BELJANSKI contre la FRANCE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partiellement irrecevable
BELJANSKI contre la FRANCE (CtEDO, 2000)
A DOUA SECȚIE
DECIZIE PARȚIALĂ
PRIVIND ADMISIBILITATEA
cererei nr. 44070/98
prezentate de Mirko BELJANSKI
împotriva Franței
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secție), în sesiune pe 2 martie 2000 pe o cameră compusă din:
D. B. Conforti,
președinte,
D. G. Bonello,
D. J.-P. Costa,
Dna. V. Strážnická,
D. P. Lorenzen,
D. A.B. Baka,
D. A. Kovler,
judecători,
și D. E. Fribergh,
grefier de secție,
Ținând seama de petiția sus-menționată introdusă devant Comisia Europeană a Drepturilor Omului pe 24 august 1998 și înregistrată pe 26 octombrie 1998,
Ținând seama de art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina petiția,
După deliberare, pronunță următoarea decizie:
ASUPRA FAPTELOR
Reclamantul este un cetățean francez, născut în 1923 și locuind la Paris (Franța). El este reprezentat devant Curte de Dna. H. Cabeli, avocat la barou din Paris.
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.
A.
Circonstanțe particulare ale cauzei
Reclamantul, doctor în științe, a continuat cercetări în biologie moleculară la institutul Pasteur din 1948 la 1978, apoi la facultatea de farmacie din Châtenay-Malabry. Retras din 1988, el și-a continuat lucrările la «centrul de cercetare biologică» («CERBIOL»), un laborator situat în departamentul Isère și aparținând unei asociații numite «centru de inovație, cercetări și informații științifice» («CIRIS»). În acest cadru, a dezvoltat produse – inclusiv un anumit «PB 100» – care au fost puse în vânzare în farmacie prin intermediul unei societăți numit «ISA».
1.
Procedura aferentă primei plângeri depuse împotriva reclamantului
În 1993, în urma depunerii unei plângeri de către ordinul național al medicilor, reclamantul a fost urmărit devant tribunalul corectional din Saint-Etienne pentru exercitarea ilegală a farmacie și medicină. Prin hotărâre din 10 martie 1994, tribunalul sus-menționat a recunoscut reclamantul vinovat de aceste fapte dar l-a scutit de pedeapsă (pe motiv în particular că «paguba cauzată [era] reparată și [că] tulburarea rezultând din infracție [a] încetat»). Hotărârea precizează următoarele:
«(...)
Ținând seama că lucrările laboratorului [CERBIOL] pot fi calificate ca fiind deosebit de serioase și (...) că dacă nu au condus până acum, la fel cum de altfel nici cele ale tuturor celorlalți cercetători, elementele din dosar nu permit în niciun fel să le discrediteze nici cu atât mai puțin să le asimileze unei «charlatanisme» oarecare;
(...) Ținând seama că seriozitatea lucrărilor [reclamantului] nu poate fi pusă la îndoială în măsura în care în particular nu se poate gândi cu ușurință că institutul Mérieux și laboratoarele Debat au rămas în relații științifice și comerciale timp de patru ani cu un partener «fantezist»;
Ținând seama că din toate aceste motive, niciun fapt de escrocherie nu este reprobat [inculpatului], chiar dacă informația a fost deschisă inițial pe această bază în urma denunțării unui jurnalist;
Ținând seama că prevenția se bazează, pe de-o parte, pe delictul exercitării ilegale a farmacie (...) și, pe de altă parte, pe cel al exercitării ilegale a medicină (...), delicte care par să și găsească sursa în absența unei recunoașteri a produselor Beljanski de către instituțiile oficiale și autorizate să dea autorizațiile în vederea comercializării;
Ținând seama că din aproximativ 1981 [reclamantul] a livrat bolnavilor cu cancer sau SIDA produsele pe care le-a dezvoltat chiar și dacă aceste produse nu au obținut autorizația de comercializare și că laboratorul CERBIOL nu are statut de stabiliment farmaceutic; că aceste fapte nu sunt contestate (...);
Ținând seama că în paralel cu exercitarea ilegală a farmacie, [reclamantul] a participat la diagnosticul unor bolnavi și la prescrierea medicamentelor; că în particular, el a recunoscut că (...) a fost condus la a examina datele biologice ale unor pacienți și uneori la a stabili doza în acord cu medicul tratant; că el mai a precizat că a ajutat 150 la 180 de bolnavi cu cancer și patru zeci de bolnavi cu SIDA, că aceste fapte fundamentează suficient prevenția exercitării ilegale a medicină;
(...)»
