AFFAIRE BELJANSKI c. FRANCE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 44070/98) îndreptată împotriva Republicii Franța și depusă de un cetățean al acestui stat, dl. Mirko Beljanski („reclamantul"), care a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia") la 24 august 1998 în baza articolului 25 anterior al Convenției de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale („Convenția"). Reclamantul a decedat la 28 octombrie 1998. Prin scrisoare din 12 aprilie 2000, văduva sa, doamna Monique Beljanski, a declarat dorința de a continua procedura. Din considerente de ordin practic, prezenta hotărâre continuă să-l numească pe dl. Beljanski „reclamant" deși astazi această calitate trebuie atribuită văduvei sale (a se vedea, în special, hotărârea Raimondo c. Italia, din 22 februarie 1994, seria A nr. 281-A, p. 8, § 2).

Reclamantul este reprezentat în fața Curții de doamna Anne Vaïsse, avocat la baroul din Paris. Guvernul francez („Guvernul") este reprezentat de agentul său, dl. Ronny Abraham, Director al Afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe.

Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data de intrare în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 al Protocolului nr. 11).

Cererea a fost atribuită secțiunii a doua a Curții (art. 52 § 1 al regulamentului). În cadrul acesteia, camera responsabilă de examinarea cauzei (art. 27 § 1 al Convenției) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 al regulamentului.

Prin decizie din 5 iulie 2001, Curtea a declarat cererea admisibilă în ceea ce privește art. 6 § 1 al Convenției și durata procedurii.

Atât reclamantul cât și Guvernul au depus observații scrise asupra fondului cauzei (art. 59 § 1 al regulamentului).

La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale (art. 25 § 1 al regulamentului). Prezenta cerere a fost atribuită secțiunii I astfel restructurate (art. 52 § 1). FAPTE

Reclamantul, doctor în științe, a desfășurat cercetări în biologie moleculară la Institutul Pasteur din 1948 la 1978, apoi la facultatea de farmacie din Châtenay-Malabry. Pensionat din 1988, a continuat lucrările sale la „centrul de cercetare biologică" („CERBIOL"), un laborator situat în departamentul Isère și aparținând unei asociații denumite „centru de inovație, cercetări și informații științifice" („CIRIS"). În acest context, a dezvoltat produse – inclusiv unul numit „PB 100" – care au fost puse în vânzare în farmacie prin intermediul unei societăți denumite „ISA". 1. Procedura privind prima plângere depusă împotriva reclamantului

În 1993, ca urmare a depunerii unei plângeri de către ordinul național al medicilor, reclamantul a fost urmărit în fața tribunalului penal din Saint-Etienne pentru exercițiu ilegal al farmacie și al medicinei. Prin hotărâre din 10 martie 1994, tribunalul menționat l-a găsit pe reclamant vinovat de aceste fapte dar l-a dispensat de pedeapsă pe motiv că „prejudiciul cauzat [a fost] remediat și [că] tulburarea rezultată din infracțiune [a] încetat". 2. Cererea de autorizare de punere pe piață a PB 100

Cu scopul de a formula un dosarfor cerere de autorizare de punere pe piață („AMM") a PB 100, reclamantul a constituit o societate comercială (SRL „VIVA") din care soția sa a fost numită manager. Cererea a fost formulată la 6 iulie 1995 și, la 25 iulie 1995, agenția medicamentului a respins dosarul reclamantului ca fiind incomplet. Reclamantul a decis atunci să facă efectuate două noi studii pentru a completa dosarul; în acest scop, s-a adresat unei societăți specializate, centrul de cercetări, inovație și dezvoltare („CRID"), care a încredintat aceste lucrări Institutului Pasteur din Lille. Rapoartele de studiu au fost livrate la 8 și 22 august 1996; potrivit reclamantului, ele „contravin formal concluziilor" unui raport al agenției naționale de cercetare privind SIDA („ANRS") din 26 iunie 1994 conform căruia PB 100 este ineficace și toxic. 3. A doua procedură penală desfășurată împotriva reclamantului

