24 mai 1996, raportul unui expertiz al unor din produsele litigioase ordonat de judecătorul de instrucție a fost notificat reclamantului; acest raport conchide că «diferitele loturi sunt conforme cu documentația» care le însoțește.
Printr-o ordonanță din 28 iunie 1996, judecătorul de instrucție a plasat reclamantul sub control judiciar cu obligația să-l informeze pe de orice deplasare în afara Franței, interzicerea de a primi sau de a întâlni co-inculpații sau de a comunica prin orice mijloace sau a intra în relație cu aceștia în orice fel, și obligația să se abțină de la promovarea «substanțelor obiect ale prezentei informații prin orice mijloace: scris, conferință, emisiuni radiodifuzate sau televisate, etc. (...)». Pe 9 octombrie 1996 o percheziție a fost condusă în localurile laboratorului asociației CIRIS; documente și mostre au fost confiscate. Sigilii au fost aplicate localurilor constituind sediul asociației. Potrivit reclamantului, «toate documentele asociaționale, inclusiv rapoartele institutului Pasteur din Lille din 8 și 22 august 1996», au fost confiscate.
Simultan, percheziții au fost efectuate la «mai mulți zeci de bolnavi», la domiciliul reclamantului și la sediul CRID unde «toate documentele destinate finalizării dosarului AMM» au fost confiscate. Caietele în care reclamantul notase rezultate ale cercetărilor sale au fost de asemenea confiscate. Personalul asociației CIRIS, precum și reclamantul și soția sa, au fost puși în arest. În final, 92 de persoane au fost puse sub acuzare, inclusiv mulți farmaciști și medici. Printr-o ordonanță din 10 octombrie 1996, judecătorul de instrucție a întărit controlul judiciar al reclamantului.
Pe lângă obligațiile prevăzute de ordonanța din 28 iunie 1996, D. Beljanski a fost obligat să depună pașaportul la judecătorul sus-menționat, să se abțină de la întâlnirea «oricărei persoane puse sub acuzare sau pusă la îndoială, cu excepția soției sale», să «verse (...) o cauțiune cu suma totală de 500 000 FRF (...) în zece versamente de 50 000 FRF fiecare (...)» și să se abțină de la «gestionarea oricărei societăți civile, comerciale sau oricărei întreprinderi personale, precum și de exercitarea oricărei activități în legătură cu fabricarea, comercializarea și difuzarea de produse medicamentoase neautorizate». Între timp, reclamantul adresase judecătorului de instrucție o cerere de anulare a controlului judiciar ordonat pe 28 iunie 1996, pe care judecătorul sus-menționat o respinsese printr-o ordonanță din 4 octombrie 1996. Reclamantul a apelat această ordonanță devant curtea de apel din Paris.
El susținea că potrivit articolului 138 din codul de procedură penală, controlul judiciar putea fi ordonat doar în cazul în care persoana pusă sub acuzare s-ar confrunta cu cel puțin o pedeapsă de pușcărie de natură corecțional și că, printre delictele care i se reproșa, doar delictul înșelăciunii era pedepsit cu o asemenea pedeapsă. Or, potrivit lui, punerea lui sub acuzare pe motiv de acest delict era nejustificată din următoarele motive: hotărârea tribunalului corectional din Saint-Etienne din 10 martie 1994 concluzia că niciun fapt de escrocherie nu putea fi raportat; raportul expertizei notificat pe 24 mai 1996 concluzia la conformitatea produselor cu documentația care le privește; raportul expertizei din 22 august 1996 concluzia că produsele litigioase nu erau nici toxice nici periculoase pentru sănătatea publică.
Pe scurt, nici o vinovăție nu era susceptibilă de a fundamenta controlul judiciar. Pe 6 noiembrie 1996, considerând că «obligațiile fixate în cadrul controlului judiciar [erau] necesare pentru a evita reînnodarea faptelor reprimate», a treia cameră de acuzare a curții de apel din Paris a confirmat ordonanța atacată. Hotărârea precizează în particular următoarele: «Investigația stabilea: – că [societatea ISA] exploata în localuri aparținând [reclamantului] mai mulți brevete ai acestuia, comercializând produse cu scop terapeutic pentru boli, cum ar fi cancerul și SIDA. (...) – că produsele au fost fabricate de diverse societăți, și vândute la numeroase farmacie în toată Franța. – că cercetările pe aceste produse au fost efectuate de [reclamant] (...).
Aceste produse considerate medicamentelor, în sensul articolului L. 511 din codul sănătății publice, erau comercializate în timp ce nicio autorizație de comercializare nu fusese obținută, și că, dimpotrivă, fusese interzis prin ordin al ministerului Sănătății din 5 octombrie 1993. Eficacitatea lor a fost obiectul unei vii dezbateri în cadrul comunității științifice internaționale. [Reclamantul], pus sub acuzare, pe 16 mai 1995, nu a contestat faptele, a spus că acționează cu scop umanitar. (...)» Pe 19 noiembrie 1996, reclamantul solicită judecătorului de instrucție să i se restituie rapoartele institutului Pasteur din Lille din 8 și 22 august 1996, necesare potrivit lui pentru constituirea dosarului autorizării comercializării.
Judecătorul de instrucție a respins această cerere prin ordonanță din 12 februarie 1997. Pe 30 aprilie 1997, reclamantul solicita suprimarea obligației de a se abține de la promovarea substanțelor obiect ale informației, restituirea pașaportului (el preciza că dorea să poată continua cercetările și comunica cu comunitatea științifică) și reducerea cauțiunii la suma de 350 000 FRF. Judecătorul de instrucție a respins aceste cereri prin ordonanță din 12 mai 1997. Pe 24 mai 1997, reclamantul solicita judecătorului de instrucție să-i precizeze dacă controlul judiciar căruia era obligat să se supună constituia un obstacol pentru a-și depune un articol referitor la PB 100 unei reviste științifice internaționale pentru o eventuală publicare.