2.
Cererea de autorizare de comercializare a PB 100
Cu scopul de a formula un dosar de cerere de autorizare de comercializare («AMM») din PB 100, reclamantul a constituit o societate comercială (SARL «VIVA») al cărui soț a fost numit administrator. Cererea a fost formulată pe 6 iulie 1995 și, pe 25 iulie 1995, agenția medicamentului a respins dosarul reclamantului ca fiind incomplet.
Reclamantul a decis deci să procedeze la două noi studii pentru a-și completa dosarul; în această intenție, s-a adresat unei societăți specializate, centrul de cercetări, inovație și dezvoltare («CRID»), care a încredințat aceste lucrări institutul Pasteur din Lille. Rapoartele de studiu au fost livrate pe 8 și 22 august 1996; conform reclamantului, ele «contrazic formal concluziile» unui raport al agenției naționale de cercetare pe SIDA («ANRS») din 26 iunie 1994 potrivit cărora PB 100 este ineficace și toxic.
3.
A doua procedură penală condusă împotriva reclamantului
În martie 1993, direcția afacerilor sanitare și sociale din Île-de-France alerta parchetul din Créteil cu privire la activitățile societății ISA. Pe 26 ianuarie 1994, procurorul Republicii sesizase judecătorul de instrucție al tribunalului de prim-instantă din Créteil cu un requisitor introductiv împotriva reclamantului pentru «exercitarea ilegală a farmacie; absența autorizației de comercializare a produsului prezentat ca medicament; publicitate sau propagandă în favoarea produselor altele decât medicamentele regulat autorizate, prezentate ca favorizând prevenția și tratamentul bolilor; înșelăciune privind natura, și anume, originea, calitățile substanțiale, compoziția mărfii vândute; complicitate». Pe 16 mai 1995, judecătorul de instrucție ascultat reclamantul la prima comparație și l-a pus sub acuzare pe aceste temeiuri.
Pe 24 mai 1996, raportul unui expertiz al unor din produsele litigioase ordonat de judecătorul de instrucție a fost notificat reclamantului; acest raport conchide că «diferitele loturi sunt conforme cu documentația» care le însoțește.
Printr-o ordonanță din 28 iunie 1996, judecătorul de instrucție a plasat reclamantul sub control judiciar cu obligația să-l informeze pe de orice deplasare în afara Franței, interzicerea de a primi sau de a întâlni co-inculpații sau de a comunica prin orice mijloace sau a intra în relație cu aceștia în orice fel, și obligația să se abțină de la promovarea «substanțelor obiect ale prezentei informații prin orice mijloace: scris, conferință, emisiuni radiodifuzate sau televisate, etc. (...)».
Pe 9 octombrie 1996 o percheziție a fost condusă în localurile laboratorului asociației CIRIS; documente și mostre au fost confiscate. Sigilii au fost aplicate localurilor constituind sediul asociației. Potrivit reclamantului, «toate documentele asociaționale, inclusiv rapoartele institutului Pasteur din Lille din 8 și 22 august 1996», au fost confiscate. Simultan, percheziții au fost efectuate la «mai mulți zeci de bolnavi», la domiciliul reclamantului și la sediul CRID unde «toate documentele destinate finalizării dosarului AMM» au fost confiscate. Caietele în care reclamantul notase rezultate ale cercetărilor sale au fost de asemenea confiscate. Personalul asociației CIRIS, precum și reclamantul și soția sa, au fost puși în arest. În final, 92 de persoane au fost puse sub acuzare, inclusiv mulți farmaciști și medici.