În martie 1993, direcția afacerilor sanitare și sociale din Ile-de-France l-a alertat pe procurorul din Créteil cu privire la activitățile societății ISA. a) Anul 1994

La 26 ianuarie 1994, procurorul Republican a sesizat judecătorul de instrucție al tribunalului de district din Créteil cu un rechizitoriu introductiv împotriva reclamantului, directorului societății ISA și președintelui asociației COBRA (suspectată de a asigura promovarea publicitară a produselor litigioase) pentru „exercițiu ilegal al farmacie; lipsa autorizației de punere pe piață a produsului prezentat ca medicament; publicitate sau propagandă în favoarea produselor altele decât medicamentele regulat autorizate, prezentate ca fiind în favoarea prevenirii și tratării bolilor; înșelăciune cu privire la natură, și anume, originea, calitățile esențiale, compoziția mărfii vândute; complicitate". Pe comision rogatorie a judecătorului de instrucție din 9 februarie 1994, o operațiune a fost desfășurată pe întregul teritoriu în martie 1994 pentru a confisca produsele în cauză și orice document privind producția și comercializarea lor. Rezultatele acestei comisii rogatoire au fost transmise la 2 februarie 1995. b) Anul 1995

La 16 mai 1995, judecătorul de instrucție l-a ascultat pe reclamant la prima comparație și l-a pus sub acuzare pe capetele menționate mai sus; celelalte două persoane numite în rechizitoriu introductiv au fost puse sub acuzare la 18 și respectiv 19 mai 1995.

În paralel cu această procedură, o plângere cu constituire de parte civilă a fost depusă de Consilul Național al Ordinului Farmaciștilor înaintea judecătorului decanol de instrucție al tribunalului de district din Grasse, împotriva societăților MU laborator (suspecte de a fabrica substanțele litigioase) și ISA și asociației COBRA, pentru exercițiu ilegal al farmacie. La 11 august 1995, judecătorul de instrucție din Grasse s-a desistit în favoarea magistratului instructor din Créteil, care la 20 septembrie 1995 a ordonat unirea celor două proceduri.

Printr-o ordonnance din 24 octombrie 1995, judecătorul de instrucție a numit doi experți pentru a analiza produsele litigioase. Rapoartele, notificate părților la 24 mai 1996, concluzionează că loturile diferite sunt conforme documentației care le însoțește.

La 8 decembrie 1995, magistratul instructor a fost înlocuit. c) Anul 1996

Printr-o ordonnance din 28 iunie 1996, judecătorul de instrucție l-a plasat pe reclamant sub control judiciar cu obligația de a-l informa de orice deplasare în afara Franței, interzicerea de a primi sau a întâlni persoane puse sub acuzare sau de a comunica prin orice mijloc sau de a intra în relații cu ele în orice fel, și obligația de a se abține de la promovarea „substanțelor obiectul acestei informații prin orice mijloace care se pot fi: scris, conferință, emisiuni radiodifuzate sau televizate, etc. (...)".

La 6, 4 și 11 iulie 1996 și 27 august 1996, judecătorul de instrucție a emis comisii rogatoire către numeroși magistrați instructori distribuiți pe întregul teritoriu pentru a pune sub acuzare mai mult de 70 medici și farmaciști care au prescris sau distribuit produsele litigioase. Audiențiile de prima comparație s-au desfășurat, se pare, din iulie 1996 la octombrie 1997.

Potrivit Guvernului, investigațiile și o supraveghere telefonică ordonată la 12 iulie 1996 au dezvăluit continuarea fabricării și comercializării produselor litigioase; un rechizitoriu suplimentar a fost luat la 24 septembrie 1996.

La 9 octombrie 1996, o percheziție a fost efectuată în localurile laboratorului asociației CIRIS. Simultan, perchezițiile au fost efectuate la „mai mulți zeci de bolnavi", la domiciliul reclamantului și la sediul CRID. Personalul asociației CIRIS, precum și reclamantul și soția sa, au fost puși în arestul polițieiași. În final, 92 de persoane au fost puse sub acuzare, inclusiv numeroși farmaciști și medici.