El susține că judecătorul sus-menționat nu i-a răspuns. Sesizată de reclamant, curtea de apel din Paris (a treia cameră de acuzare), prin hotărâre din 6 iunie 1997, a confirmat ordonanța din 12 mai 1997, cu excepția faptului că respingea cererea privind reducerea cauțiunii la suma de 350 000 FRF. Reclamantul solicitase de asemenea, pe 30 aprilie 1997, restituirea computerului laboratorului de cultură celulară confiscat la CERBIOL, precum și caietele în care consemna observații privind cercetările sale; el mai solicitase de asemenea autorizația de a accesa una din camerele unei anexe a domeniului în care se găsea laboratorul CERBIOL pentru a putea locui fără costuri în cursul șederii sale la laboratorul respectiv.
Pe 23 mai 1997, judecătorul de instrucție ordonase restituirea computerului și a unor din caietele reclamantului și respingea cererea pentru surplus. Reclamantul a reiterat cererea de acces la o cameră din domeniul sus-menționat, pe 2 iulie 1997 cât și, neobținând răspuns, pe 18 octombrie 1997. Judecătorul de instrucție a respins această din urmă cerere prin ordonanță din 9 februarie 1998 pe motivul că «ridicarea chiar și parțială a sigiliilor aplicate domeniului (...) ar fi de natură să compromită desfășurarea bună a informației, domeniu care adăpostise un stabiliment de fabricare a medicamentelor lipsit de orice autorizare» și «că în orice caz Mirko Beljanski nu este – direct – proprietar al domeniului și are acces liber la laboratorul seu pentru a-și continua cercetările».
Pe 28 ianuarie 1998, reclamantul solicita din nou suprimarea controlului judiciar căruia era obligat să se supună. Această cerere a fost respinsă printr-o ordonanță a judecătorului de instrucție din 2 februarie 1998, pe motiv că era «în orice caz prematură». Sesizată de interesatul, curtea de apel din Paris (a treia cameră de acuzare) a confirmat această ordonanță printr-o hotărâre din 25 februarie 1998 redactată după cum urmează: «Există împotriva D. Beljanski indici serioși care fac presupunerea participării sale la ansamblul faptelor asupra cărora judecătorul de instrucție este sesizat. Controlul judiciar nu interzice apelantului să-și continue cercetările.
Obligațiile fixate în cadrul controlului judiciar trebuie menținute pentru nevoile informației și pentru a preveni reînnodarea faptelor reprimate, substanțele obiect ale informației fiind interzise printr-un ordin ministerial de sănătate și nicio nouă situație neintervenind de la ultima modificare a controlului judiciar. D. Beljanski are interese în SUA și este necesar să se asigure prezența sa la toți actele procedurii și în special prin reținerea pașaportului, este deci necesar să se confirme ordonanța atacată». Printr-o ordonanță din 24 iunie 1998, judecătorul de instrucție a respins cererile CRID care au vizat de asemenea restituirea pieselor sub sigiliu – inclusiv, potrivit reclamantului, dosare constituite pentru completeaza dosarul autorizării comercializării.
4. Controlul fiscal Soții Beljanski au fost supuși unui control fiscal, în cadrul căruia, pe 18 iunie 1997, administrația fiscală a depus înscrierea unei ipoteci judiciare provizorii pe un apartament care le aparținea. În primăvara 1998, trezoreriei publice notificat reclamantul un redresare privind suma de 9 618 997 FRF, corespunzând – inclusiv dobânzi de întârziere și penalități – drepturilor în materie de contribuție socială generalizată datorată pentru anii 1992 și 1994 și impozitelor pe venituri datorat pentru anul 1992, 1993 și 1994, precum și impozitului pe valoarea adăugată exigibil pentru anul 1994. Sesizată de ministrul Bugetului pe 19 decembrie 1997, comisia infracțiunilor fiscale a emis, pe 27 februarie 1998, o opinie favorabilă angajării urmăririlor corecționale împotriva reclamantului.
Ca urmare, pe 5 martie 1998, directorul serviciilor fiscale competente a depus împotriva lui o plângere pentru fraude fiscale devant procurorul Republicii al tribunalului de prim-instantă din Paris. B. Drept intern relevant Controlul judiciar poate fi ordonat de judecătorul de instrucție dacă persoana pusă sub acuzare se confruntă cu o pedeapsă de pușcărie de natură corecțional sau o pedeapsă mai grea. Acest control obligă persoana interesată să se supună, potrivit deciziei judecătorului de instrucție, uneia sau mai multor din obligațiile enumerate la art. 138 din codul de procedură penală. GRIEFURI Reclamantul susține la titlu preliminar că măsurile luate împotriva lui de autorități administrative și judiciare tind către un singur și același obiectiv: să-l împiedice să obțină autorizația de comercializare a produselor sale, acelea fiind susceptibile de a concura cu produsele dezvoltate în cadrul programelor de cercetare aprobate și finanțate de autorități publice.
Invocând art. 6 § 1, reclamantul se plânge de durata procedurii penale care a început pe 16 mai 1995 cu punerea sa sub acuzare. El se plânge de asemenea că nu se bucură de un «proces echitabil» în sensul acestei dispoziții: pe de-o parte, drepturile apărării și principiul egalității armelor nu ar fi respectate; pe de altă parte, prin menținerea punerii sale sub acuzare pe motiv de «înșelăciune» în timp ce nu ar exista nicio dovadă formală împotriva lui, judecătorul de instrucție și curtea de apel din Paris intenționează să fabrice un motiv permițând menținerea controlului judiciar, ceea ce ar caracteriza o deturnare de puteri. Invocând art. 6 § 2, reclamantul alege de asemenea o nerespectare a principiului prezumpției de nevinovăție.