Printr-o ordonanță din 10 octombrie 1996, judecătorul de instrucție a întărit controlul judiciar al reclamantului. Pe lângă obligațiile prevăzute de ordonanța din 28 iunie 1996, D. Beljanski a fost obligat să depună pașaportul la judecătorul sus-menționat, să se abțină de la întâlnirea «oricărei persoane puse sub acuzare sau pusă la îndoială, cu excepția soției sale», să «verse (...) o cauțiune cu suma totală de 500 000 FRF (...) în zece versamente de 50 000 FRF fiecare (...)» și să se abțină de la «gestionarea oricărei societăți civile, comerciale sau oricărei întreprinderi personale, precum și de exercitarea oricărei activități în legătură cu fabricarea, comercializarea și difuzarea de produse medicamentoase neautorizate».
Între timp, reclamantul adresase judecătorului de instrucție o cerere de anulare a controlului judiciar ordonat pe 28 iunie 1996, pe care judecătorul sus-menționat o respinsese printr-o ordonanță din 4 octombrie 1996.
Reclamantul a apelat această ordonanță devant curtea de apel din Paris. El susținea că potrivit articolului 138 din codul de procedură penală, controlul judiciar putea fi ordonat doar în cazul în care persoana pusă sub acuzare s-ar confrunta cu cel puțin o pedeapsă de pușcărie de natură corecțional și că, printre delictele care i se reproșa, doar delictul înșelăciunii era pedepsit cu o asemenea pedeapsă. Or, potrivit lui, punerea lui sub acuzare pe motiv de acest delict era nejustificată din următoarele motive: hotărârea tribunalului corectional din Saint-Etienne din 10 martie 1994 concluzia că niciun fapt de escrocherie nu putea fi raportat; raportul expertizei notificat pe 24 mai 1996 concluzia la conformitatea produselor cu documentația care le privește; raportul expertizei din 22 august 1996 concluzia că produsele litigioase nu erau nici toxice nici periculoase pentru sănătatea publică. Pe scurt, nici o vinovăție nu era susceptibilă de a fundamenta controlul judiciar.
Pe 6 noiembrie 1996, considerând că «obligațiile fixate în cadrul controlului judiciar [erau] necesare pentru a evita reînnodarea faptelor reprimate», a treia cameră de acuzare a curții de apel din Paris a confirmat ordonanța atacată. Hotărârea precizează în particular următoarele:
«Investigația stabilea:
– că [societatea ISA] exploata în localuri aparținând [reclamantului] mai mulți brevete ai acestuia, comercializând produse cu scop terapeutic pentru boli, cum ar fi cancerul și SIDA. (...)
– că produsele au fost fabricate de diverse societăți, și vândute la numeroase farmacie în toată Franța.
– că cercetările pe aceste produse au fost efectuate de [reclamant] (...).
Aceste produse considerate medicamentelor, în sensul articolului L. 511 din codul sănătății publice, erau comercializate în timp ce nicio autorizație de comercializare nu fusese obținută, și că, dimpotrivă, fusese interzis prin ordin al ministerului Sănătății din 5 octombrie 1993. Eficacitatea lor a fost obiectul unei vii dezbateri în cadrul comunității științifice internaționale.
[Reclamantul], pus sub acuzare, pe 16 mai 1995, nu a contestat faptele, a spus că acționează cu scop umanitar. (...)»
Pe 19 noiembrie 1996, reclamantul solicită judecătorului de instrucție să i se restituie rapoartele institutului Pasteur din Lille din 8 și 22 august 1996, necesare potrivit lui pentru constituirea dosarului autorizării comercializării. Judecătorul de instrucție a respins această cerere prin ordonanță din 12 februarie 1997.