Printr-o ordonnance din 10 octombrie 1996, judecătorul de instrucție a întărit controlul judiciar al reclamantului. Pe lângă obligațiile prevăzute de ordonnance din 28 iunie 1996, dl. Beljanski a fost obligat să-și înmâneze pașaportul menționatului judecător, să se abțină de la întâlnirea „oricărei persoane puse sub acuzare sau pusă în cauză cu excepția soției sale", să „verseze (...) o garanție de un total de 500.000 FRF (...) în zece rate de 50.000 FRF fiecare (...)" și să se abțină de la „gestionarea oricărei societăți civile, comerciale sau orice întreprinderilor personale, precum și de exercitarea oricărei activități în legătură cu fabricarea, comercializarea și diseminarea de produse medicamentoase neautorizate".

La 11 octombrie 1996, soția reclamantului a fost ascultată și pusă sub acuzare pe capete de complicitate în exercițiu ilegal al farmacie, fabricare și punere pe piață ilegală de medicamente, precum și înșelăciune.

La 26 decembrie 1996, judecătorul de instrucție a emis o comisie rogatorie magistratului instructor din Riom pentru a pune sub acuzare pe co-autori presupuși. d) Anul 1997

La 21 ianuarie 1997, judecătorul de instrucție a ordonat o expertiză contabilă, pentru a, potrivit Guvernului, „descrie structurile juridice diferite în care au intervenit persoanele puse sub acuzare precum și organizarea și funcționarea lor comercială, administrativă și financiară".

La 3 martie 1997, potrivit Guvernului, o comisie rogatorie – despre care nu precizează obiectul – a fost emisă jandarmerie din Vienne.

La 30 aprilie 1997, reclamantul a solicitat suprimarea obligației de a se abține de la promovarea substanțelor obiectul informației, restituzione pașaportului (a precizat că dorește să poată continua cercetările sale și să comunice cu comunitatea științifică) și reducerea garanției la suma de 350.000 FRF. Judecătorul de instrucție a respins aceste cereri printr-o ordonnance din 12 mai 1997. Sesizată de reclamant, curtea de apel din Paris (a treia cameră de acuzare), printr-o hotărâre din 6 iunie 1997, a confirmat ordonnance cu excepția în ce privește cererea de reducere a garanției la suma de 350.000 FRF.

La 24 septembrie 1997, doi persoane puse sub acuzare – inclusiv soția reclamantului – au fost ascultate. La 23 octombrie 1997, martori au fost ascultați. La 17 noiembrie 1997, o persoană pusă sub acuzare a fost ascultată. e) Anul 1998

La 28 ianuarie 1998, reclamantul a solicitat din nou suprimarea controlului judiciar căruia era supus. Această cerere a fost respinsă printr-o ordonnance a judecătorului de instrucție din 2 februarie 1998, pe motiv că era „în orice caz prematur". Sesizată de interesat, curtea de apel din Paris a confirmat ordonnance printr-o hotărâre din 25 februarie 1998.

La 4 februarie 1998, reclamantul a fost ascultat și o comisie rogatorie a fost emisă pentru audienția martorilor. La 31 martie 1998, o comisie rogatorie – despre care Guvernul nu precizează obiectul – a fost emisă.

La 27 aprilie 1998, raportul expertisei contabile ordonate la 21 ianuarie 1997 de judecătorul de instrucție a fost depus; potrivit Guvernului, el concluzionează privind caracterul comercial și lucrativ al activității litigioase; concluziile acestor rapoarte au fost notificate la 31 iulie 1998. Reclamantul precum și doi persoane puse sub acuzare au formulat o cerere de contra-expertiză care a fost respinsă la 4 septembrie 1998.

La 3 iunie 1998, o persoană pusă sub acuzare a fost ascultată.

La 20 iulie 1998, 75 din 95 de persoane puse sub acuzare, farmaciști și medici, au beneficiat de o ordonnance de neîncepere pe motiv că nu era stabilit că au prescris sau vândut produsele litigioase cu rea credință.