Pe de-o parte, măsurile luate împotriva lui de autoritățile de instrucție ar arăta că acestea din urmă deja îl consideră vinovat al faptelor litigioase. Pe de altă parte, în timp ce a fost sesizată în apel cu o ordonanță de refuz de anulare a controlului judiciar, a treia cameră de acuzare a curții de apel din Paris, în hotărârea sa din 6 noiembrie 1996, ar fi afirmat că produsele litigioase sunt medicamente în sensul articolului L. 511 din codul sănătății publice și ar fi prejudecata vinovăția sa. Invocând art. 6 § 3 b), reclamantul susține de altfel că controlul judiciar căruia este obligat să se supună și redresări fiscale din care dânsul și asociația CIRIS fac obiectul au efectul de a-l priva de posibilitatea de a demonstra inofensivitatea – sau chiar eficacitatea – produselor sale și de a obține autorizația comercializării lor; s-ar afla deci privat de mijloacele științifice, tehnice și financiare esențiale pentru pregătirea apărării sale.
În fine, invocând art. 10 din Convenție și art. 2 din Protocolul nr. 4, el se spune victimă a unei încălcări a dreptului seu la libertatea de exprimare și a dreptului seu la libertatea de circulație rezultând din controlul judiciar căruia este obligat să se supună.
Reclamantul denunță durata procedurii penale care a început pe 16 mai 1995 cu punerea sa sub acuzare. El invocă art. 6 § 1 din Convenție, conform căruia: «Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată echitabil, (...) și într-un termen rezonabil, de către un tribunal (...) care va decide (...) asupra bunei temeiuri a oricărei acuzații în materie penală direcționată împotriva ei. (...)» În starea actuală a dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității plângerii bazate pe durata procedurii și consideră necesar să comunice această parte a cererei guvernului pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 54 § 3 b) din Regulament.
Pe baza articolului 6 § 1, reclamantul se plânge de asemenea că nu se bucură de un «proces echitabil»: pe de-o parte, drepturile apărării și principiul egalității armelor nu ar fi respectate; pe de altă parte, prin menținerea punerii sale sub acuzare pe motiv de «înșelăciune» în timp ce nu ar exista nicio dovadă formală împotriva lui, judecătorul de instrucție și curtea de apel din Paris intenționează să fabrice un motiv permițând menținerea controlului judiciar, ceea ce ar caracteriza o deturnare de puteri. El susține de altfel că controlul judiciar căruia este obligat să se supună și redresări fiscale din care dânsul și asociația CIRIS fac obiectul au efectul de a-l priva de posibilitatea de a demonstra inofensivitatea – sau chiar eficacitatea – produselor sale și de a obține autorizația comercializării lor; s-ar afla deci privat de mijloacele științifice, tehnice și financiare esențiale pentru pregătirea apărării sale.
El invocă la aceasta scop art. 6 § 3 b) din Convenție, care este redactat după cum urmează: «Orice acuzat are dreptul în particular la (...) dispunerea timpului și facilităților necesare pentru pregătirea apărării sale». Curtea reamintește mai întâi că §3 din art. 6 îmbracă caracterul unei aplicări particulare a principiului general enunțat în §1 (a se vedea, de exemplu, hotărârea Colozza c. Italia din 12 februarie 1985, seria A nr. 89, p. 14, § 26): diferitele drepturi pe care le enumeră constituie elemente printre altele ale noțiunii de proces echitabil în materie penală. Plângerea bazată pe art. 6 § 3 se găsește deci absorbită de aceea bazată pe art. 6 § 1 și privind echitatea procedurii.
Curtea reamintește apoi că echitatea unei proceduri se apreciază în raport cu integritatea acesteia (a se vedea, de exemplu, cu schimbări corespunzătoare, hotărârea Berberà, Messegué și Jabardo c. Spania din 6 decembrie 1988, seria A nr. 146, p. 31, § 68 și hotărârea Stanford c. Marea Britanie din 23 februarie 1994, seria A nr. 282-A, p. 10, § 24). Rezultă deci că aceasta nu este în principiu susceptibilă de a examina o asemenea plângere decât atunci când, în particular, instanțele de judecată competente au fost sesizate și au pronunțat final asupra «acuzației» litigioase; or trebuie constatat că nu e cazul în cauza de față. Ca urmare, ținând seama de starea actuală a cauzei pe plan intern, Curtea nu poate decât constata că această parte a cererei este în orice caz prematură și trebuie respingă în aplicarea articolului 35 § 4 din Convenție.
Reclamantul alege de altfel o nerespectare a principiului prezumpției de nevinovăție. Pe de-o parte, măsurile luate împotriva lui de autoritățile de instrucție ar arăta că acestea din urmă deja îl consideră vinovat al faptelor litigioase. Pe de altă parte, în timp ce a fost sesizată în apel cu o ordonanță de refuz de anulare a controlului judiciar, a treia cameră de acuzare a curții de apel din Paris, în hotărârea sa din 6 noiembrie 1996, ar fi afirmat că produsele litigioase sunt medicamente în sensul articolului L. 511 din codul sănătății publice și ar fi prejudecata vinovăția sa. El invocă art. 6 § 2 din Convenție, care dispune: «Orice persoană acuzată de o infracție este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa a fost legalmente stabilită».
Curtea subliniază mai întâi că Convenția nu se opune măsurilor preventive; în particular, art. 6 § 2 nu împiedică, în principiu, autoritățile de instrucție să supună o persoană pusă sub acuzare unui control judiciar și să o oblige la obligații de tipul celor impuse reclamantului. În cauza de față, în orice caz, apare că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne în sensul articolului 35 § 1 din Convenție.