Pe 30 aprilie 1997, reclamantul solicita suprimarea obligației de a se abține de la promovarea substanțelor obiect ale informației, restituirea pașaportului (el preciza că dorea să poată continua cercetările și comunica cu comunitatea științifică) și reducerea cauțiunii la suma de 350 000 FRF. Judecătorul de instrucție a respins aceste cereri prin ordonanță din 12 mai 1997.
Pe 24 mai 1997, reclamantul solicita judecătorului de instrucție să-i precizeze dacă controlul judiciar căruia era obligat să se supună constituia un obstacol pentru a-și depune un articol referitor la PB 100 unei reviste științifice internaționale pentru o eventuală publicare. El susține că judecătorul sus-menționat nu i-a răspuns.
Sesizată de reclamant, curtea de apel din Paris (a treia cameră de acuzare), prin hotărâre din 6 iunie 1997, a confirmat ordonanța din 12 mai 1997, cu excepția faptului că respingea cererea privind reducerea cauțiunii la suma de 350 000 FRF.
Reclamantul solicitase de asemenea, pe 30 aprilie 1997, restituirea computerului laboratorului de cultură celulară confiscat la CERBIOL, precum și caietele în care consemna observații privind cercetările sale; el mai solicitase de asemenea autorizația de a accesa una din camerele unei anexe a domeniului în care se găsea laboratorul CERBIOL pentru a putea locui fără costuri în cursul șederii sale la laboratorul respectiv. Pe 23 mai 1997, judecătorul de instrucție ordonase restituirea computerului și a unor din caietele reclamantului și respingea cererea pentru surplus.
Reclamantul a reiterat cererea de acces la o cameră din domeniul sus-menționat, pe 2 iulie 1997 cât și, neobținând răspuns, pe 18 octombrie 1997. Judecătorul de instrucție a respins această din urmă cerere prin ordonanță din 9 februarie 1998 pe motivul că «ridicarea chiar și parțială a sigiliilor aplicate domeniului (...) ar fi de natură să compromită desfășurarea bună a informației, domeniu care adăpostise un stabiliment de fabricare a medicamentelor lipsit de orice autorizare» și «că în orice caz Mirko Beljanski nu este – direct – proprietar al domeniului și are acces liber la laboratorul seu pentru a-și continua cercetările».
Pe 28 ianuarie 1998, reclamantul solicita din nou suprimarea controlului judiciar căruia era obligat să se supună. Această cerere a fost respinsă printr-o ordonanță a judecătorului de instrucție din 2 februarie 1998, pe motiv că era «în orice caz prematură». Sesizată de interesatul, curtea de apel din Paris (a treia cameră de acuzare) a confirmat această ordonanță printr-o hotărâre din 25 februarie 1998 redactată după cum urmează:
«Există împotriva D. Beljanski indici serioși care fac presupunerea participării sale la ansamblul faptelor asupra cărora judecătorul de instrucție este sesizat.
Controlul judiciar nu interzice apelantului să-și continue cercetările.
Obligațiile fixate în cadrul controlului judiciar trebuie menținute pentru nevoile informației și pentru a preveni reînnodarea faptelor reprimate, substanțele obiect ale informației fiind interzise printr-un ordin ministerial de sănătate și nicio nouă situație neintervenind de la ultima modificare a controlului judiciar.
D. Beljanski are interese în SUA și este necesar să se asigure prezența sa la toți actele procedurii și în special prin reținerea pașaportului, este deci necesar să se confirme ordonanța atacată».
Printr-o ordonanță din 24 iunie 1998, judecătorul de instrucție a respins cererile CRID care au vizat de asemenea restituirea pieselor sub sigiliu – inclusiv, potrivit reclamantului, dosare constituite pentru completeaza dosarul autorizării comercializării.