La 18 septembrie 1998, o persoană pusă sub acuzare a fost ascultată la prima comparație.

La 22 septembrie 1998, judecătorul de instrucție a informat părțile că investigația i se părea terminată. Patru persoane puse sub acuzare – inclusiv reclamantul – au depus cereri de acte suplimentare, care au fost respinse printr-o ordonnance din 26 octombrie 1998. Cereri de anulare de acte au fost, de asemenea, depuse la 12 octombrie 1998. La 18 iunie 1999, camera de acuzare a curții de apel din Paris a confirmat ordonnance din 12 octombrie 1998 și a spus că nu era loc pentru anulare de procedură. f) Anii 1999 și 2000

La 16 iulie 1999, judecătorul de instrucție a comunicat întregul dosar în vederea soluționării.

Ca urmare a decesului reclamantului, intervenit la 20 octombrie 1998, și în conformitate cu rechizitorii din 13 ianuarie 2000, judecătorul de instrucție, printr-o ordonnance din 20 martie 2000, a constatat stingerea acțiunii publice împotriva reclamantului; l-a trimis în fața tribunalului penal pe 16 persoane – inclusiv soția reclamantului – pe capete de înșelăciune, lipsa autorizării unui stabiliori de fabricare de medicamente, exercițiu ilegal al medicinei și lipsa autorizării de punere pe piață. Până acum, nicio dată de ședință nu a fost fixată de tribunalul penal. DREPT

Potrivit Guvernului, durata procedurii se explică în esență prin complexitatea cauzei, ținând în esență de natura și amploarea infracțiunilor reprochate și de numărul de persoane puse sub acuzare; numeroase investigații și expertiaze ar fi fost necesare. De altfel, reclamantul și alte persoane puse sub acuzare ar fi întâriat încheierea investigației prin solicitarea unei noi expertiže contabile în august 1998, prin formularea unei cereri de acte suplimentare de investigație și prin depunerea unei cereri de nulitate a procedurii în fața camerei de acuzare. Investigația judiciară ar fi fost desfășurată fără întrerupere și într-un ritm susținut de judecătorul de instrucție.

Reclamantul replica că cauza nu prezenta nicio complexitate deosebită. Subliniază în special că investigația dosarului său era independentă de urmăririle conduse împotriva persoanelor care au prescris sau vândut produsele în cauză, adică a majorității celorlalte persoane puse sub acuzare; numărul persoanelor urmărite nu ar conferi deci nicio complexitate cauzei. Cu privire la propriul comportament, amintește că nu poate fi reproșat unei persoane puse sub acuzare că exercită căile legale care îi sunt deschise pentru a-și apăra drepturile și a-și stabili nevinovăția. Adaugă că în orice caz, judecătorul de instrucție a respins toate cererile sale de măsuri de investigație și expertiaze. Nu i se poate reproșa nici din cauza că cererea de anulare a actelor de investigație depusă la 12 octombrie 1998 nu a fost examinată de curtea de apel decât la 18 iunie 1999. Potrivit lui, durata procedurii de investigație este imputabilă „autorităților judiciare și executive". Astfel, în special, investigația nu ar fi fost încheiată decât la 30 martie 2000 deși, în ordonnance din 3 decembrie 1998, judecătorul de instrucție invoca urgența pentru a refuza orice măsură suplimentară de investigație. De altfel, ar fi fost ascultat doar de două ori de magistratul instructor (ziua punerii sub acuzare și aproape 2 ani și 9 luni mai târziu) și mai mulți din persoanele puse sub acuzare ca urmare a percheziției din 9 octombrie 1996 nu ar fi fost ascultate la prima comparație decât în cursul anului 1998. În sfîrșit, reclamantul subliniază că durata procedurii trebuie examinată la lumina vârstei avansate și a stării de sănătate la momentul faptelor.