Curtea constată într-adevăr că, dacă a adresat judecătorului de instrucție mai multe cereri de anulare parțial sau total a controlului judiciar căruia era obligat să se supună, a apelat doar ordonanțele de respingere din 4 octombrie 1996, 12 mai 1997 și 28 ianuarie 1998 și nu s-a pourvut în cassare împotriva hotărârilor pronunțate de instanța de apel (hotărârile a treia camere de acuzare a curții de apel din Paris din 6 noiembrie 1996, 6 mai 1997 și 25 februarie 1998). Rezultă deci că reclamantul nu a depus la instanța superioară plângerea sa bazată pe incompatibilitatea măsurilor luate împotriva lui de autoritățile de instrucție cu principiul prezumpției de nevinovăție.
Reamintind că pourvoi în cassare se află printre căile de atac de epuizat în principiu pentru a se conforma articolului 35 din Convenție (a se vedea, în particular, hotărârea Civet c. Franța din 28 septembrie 1999, care urmează să apară în Culegerea hotărârilor și deciziilor 1999, § 41), Curtea concluzionează că această parte a cererei trebuie respingă în aplicarea articolului 35 § 4 din Convenție.
Privitor la motivarea hotărârii a treia camere de acuzare a curții de apel din Paris din 6 noiembrie 1996, este adevărat că prezumția de nevinovăție se găsește nerespectată atunci când o decizie judiciară privind un inculpat reflectă sentimentul că este vinovat, în timp ce vinovăția sa nu a fost anterior legal stabilită; este suficient, chiar în absența unui constat formal, o motivare care să dea a se gândi că judecătorul consideră interesatul drept vinovat (a se vedea, de exemplu, hotărârea Allenet de Ribemont c. Franța din 10 februarie 1995, seria A nr. 308, p. 16, § 35). În cauza de față, totuși, presupunând că motivele hotărârii litigioase sunt susceptibile să devoaleze un asemenea «prejudecat» și că poate fi considerat că căile de atac au fost epuizate, trebuie constatat că această hotărâre a fost pronunțată mai mult de șase luni înainte de sesizarea Curții.
Ca urmare, această parte a cererei este în orice caz târzie și trebuie respingă în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4. În fine, reclamantul se spune victimă a unei încălcări a dreptului seu la libertatea de exprimare și a dreptului seu la libertatea de circulație rezultând din controlul judiciar căruia este obligat să se supună. El invocă art. 10 din Convenție și art. 2 din Protocolul nr. 4. Curtea l-a remarcat mai sus, reclamantul nu s-a pourvut în cassare împotriva niciuneia din hotărârile a treia camere de acuzare a curții de apel din Paris privind controlul judiciar al seu. El nu a pus deci instanța superioară în măsură de a examina plângerile sale bazate pe articolele 10 din Convenție și 2 din Protocolul nr. 4. Deci, în orice caz, nu a epuizat căile de atac interne, de sorte că această parte a cererei trebuie respingă în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, AMÂNĂ examinarea plângerii reclamantului bazate pe art. 6 § 1 și privind durata procedurii;
pentru rest. Erik Fribergh Benedetto Conforti Grefier Președinte
de la requête n° 44070/98 présentée par Mirko BELJANSKI contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 2 mars 2000 en une chambre composée de M. B. Conforti, président , M. G. Bonello, M. J.-P. Costa, M me V. Strážnická, M. P. Lorenzen, M. A.B. Baka, M. A. Kovler, juges , et de M. E. Fribergh, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 24 août 1998 et enregistrée le 26 octobre 1998, Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant est un ressortissant français, né en 1923 et résidant à Paris (France).
Il est représenté devant la Cour par M e H. Cabeli, avocat au barreau de Paris. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit. A. Circonstances particulières de l’affaire Le requérant, docteur en sciences, a poursuivi des recherches de biologie moléculaire à l’institut Pasteur de 1948 à 1978, puis à la faculté de pharmacie de Châtenay-Malabry.
A la retraite à partir de 1988, il continua ses travaux au « centre de recherche biologique » (« CERBIOL »), un laboratoire situé dans le département de l’Isère et appartenant à une association dénommée « centre d'innovation, de recherches et d'informations scientifiques » (« CIRIS »). Dans ce cadre, il mit au point des produits – dont un certain « PB 100 » – qui furent mis en vente en pharmacie par le biais d’une société dénommée « ISA ». 1. La procédure relative à la première plainte déposée contre le requérant En 1993, à la suite du dépôt d’une plainte par l’ordre national des médecins, le requérant fut poursuivi devant le tribunal correctionnel de Saint-Etienne pour exercice illégal de la pharmacie et de la médecine.