4.
Controlul fiscal
Soții Beljanski au fost supuși unui control fiscal, în cadrul căruia, pe 18 iunie 1997, administrația fiscală a depus înscrierea unei ipoteci judiciare provizorii pe un apartament care le aparținea.
În primăvara 1998, trezoreriei publice notificat reclamantul un redresare privind suma de 9 618 997 FRF, corespunzând – inclusiv dobânzi de întârziere și penalități – drepturilor în materie de contribuție socială generalizată datorată pentru anii 1992 și 1994 și impozitelor pe venituri datorat pentru anul 1992, 1993 și 1994, precum și impozitului pe valoarea adăugată exigibil pentru anul 1994.
Sesizată de ministrul Bugetului pe 19 decembrie 1997, comisia infracțiunilor fiscale a emis, pe 27 februarie 1998, o opinie favorabilă angajării urmăririlor corecționale împotriva reclamantului. Ca urmare, pe 5 martie 1998, directorul serviciilor fiscale competente a depus împotriva lui o plângere pentru fraude fiscale devant procurorul Republicii al tribunalului de prim-instantă din Paris.
B.
Drept intern relevant
Controlul judiciar poate fi ordonat de judecătorul de instrucție dacă persoana pusă sub acuzare se confruntă cu o pedeapsă de pușcărie de natură corecțional sau o pedeapsă mai grea. Acest control obligă persoana interesată să se supună, potrivit deciziei judecătorului de instrucție, uneia sau mai multor din obligațiile enumerate la art. 138 din codul de procedură penală.
GRIEFURI
Reclamantul susține la titlu preliminar că măsurile luate împotriva lui de autorități administrative și judiciare tind către un singur și același obiectiv: să-l împiedice să obțină autorizația de comercializare a produselor sale, acelea fiind susceptibile de a concura cu produsele dezvoltate în cadrul programelor de cercetare aprobate și finanțate de autorități publice.
Invocând art. 6 § 1, reclamantul se plânge de durata procedurii penale care a început pe 16 mai 1995 cu punerea sa sub acuzare. El se plânge de asemenea că nu se bucură de un «proces echitabil» în sensul acestei dispoziții: pe de-o parte, drepturile apărării și principiul egalității armelor nu ar fi respectate; pe de altă parte, prin menținerea punerii sale sub acuzare pe motiv de «înșelăciune» în timp ce nu ar exista nicio dovadă formală împotriva lui, judecătorul de instrucție și curtea de apel din Paris intenționează să fabrice un motiv permițând menținerea controlului judiciar, ceea ce ar caracteriza o deturnare de puteri.
Invocând art. 6 § 2, reclamantul alege de asemenea o nerespectare a principiului prezumpției de nevinovăție. Pe de-o parte, măsurile luate împotriva lui de autoritățile de instrucție ar arăta că acestea din urmă deja îl consideră vinovat al faptelor litigioase. Pe de altă parte, în timp ce a fost sesizată în apel cu o ordonanță de refuz de anulare a controlului judiciar, a treia cameră de acuzare a curții de apel din Paris, în hotărârea sa din 6 noiembrie 1996, ar fi afirmat că produsele litigioase sunt medicamente în sensul articolului L. 511 din codul sănătății publice și ar fi prejudecata vinovăția sa.
Invocând art. 6 § 3 b), reclamantul susține de altfel că controlul judiciar căruia este obligat să se supună și redresări fiscale din care dânsul și asociația CIRIS fac obiectul au efectul de a-l priva de posibilitatea de a demonstra inofensivitatea – sau chiar eficacitatea – produselor sale și de a obține autorizația comercializării lor; s-ar afla deci privat de mijloacele științifice, tehnice și financiare esențiale pentru pregătirea apărării sale.
În fine, invocând art. 10 din Convenție și art. 2 din Protocolul nr. 4, el se spune victimă a unei încălcări a dreptului seu la libertatea de exprimare și a dreptului seu la libertatea de circulație rezultând din controlul judiciar căruia este obligat să se supună.