Curtea reamintește că perioada de luat în considerare în cauza de față sub unghiul „intervalului rezonabil" al articolului 6 § 1 debutul în martie 1994 și se termină la 20 martie 2000 (data ordonnance care constată stingerea acțiunii publice împotriva reclamantului) și este în consecință de aproximativ 6 ani (a se vedea decizia finală a Curții asupra admisibilității cererii, din 5 iulie 2001). Ea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază ținând cont de circumstanțele cauzei și ținând seama de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în particular complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente (a se vedea, de exemplu, Pélissier și Sassi c. Franța [Marea Cameră], nr. 25444/94, § 67, CEDO 1999-II); enjeu litigiului pentru interesat este de asemenea de luat în considerare (a se vedea, de exemplu, Frydlender c. Franța [Marea Cameră], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII). Curtea recunoaște că cauza prezenta o anumită complexitate „în fapt", din cauza numărului important de persoane puse sub acuzare și dispersarea lor pe întreg teritoriul francez. Constată totuși că marea majoritate din acestea erau medici și farmaciști și că localizarea și audienția lor, o dată identificate, nu prezintau probabil nicio dificultate deosebită. Astfel, în măsura în care comisiile rogatoire pentru punerea sub acuzare a acestor farmaciști și medici au fost luate de judecătorul de instrucție în cursul verii 1996, numărul de persoane în cauză nu suficient pentru a justifica durata procedurii după 1996. Cu privire la comportamentul reclamantului, nu reiese din dosar că ar fi provocat întârzieri notabile. În particular, nu poate fi reproșat interesatului că a exercitat recursurile care i se deschideau potrivit dreptului intern. Curtea nu subestimează dificultatea sarcinii magistratului instructor. Observă totuși perioade de inactivitate imputabile autorităților: niciun eveniment procedural notabil se pare că nu s-a produs în 1996 până în vară; expertiza contabilă ordonată la 21 ianuarie 1997 a fost depusă la 27 aprilie 1998 (adică mai mult de un an și trei luni mai târziu) și a fost notificată părților doar la 31 iulie 1998; ordonnance de comunicare pentru soluționare a fost luată la 24 septembrie 1999, în timp ce avizul de încheierea investigației a fost dat la 22 septembrie 1998; mai general, cronologia procedurii furnizată de Guvern dezvăluie mai multe perioade de inactivitate, fiecare de două sau trei luni. Luând în considerare, de asemenea, vârsta reclamantului și faptul că era afectat de o boală foarte gravă (a se vedea în special, mutatis mutandis, hotărârea X. c. Franța din 31 martie 1992, seria A nr. 234-C, § 47) precum și enjeu singular al procedurii pentru el – reputația sa de om de știință și seriozitatea cercetărilor sale erau în cauză –, Curtea consideră că a existat depășire a „intervalului rezonabil" și încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției.

Reclamantul solicită 700.000 franci francezi („FRF"), adică 106.714,31 euro („EUR").

Guvernul replica că „simpla constatare a unei încălcări ar fi suficientă pentru a remedia încălcarea eventuală a Convenției".

Curtea consideră că prelungirea procedurii litigioase după intervalul rezonabil a fără niciun dubiu cauzat reclamantului un prejudiciu moral justificând acordarea unei indemnizații. Pronunțând în echitate, după cum doreaza art. 41, îi acordă 4.500 EUR la acest titlu. B. Frais et dépens

Reclamantul solicită 57.025 FRF (adică 8.693,41 EUR) pentru cheltuielile și onorariile suportate în fața Curții. Furnizează două note de onorarii, datate din 20 octombrie 1998 și 4 octombrie 2000; sumele care se referă la procedura în fața Curții menționate în acestea sunt respectiv de 33.050 FRF (adică 5.038,44 EUR) și 23.975 FRF (adică 3.654,97 EUR).

Guvernul nu se opune rambursării „cheltuielilor de procedură justificate".