Par un jugement du 10 mars 1994, ledit tribunal reconnut le requérant coupable de ces faits mais le dispensa de peine (au motif notamment que le « dommage causé [était] réparé et [que] le trouble résultant de l'infraction [avait] cessé »). Le jugement précise ce qui suit : « (…) Attendu que les travaux du laboratoire [CERBIOL] peuvent être qualifiés de particulièrement sérieux et (…) que s’il n’ont pas à ce jour abouti, au même titre d’ailleurs que tous ceux des autres chercheurs, les éléments du dossier ne permettent en aucune façon de les discréditer ni a fortiori de les assimiler à un quelconque « charlatanisme » ; (…) Attendu qu[e] le sérieux des travaux [du requérant] ne saurait être mis en cause dans la mesure où notamment l’on ne conçoit guère que l’institut Mérieux et les laboratoires Debat soient restés en relations scientifiques et commerciales pendant quatre ans avec un partenaire « fantaisiste » ; Attendu que pour l’ensemble de ces raisons, il n’est reproché aucun fait d’escroquerie [au prévenu] même si l’information a été ouverte initialement de ce chef à la suite de la dénonciation d’un journaliste ; Attendu que la prévention est fondée, d’une part, sur le délit d’exercice illégal de la pharmacie (…) et, d’autre part, sur celui d’exercice illégal de la médecine (…),
délits qui paraissent trouver leur source dans l’absence d’une reconnaissance des produits Beljanski par les institutions officielles et habilitées à donner les autorisations aux fins de commercialisation ; Attendu que depuis 1981 environ [le requérant] a délivré à des malades atteints du cancer ou du sida les produits qu’il a mis au point alors même que ces produits n’ont pas obtenu l’autorisation de mise sur le marché et que le laboratoire CERBIOL n’a pas le statut d’établissement pharmaceutique ; que ces faits ne sont pas contestés (…) ; Attendu que parallèlement à l’exercice illégal de la pharmacie, [le requérant] a participé au diagnostic de certains malades et à la prescription de médicaments ; qu’en particulier, il a reconnu qu’(…) il a été amené à examiner les données biologiques de certains patients et parfois à établir la posologie en accord avec le médecin traitant ; qu’il a encore précisé avoir aidé 150 à 180 malades du cancer et une quarantaine de malades atteints du sida, que ces faits fondent suffisamment la prévention d’exercice illégal de la médecine ; (…) » 2. La demande d’autorisation de mise sur le marché du PB 100 Dans l’optique de formuler un dossier de demande d’autorisation de mise sur le marché (« AMM ») du PB 100, le requérant constitua une société commerciale (la SARL « VIVA ») dont son épouse fut nommée gérante.
La demande fut formulée le 6 juillet 1995 et, le 25 juillet 1995, l’agence du médicament rejeta le dossier du requérant comme étant incomplet. Le requérant résolut alors de faire procéder à deux nouvelles études afin de compléter son dossier ; à cette fin, il s’adressa à une société spécialisée, le centre de recherches, d’innovation et de développement (« CRID »), laquelle confia ces travaux à l’institut Pasteur de Lille. Les rapports d’étude furent livrés les 8 et 22 août 1996 ; selon le requérant, ils « contredisent formellement les conclusions » d'un rapport de l’agence nationale de recherche sur le sida (« ANRS ») du 26 juin 1994 selon lesquelles le PB 100 est inefficace et toxique. 3. La seconde procédure pénale conduite contre le requérant En mars 1993, la direction des affaires sanitaires et sociales d’Ile de France avait alerté le parquet de Créteil quant aux activités de la société ISA.
Le 26 janvier 1994, le procureur de la République avait saisi le juge d’instruction du tribunal de grande instance de Créteil d’un réquisitoire introductif contre le requérant pour « exercice illégal de la pharmacie ; absence d’autorisation de mise sur le marché de produit présenté comme médicament ; publicité ou propagande en faveur de produits autres que médicaments régulièrement autorisés, présentés comme favorisant la prévention et le traitement de maladies ; tromperie sur la nature, en l’espèce, l’origine, les qualités substantielles, la composition de la marchandise vendue ; complicité ». Le 16 mai 1995, le juge d’instruction entendit le requérant en première comparution et le mit en examen de ces chefs.
Le 24 mai 1996, le rapport d’une expertise de certains des produits litigieux ordonnée par le juge d’instruction fut notifié au requérant ; ce rapport conclut que « les différents lots sont conformes à la documentation » les accompagnant. Par une ordonnance du 28 juin 1996, le juge d’instruction plaça le requérant sous contrôle judiciaire avec obligation de l’informer de tout déplacement hors de France, interdiction de recevoir ou de rencontrer les co-mis en examen ou de communiquer par tous moyens ou entrer en relation avec eux de quelque façon que ce soit, et obligation de s’abstenir de faire la promotion des « substances objets de la présente information par quelques moyens que ce soit : écrit, conférence, émissions radiodiffusées ou télévisées, etc. (…) ». Le 9 octobre 1996 une perquisition fut menée dans les locaux du laboratoire de l’associations CIRIS ; des documents et échantillons furent saisis.
Des scellés furent apposés aux locaux constituant le siège de l’association. Selon le requérant, « tous les documents associatifs, y compris les rapports de l'institut Pasteur de Lille des 8 et 22 août 1996 », furent saisis. Simultanément, des perquisitions furent effectuées chez « plusieurs dizaines de malades », au domicile du requérant et au siège du CRID où « tous les documents destinés à finaliser le dossier d’AMM » furent saisis. Les cahiers sur lesquels le requérant notait les résultats de ses recherches furent également saisis. Le personnel de l’association CIRIS, ainsi que le requérant et son épouse, furent placés en garde à vue. Enfin, 92 personnes furent mises en examen, dont de nombreux pharmaciens et médecins.
Par une ordonnance du 10 octobre 1996, le juge d’instruction renforça le contrôle judiciaire du requérant. Outre les obligations prévues par l’ordonnance du 28 juin 1996, M. Beljanski fut astreint à remettre son passeport audit juge, à s’abstenir de rencontrer « toute personne mise en examen ou mise en cause à l'exception de son épouse », à « verser (…) un cautionnement d’un montant total de 500 000 FRF (…) en dix versements de 50 000 FRF chacun (…) » et à s’abstenir de « gérer toute société civile, commerciale ou toute entreprise personnelle, ainsi que d’exercer toute activité en relation avec la fabrication, la commercialisation et la diffusion de produits médicamenteux non autorisés ». Entre temps, le requérant avait adressé au juge d’instruction une demande de mainlevée du contrôle judiciaire ordonné le 28 juin 1996, que ledit juge avait rejeté par une ordonnance du 4 octobre 1996. Le requérant interjeta appel de cette ordonnance devant la cour d’appel de Paris.