ASUPRA DREPTULUI
Reclamantul denunță durata procedurii penale care a început pe 16 mai 1995 cu punerea sa sub acuzare. El invocă art. 6 § 1 din Convenție, conform căruia:
«Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată echitabil, (...) și într-un termen rezonabil, de către un tribunal (...) care va decide (...) asupra bunei temeiuri a oricărei acuzații în materie penală direcționată împotriva ei. (...)»
În starea actuală a dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității plângerii bazate pe durata procedurii și consideră necesar să comunice această parte a cererei guvernului pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 54 § 3 b) din Regulament.
Pe baza articolului 6 § 1, reclamantul se plânge de asemenea că nu se bucură de un «proces echitabil»: pe de-o parte, drepturile apărării și principiul egalității armelor nu ar fi respectate; pe de altă parte, prin menținerea punerii sale sub acuzare pe motiv de «înșelăciune» în timp ce nu ar exista nicio dovadă formală împotriva lui, judecătorul de instrucție și curtea de apel din Paris intenționează să fabrice un motiv permițând menținerea controlului judiciar, ceea ce ar caracteriza o deturnare de puteri.
El susține de altfel că controlul judiciar căruia este obligat să se supună și redresări fiscale din care dânsul și asociația CIRIS fac obiectul au efectul de a-l priva de posibilitatea de a demonstra inofensivitatea – sau chiar eficacitatea – produselor sale și de a obține autorizația comercializării lor; s-ar afla deci privat de mijloacele științifice, tehnice și financiare esențiale pentru pregătirea apărării sale. El invocă la aceasta scop art. 6 § 3 b) din Convenție, care este redactat după cum urmează:
«Orice acuzat are dreptul în particular la (...) dispunerea timpului și facilităților necesare pentru pregătirea apărării sale».
Curtea reamintește mai întâi că §3 din art. 6 îmbracă caracterul unei aplicări particulare a principiului general enunțat în §1 (a se vedea, de exemplu, hotărârea Colozza c. Italia din 12 februarie 1985, seria A nr. 89, p. 14, § 26): diferitele drepturi pe care le enumeră constituie elemente printre altele ale noțiunii de proces echitabil în materie penală. Plângerea bazată pe art. 6 § 3 se găsește deci absorbită de aceea bazată pe art. 6 § 1 și privind echitatea procedurii.
Curtea reamintește apoi că echitatea unei proceduri se apreciază în raport cu integritatea acesteia (a se vedea, de exemplu, cu schimbări corespunzătoare, hotărârea Berberà, Messegué și Jabardo c. Spania din 6 decembrie 1988, seria A nr. 146, p. 31, § 68 și hotărârea Stanford c. Marea Britanie din 23 februarie 1994, seria A nr. 282-A, p. 10, § 24). Rezultă deci că aceasta nu este în principiu susceptibilă de a examina o asemenea plângere decât atunci când, în particular, instanțele de judecată competente au fost sesizate și au pronunțat final asupra «acuzației» litigioase; or trebuie constatat că nu e cazul în cauza de față. Ca urmare, ținând seama de starea actuală a cauzei pe plan intern, Curtea nu poate decât constata că această parte a cererei este în orice caz prematură și trebuie respingă în aplicarea articolului 35 § 4 din Convenție.
Reclamantul alege de altfel o nerespectare a principiului prezumpției de nevinovăție. Pe de-o parte, măsurile luate împotriva lui de autoritățile de instrucție ar arăta că acestea din urmă deja îl consideră vinovat al faptelor litigioase. Pe de altă parte, în timp ce a fost sesizată în apel cu o ordonanță de refuz de anulare a controlului judiciar, a treia cameră de acuzare a curții de apel din Paris, în hotărârea sa din 6 noiembrie 1996, ar fi afirmat că produsele litigioase sunt medicamente în sensul articolului L. 511 din codul sănătății publice și ar fi prejudecata vinovăția sa. El invocă art. 6 § 2 din Convenție, care dispune:
«Orice persoană acuzată de o infracție este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa a fost legalmente stabilită».