Curtea, în conformitate cu jurisprudența sa, va examina, pe de o parte, dacă cheltuielile și onorariile solicitate au fost într-adevăr și în mod necesar suportate pentru a preveni sau obține remediere a chestiunii constitutive a unei încălcări a Convenției și, pe de altă parte, dacă au fost de o sumă rezonabilă (a se vedea, de exemplu, hotărârile Z c. Finlanda, din 25 februarie 1997, Colecția de hotărâri și decizii, 1997-I, § 126 și Raninen c. Finlanda, din 16 decembrie 1997, Colecția 1997-VIII, § 73). Prezenta hotărâre constată o încălcare a Convenției numai pentru durata procedurii; celelalte pretensiuni dezvoltate de reclamant au fost declarate inadmisibile (a se vedea decizia parțială a Curții asupra admisibilității cererii, din 2 martie 2000). Prima notă de onorarii referindu-se la pregătirea cererii în întregul ei, Curtea consideră că nu este caz să acorde reclamantului întreaga sumă menționată în ea. A doua notă de onorarii privește pe de altă parte apărarea intereselor reclamantului în fața Curții în faza procedurii ulterioară deciziei finale asupra admisibilității cererii. În aceste condiții și considerând, de altfel, că suma menționată în ea nu este nerezonabilă, Curtea decide să admită această parte a cererilor reclamantului. Fiind dat asta, Curtea acordă în general 6.000 EUR reclamantului pentru cheltuielile și onorariile sale. C. Dobânzi în caz de întârziere

Potrivit informațiilor din posesia Curții, rata dobânzii legale aplicabilă în Franța la data adoptării prezentei hotărâri este de 4,26% pe an. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, 1. Constată că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției; 2. Constată a) că statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în decurs de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, următoarele sume: (i) 4.500 EUR (patru mii cinci sute de euro) pentru prejudiciu moral; (ii) 6.000 EUR (șase mii euro) pentru cheltuieli și onorii; b) că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 4,26% pe an de la expirarea menționatului termen și până la versare; 3. Respinge, la unanimitate, cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 7 februarie 2002 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al regulamentului. Erik Fribergh Christos L. Rozakis Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n° 44070/98) dirigée contre la République française et dont un ressortissant de cet Etat, M. Mirko Beljanski (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 24 août 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). Le requérant est décédé le 28 octobre 1998. Par une lettre du 12 avril 2000, sa veuve, M me Monique Beljanski, a déclaré vouloir poursuivre la procédure. Pour des raisons d’ordre pratique, le présent arrêt continue d’appeler M. Beljanski le « requérant » bien qu’il faille aujourd’hui attribuer cette qualité à sa veuve (voir, notamment, l’arrêt Raimondo c. Italie, du 22 février 1994, série A n° 281-A, p. 8, § 2).

Le requérant est représenté devant la Cour par M e Anne Vaïsse, avocate au barreau de Paris. Le gouvernement français (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Ronny Abraham, Directeur des Affaires juridiques au Ministère des Affaires étrangères.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n° 11).

La requête a été attribuée à la deuxième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

Par une décision du 5 juillet 2001, la Cour a déclaré la requête recevable en ce qu’elle a trait à l’article 6 § 1 de la Convention et la durée de la procédure.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement).

Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la première section ainsi remaniée (article 52 § 1). EN FAIT

Le requérant, docteur en sciences, a poursuivi des recherches de biologie moléculaire à l’institut Pasteur de 1948 à 1978, puis à la faculté de pharmacie de Châtenay-Malabry. A la retraite à partir de 1988, il continua ses travaux au « centre de recherche biologique » (« CERBIOL »), un laboratoire situé dans le département de l’Isère et appartenant à une association dénommée « centre d’innovation, de recherches et d’informations scientifiques » (« CIRIS »). Dans ce cadre, il mit au point des produits – dont un certain « PB 100 » – qui furent mis en vente en pharmacie par le biais d’une société dénommée « ISA ». 1. La procédure relative à la première plainte déposée contre le requérant

En 1993, à la suite du dépôt d’une plainte par l’ordre national des médecins, le requérant fut poursuivi devant le tribunal correctionnel de Saint-Etienne pour exercice illégal de la pharmacie et de la médecine. Par un jugement du 10 mars 1994, ledit tribunal reconnut le requérant coupable de ces faits mais le dispensa de peine au motif notamment que le « dommage causé [était] réparé et [que] le trouble résultant de l’infraction [avait] cessé ». 2. La demande d’autorisation de mise sur le marché du PB 100