Il soutenait qu’en vertu de l’article 138 du code de procédure pénale, le contrôle judiciaire ne pouvait être ordonné que dans le cas où la personne mise en examen encourt au moins une peine d’emprisonnement correctionnel et que, parmi les délits qui lui étaient reprochés, seul le délit de tromperie était punissable d’une telle peine. Or, selon lui, sa mise en examen du chef de ce délit était injustifiée pour les raisons suivantes : le jugement du tribunal correctionnel de Saint-Etienne du 10 mars 1994 concluait qu’aucun fait d’escroquerie ne pouvait lui être reproché ; le rapport d’expertise notifié le 24 mai 1996 concluait à la conformité des produits à la documentation les concernant ; le rapport d’expertise du 22 août 1996 concluait que les produits litigieux n’étaient ni toxiques ni dangereux pour la santé publique.
Bref, aucune charge n’était susceptible de fonder le contrôle judiciaire. Le 6 novembre 1996, jugeant que « les obligations fixées au contrôle judiciaire [étaient] nécessaires pour éviter le renouvellement des faits reprochés », la troisième chambre d’accusation de la cour d’appel de Paris confirma l’ordonnance attaquée. L’arrêt précise notamment ce qui suit : « L’enquête établissait : – que [la société ISA] exploitait dans des locaux appartenant [au requérant] plusieurs brevets de ce dernier, en commercialisant des produits à visée thérapeutique pour des maladies, comme le cancer et le sida. (…) – que les produits étaient fabriqués par diverses sociétés, et vendus à de nombreuses pharmacies dans toute la France.
– que les recherches sur ces produits étaient effectuées par [le requérant] (…). Ces produits considérés comme des médicaments, au sens de l’article L. 511 du code de la santé publique, étaient commercialisés alors qu’aucune autorisation de mise sur le marché n’avait été obtenue, et que, tout au contraire, ils avaient été interdits par arrêté du ministère de la Santé du 5 octobre 1993. Leur efficacité faisait l’objet d’un vif débat au sein de la communauté scientifique internationale. [Le requérant], mis en examen, le 16 mai 1995, n’a pas contesté les faits, il a dit agir dans un but humanitaire. (…) » Le 19 novembre 1996, le requérant demanda au juge d’instruction de lui restituer les rapports de l’institut Pasteur de Lille des 8 et 22 août 1996, nécessaires selon lui à la constitution de son dossier d’autorisation de mise sur le marché.
Le juge d’instruction rejeta cette demande par une ordonnance du 12 février 1997. Le 30 avril 1997, le requérant sollicita la suppression de l’obligation de s’abstenir de faire la promotion des substances objets de l’information, la restitution de son passeport (il spécifiait qu’il désirait pouvoir continuer ses recherches et communiquer avec la communauté scientifique) et la réduction du cautionnement à la somme de 350 000 FRF. Le juge d’instruction rejeta ces demandes par une ordonnance du 12 mai 1997. Le 24 mai 1997, le requérant demanda au juge d’instruction de lui préciser si le contrôle judiciaire auquel il était astreint constituait un obstacle à ce qu’il soumette un article relatif au PB 100 à une revue scientifique internationale en vue d’une éventuelle publication.
Il soutient que ledit juge ne lui répondit pas. Saisie par le requérant, la cour d’appel de Paris (troisième chambre d’accusation), par un arrêt du 6 juin 1997, confirma l’ordonnance du 12 mai 1997 sauf en ce qu’elle rejetait la demande relative à la réduction du cautionnement à la somme de 350 000 FRF. Le requérant avait également, le 30 avril 1997, sollicité la restitution de l’ordinateur du laboratoire de culture cellulaire saisi au CERBIOL ainsi que de cahiers dans lesquels il consignait des observations relatives à ses recherches ; il avait en outre requis l’autorisation d’accéder à une des chambres d’une dépendance du domaine dans lequel se trouvait le laboratoire CERBIOL afin de pouvoir y loger sans frais lors de ses passages audit laboratoire.
Le 23 mai 1997, le juge d’instruction avait ordonné la restitution de l’ordinateur et de certains des cahiers du requérant et rejeta la demande pour le surplus. Le requérant réitéra sa demande d’accès à une chambre dudit domaine, le 2 juillet 1997 ainsi que, n’ayant pas eu de réponse, le 18 octobre 1997. Le juge d’instruction rejeta cette dernière demande par une ordonnance du 9 février 1998 aux motifs que « la levée même partielle des scellés apposés sur le domaine (…) serait de nature à compromettre le bon déroulement de l'information, ce domaine ayant abrité un établissement de fabrication de médicaments dépourvus de toute autorisation » et « qu’en tout état de cause Mirko Beljanski n'est pas – directement – propriétaire du domaine et a librement accès à son laboratoire pour poursuivre ses recherches ». Le 28 janvier 1998, le requérant sollicita une nouvelle fois la suppression du contrôle judiciaire auquel il était astreint.
Cette demande fut rejetée par une ordonnance du juge d’instruction du 2 février 1998, au motif qu’elle était « en tout état de cause prématurée ». Saisie par l’intéressé, la cour d’appel de Paris (troisième chambre d’accusation) confirma cette ordonnance par un arrêt du 25 février 1998 ainsi rédigé : « Il existe à l’encontre de M. Beljanski des indices sérieux faisant présumer sa participation à l’ensemble des faits dont le juge d’instruction est saisi. Le contrôle judiciaire n’interdit pas à l’appelant de poursuivre ses recherches. Les obligations fixées dans le cadre du contrôle judiciaire doivent être maintenues pour les nécessités de l’information et pour prévenir le renouvellement des faits reprochés, les substances objet de l’information ayant fait l’objet d’une interdiction par arrêté ministériel de la santé et aucun élément nouveau n’étant intervenu depuis la dernière modification du contrôle judiciaire.