Curtea subliniază mai întâi că Convenția nu se opune măsurilor preventive; în particular, art. 6 § 2 nu împiedică, în principiu, autoritățile de instrucție să supună o persoană pusă sub acuzare unui control judiciar și să o oblige la obligații de tipul celor impuse reclamantului. În cauza de față, în orice caz, apare că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne în sensul articolului 35 § 1 din Convenție. Curtea constată într-adevăr că, dacă a adresat judecătorului de instrucție mai multe cereri de anulare parțial sau total a controlului judiciar căruia era obligat să se supună, a apelat doar ordonanțele de respingere din 4 octombrie 1996, 12 mai 1997 și 28 ianuarie 1998 și nu s-a pourvut în cassare împotriva hotărârilor pronunțate de instanța de apel (hotărârile a treia camere de acuzare a curții de apel din Paris din 6 noiembrie 1996, 6 mai 1997 și 25 februarie 1998). Rezultă deci că reclamantul nu a depus la instanța superioară plângerea sa bazată pe incompatibilitatea măsurilor luate împotriva lui de autoritățile de instrucție cu principiul prezumpției de nevinovăție. Reamintind că pourvoi în cassare se află printre căile de atac de epuizat în principiu pentru a se conforma articolului 35 din Convenție (a se vedea, în particular, hotărârea Civet c. Franța din 28 septembrie 1999, care urmează să apară în Culegerea hotărârilor și deciziilor 1999, § 41), Curtea concluzionează că această parte a cererei trebuie respingă în aplicarea articolului 35 § 4 din Convenție.
Privitor la motivarea hotărârii a treia camere de acuzare a curții de apel din Paris din 6 noiembrie 1996, este adevărat că prezumția de nevinovăție se găsește nerespectată atunci când o decizie judiciară privind un inculpat reflectă sentimentul că este vinovat, în timp ce vinovăția sa nu a fost anterior legal stabilită; este suficient, chiar în absența unui constat formal, o motivare care să dea a se gândi că judecătorul consideră interesatul drept vinovat (a se vedea, de exemplu, hotărârea Allenet de Ribemont c. Franța din 10 februarie 1995, seria A nr. 308, p. 16, § 35). În cauza de față, totuși, presupunând că motivele hotărârii litigioase sunt susceptibile să devoaleze un asemenea «prejudecat» și că poate fi considerat că căile de atac au fost epuizate, trebuie constatat că această hotărâre a fost pronunțată mai mult de șase luni înainte de sesizarea Curții. Ca urmare, această parte a cererei este în orice caz târzie și trebuie respingă în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4.
În fine, reclamantul se spune victimă a unei încălcări a dreptului seu la libertatea de exprimare și a dreptului seu la libertatea de circulație rezultând din controlul judiciar căruia este obligat să se supună. El invocă art. 10 din Convenție și art. 2 din Protocolul nr. 4.
Curtea l-a remarcat mai sus, reclamantul nu s-a pourvut în cassare împotriva niciuneia din hotărârile a treia camere de acuzare a curții de apel din Paris privind controlul judiciar al seu. El nu a pus deci instanța superioară în măsură de a examina plângerile sale bazate pe articolele 10 din Convenție și 2 din Protocolul nr. 4. Deci, în orice caz, nu a epuizat căile de atac interne, de sorte că această parte a cererei trebuie respingă în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,
AMÂNĂ
examinarea plângerii reclamantului bazate pe art. 6 § 1 și privind durata procedurii;
DECLARĂ PETIȚIA INADMISIBILĂ
pentru rest.
Erik Fribergh
Benedetto Conforti
Grefier
Președinte