M. Beljanski a des intérêts aux USA et il convient d’assurer sa présence à tous les actes de la procédure et notamment en retenant son passeport, il convient en conséquence de confirmer l’ordonnance entreprise ». Par une ordonnance du 24 juin 1998, le juge d’instruction rejeta des demandes de la CRID tendant également à la restitution de pièces sous scellés – dont, selon le requérant, des dossiers constitués en vue de compléter son dossier d’autorisation de mise sur le marché. 4. Le contrôle fiscal Les époux Beljanski firent l’objet d’un contrôle fiscal, dans le cadre duquel, le 18 juin 1997, l’administration fiscale déposa une inscription d’hypothèque judiciaire provisoire sur un appartement leur appartenant.
Au printemps 1998, le trésor public notifia au requérant un redressement portant sur la somme de 9 618 997 FRF, correspondant – intérêts de retards et pénalités compris – aux droits en matière de contribution sociale généralisée dus pour les années 1992 et 1994 et d’impôts sur le revenu dus pour les années 1992, 1993 et 1994, ainsi qu’à la taxe sur la valeur ajoutée exigible pour l’année 1994. Saisie par le ministre du Budget le 19 décembre 1997, la commission des infractions fiscales rendit, le 27 février 1998, un avis favorable à l’engagement de poursuites correctionnelles à l’encontre du requérant. En conséquence, le 5 mars 1998, le directeur des services fiscaux compétents déposa contre lui une plainte pour fraude fiscale devant le procureur de la République du tribunal de grande instance de Paris.
B. Droit interne pertinent Le contrôle judiciaire peut être ordonné par le juge d'instruction si la personne mise en examen encourt une peine d'emprisonnement correctionnel ou une peine plus grave. Ce contrôle astreint la personne concernée à se soumettre, selon la décision du juge d'instruction, à une ou plusieurs des obligations énumérées à l’article 138 du code de procédure pénale. GRIEFS Le requérant soutient à titre préliminaire que les mesures prises contre lui par les autorités administratives et judiciaires tendent vers un seul et même objectif : l’empêcher d’obtenir l’autorisation de mise sur le marché de ses produits, ceux-ci étant susceptibles de concurrencer les produits mis au point dans le cadre des programmes de recherche approuvés et financés par les autorités publiques.
Invoquant l’article 6 § 1, le requérant se plaint de la durée de la procédure pénale qui a débuté le 16 mai 1995 avec sa mise en examen. Il se plaint aussi de ce qu’il ne bénéficie pas d’un « procès équitable » au sens de cette disposition : d’une part, les droits de la défense et le principe de l’égalité des armes ne seraient pas respectés ; d’autre part, en maintenant sa mise en examen du chef de « tromperie » alors qu’il n’existerait aucune preuve formelle contre lui, le juge d’instruction et la cour d’appel de Paris entendraient fabriquer un motif permettant le maintien de son contrôle judiciaire, ce qui caractériserait un détournement de pouvoirs. Invoquant l’article 6 § 2, le requérant allègue en outre une méconnaissance du principe de la présomption d’innocence.
D’une part, les mesures prises à son encontre par les juridictions d’instruction révéleraient que ces dernières le considèrent dores et déjà coupable des faits litigieux. D’autre part, alors qu’elle était saisie en appel d’une ordonnance de refus de mainlevée du contrôle judiciaire, la troisième chambre d’accusation de la cour d’appel de Paris, dans son arrêt du 6 novembre 1996, aurait affirmé que les produits litigieux étaient des médicaments au sens de l’article L. 511 du code de la santé publique et aurait ainsi préjugé de sa culpabilité.
Invoquant l’article 6 § 3 b), le requérant soutient par ailleurs que le contrôle judiciaire auquel il est astreint et les redressement fiscaux dont lui-même et l’association CIRIS font l’objet ont pour effet de le priver de la possibilité de démontrer l’innocuité – ou même l’efficacité – de ses produits et d’obtenir l’autorisation de leur mise sur le marché ; il se trouverait ainsi privé des moyens scientifiques, techniques et financiers indispensables à la préparation de sa défense. Enfin, invoquant l’article 10 de la Convention et l’article 2 du Protocole n° 4, il se dit victime d’une violation de son droit à la liberté d’expression et de son droit à la liberté d’aller et de venir résultant du contrôle judiciaire auquel il est astreint.
EN DROIT Le requérant dénonce la durée de la procédure pénale qui a débutée le 16 mai 1995 avec sa mise en examen. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, aux termes duquel : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, (…) et dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (…) » En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité du grief tiré de la durée de la procédure et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur pour observations écrites conformément à l’article 54 § 3 b) de son règlement.
Sur le fondement de l’article 6 § 1, le requérant se plaint aussi de ce qu’il ne bénéficie pas d’un « procès équitable » : d’une part, les droits de la défense et le principe de l’égalité des armes ne seraient pas respectés ; d’autre part, en maintenant sa mise en examen du chef de « tromperie » alors qu’il n’existerait aucune preuve formelle contre lui, le juge d’instruction et la cour d’appel de Paris entendraient fabriquer un motif permettant le maintien de son contrôle judiciaire, ce qui caractériserait un détournement de pouvoirs.
Il soutient par ailleurs que le contrôle judiciaire auquel il est astreint et les redressements fiscaux dont lui-même et l’association CIRIS font l’objet ont pour effet de le priver de la possibilité de démontrer l’innocuité – ou même l’efficacité – de ses produits et d’obtenir l’autorisation de leur mise sur le marché ; il se trouverait ainsi privé des moyens scientifiques, techniques et financiers indispensables à la préparation de sa défense.
Il invoque à cet égard l’article 6 § 3 b) de la Convention, lequel est ainsi libellé : « Tout accusé a droit notamment à (…) disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense ». La Cour rappelle tout d’abord que le paragraphe 3 de l’article 6 revêt le caractère d’application particulière du principe général énoncé au paragraphe 1 (voir, par exemple, l’arrêt Colozza c. Italie du 12 février 1985, série A n° 89, p. 14, § 26) : les divers droits qu’il énumère constituent des éléments parmi d’autres de la notion de procès équitable en matière pénale. Le grief tiré de l’article 6 § 3 se trouve ainsi absorbé par celui tiré de l’article 6 § 1 et relatif à l’équité de la procédure.
La Cour rappelle ensuite que l’équité d’une procédure s’apprécie au regard de la globalité de celle-ci (voir, par exemple, mutatis mutandis , l’arrêt Berberà, Messegué et Jabardo c. Espagne du 6 décembre 1988, série A n° 146, p. 31, § 68 et l’arrêt Stanford c. Royaume-Uni du 23 février 1994, série A n° 282-A, p. 10, § 24). Il s’ensuit qu’elle n’est en principe susceptible d’examiner un tel grief que lorsque, notamment, les juridictions de jugement compétentes ont été saisies et ont statué définitivement sur l’« accusation » litigieuse ; or force est de constater qu’il n’en va pas de la sorte en l’espèce. Partant, vu l’état actuel de l’affaire au plan interne, la Cour ne peut que constater que cette partie de la requête est en tout état de cause prématurée et doit être rejetée en application de l’article 35 § 4 de la Convention.
Le requérant allègue en outre une méconnaissance du principe de la présomption d’innocence. D’une part, les mesures prises à son encontre par les juridictions d’instruction révéleraient que ces dernières le considèrent d’ores et déjà coupable des faits litigieux. D’autre part, alors qu’elle était saisie en appel d’une ordonnance de refus de mainlevée du contrôle judiciaire, la troisième chambre d’accusation de la cour d’appel de Paris, dans son arrêt du 6 novembre 1996, aurait affirmé que les produits litigieux étaient des médicaments au sens de l’article L. 511 du code de la santé publique et aurait ainsi préjugé de sa culpabilité.
Il invoque l’article 6 § 2 de la Convention, lequel dispose : « Toute personne accusée d’une infraction est présumée innocente jusqu’à ce que sa culpabilité ait été légalement établie ». La Cour souligne tout d’abord que la Convention ne s’oppose pas aux mesures préventives ; en particulier, l’article 6 § 2 n’empêche pas, en principe, les juridictions d’instruction d’assujettir une personne mise en examen à un contrôle judiciaire et de l’astreindre à des obligations du type de celles qui ont été imposées au requérant. En l’espèce, en tout état de cause, il apparaît que le requérant n’a pas épuisé les voies de recours internes au sens de l’article 35 § 1 de la Convention.
La Cour constate en effet que, s’il a adressé au juge d’instruction plusieurs demandes de mainlevée partielle ou totale du contrôle judiciaire auquel il était astreint, il n’a interjeté appel que des ordonnances de rejet des 4 octobre 1996, 12 mai 1997 et 28 janvier 1998 et ne s’est pas pourvu en cassation contre les arrêts rendus par la juridiction d’appel (arrêts de la troisième chambre d’accusation de la cour d’appel de Paris des 6 novembre 1996, 6 mai 1997 et 25 février 1998). Il s’ensuit que le requérant n’a pas soumis à la haute juridiction son grief tiré de l’incompatibilité des mesures prises à son encontre par les juridictions d’instruction avec le principe de la présomption d’innocence.
Rappelant que le pourvoi en cassation figure parmi les voies de recours à épuiser en principe pour se conformer à l’article 35 de la Convention (voir, notamment, l’arrêt Civet c. France du 28 septembre 1999, à paraître au Recueil des arrêts et décisions 1999, § 41), la Cour conclut que cette partie de la requête doit être rejetée en application de l’article 35 § 4 de la Convention.
Quant à la motivation de l’arrêt de la troisième chambre d’accusation de la cour d’appel de Paris du 6 novembre 1996, il est vrai que la présomption d’innocence se trouve méconnue lorsqu’une décision judiciaire concernant un prévenu reflète le sentiment qu’il est coupable, alors que sa culpabilité n’a pas été préalablement légalement établie ; il suffit, même en l’absence d’un constat formel, d’une motivation donnant à penser que le juge considère l’intéressé comme coupable (voir, par exemple, l’arrêt Allenet de Ribemont c. France du 10 février 1995, série A n° 308, p. 16, § 35). En l’espèce, toutefois, à supposer que les motifs de l’arrêt litigieux soient susceptibles de révéler un tel « préjugé » et qu’il puisse être considéré que les voies de recours ont été épuisées, force est de constater que cet arrêt a été prononcé plus de six mois avant la saisine de la Cour.
Partant, cette partie de la requête est en tout état de cause tardive et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 1 et 4. Enfin, le requérant se dit victime d’une violation de son droit à la liberté d’expression et de son droit à la liberté d’aller et de venir résultant du contrôle judiciaire auquel il est astreint. Il invoque l’article 10 de la Convention et l’article 2 du Protocole n° 4. La Cour l’a relevé plus haut, le requérant ne se pourvut en cassation contre aucun des arrêts de la troisième chambre d’accusation de la cour d’appel de Paris relatifs à son contrôle judiciaire. Il ne mit donc pas la haute juridiction en mesure d'examiner ses griefs tirés des articles 10 de la Convention et 2 du Protocole n° 4. Ainsi, en tout état de cause, il n’a pas épuisé les voies de recours internes, de sorte que cette partie de la requête doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour , à l’unanimité, AJOURNE l’examen du grief du requérant tiré de l’article 6 § 1 et concernant la durée de la procédure ;
pour le surplus. Erik Fribergh Benedetto Conforti Greffier Président