Dans l’optique de formuler un dossier de demande d’autorisation de mise sur le marché (« AMM ») du PB 100, le requérant constitua une société commerciale (la SARL « VIVA ») dont son épouse fut nommée gérante. La demande fut formulée le 6 juillet 1995 et, le 25 juillet 1995, l’agence du médicament rejeta le dossier du requérant comme étant incomplet. Le requérant résolut alors de faire procéder à deux nouvelles études afin de compléter son dossier ; à cette fin, il s’adressa à une société spécialisée, le centre de recherches, d’innovation et de développement (« CRID »), laquelle confia ces travaux à l’institut Pasteur de Lille. Les rapports d’étude furent livrés les 8 et 22 août 1996 ; selon le requérant, ils « contredisent formellement les conclusions » d’un rapport de l’agence nationale de recherche sur le sida (« ANRS ») du 26 juin 1994 selon lesquelles le PB 100 est inefficace et toxique. 3. La seconde procédure pénale conduite contre le requérant

En mars 1993, la direction des affaires sanitaires et sociales d’Ile-de-France avait alerté le parquet de Créteil quant aux activités de la société ISA. a) Année 1994

Le 26 janvier 1994, le procureur de la République avait saisi le juge d’instruction du tribunal de grande instance de Créteil d’un réquisitoire introductif contre le requérant, le directeur de la société ISA et le président de l’association COBRA (soupçonnée d’assurer la promotion publicitaire des produits litigieux) pour « exercice illégal de la pharmacie ; absence d’autorisation de mise sur le marché de produit présenté comme médicament ; publicité ou propagande en faveur de produits autres que médicaments régulièrement autorisés, présentés comme favorisant la prévention et le traitement de maladies ; tromperie sur la nature, en l’espèce, l’origine, les qualités substantielles, la composition de la marchandise vendue ; complicité ». Sur commission rogatoire du juge d’instruction du 9 février 1994, une opération fut menée sur l’ensemble du territoire en mars 1994 aux fins de saisir les produits en cause et tout document ayant trait à leur production et commercialisation. Les résultats de cette commission rogatoire furent transmis le 2 février 1995. b) Année 1995

Le 16 mai 1995, le juge d’instruction entendit le requérant en première comparution et le mit en examen des chefs susmentionnés ; les deux autres personnes nommées dans le réquisitoire introductif furent mises en examen les 18 et 19 mai 1995.

Parallèlement à cette procédure, une plainte avec constitution de partie civile était déposée par le Conseil National de l’Ordre de Pharmaciens devant le doyen des juges d’instruction du tribunal de grande instance de Grasse, contre les sociétés MU laboratoire (soupçonnée de fabriquer les substances litigieuses) et ISA et l’association COBRA, pour exercice illégal de la pharmacie. Le 11 août 1995, le juge d’instruction de Grasse se dessaisit au profit du magistrat instructeur de Créteil, lequel, le 20 septembre 1995, ordonna la jonction des deux procédures.

Par une ordonnance du 24 octobre 1995, le juge d’instruction nomma deux experts aux fins d’analyser les produits litigieux. Les rapports, notifiés aux parties le 24 mai 1996, concluent que les différents lots sont conformes à la documentation les accompagnant.

Le 8 décembre 1995, le magistrat instructeur fut remplacé. c) Année 1996

Par une ordonnance du 28 juin 1996, le juge d’instruction plaça le requérant sous contrôle judiciaire avec obligation de l’informer de tout déplacement hors de France, interdiction de recevoir ou de rencontrer les co-mis en examen ou de communiquer par tous moyens ou entrer en relation avec eux de quelque façon que ce soit, et obligation de s’abstenir de faire la promotion des « substances objets de la présente information par quelques moyens que ce soit : écrit, conférence, émissions radiodiffusées ou télévisées, etc. (...) ».

Les 6, 4 et 11 juillet 1996 et 27 août 1996, le juge d’instruction délivra des commissions rogatoires à de nombreux magistrats instructeurs répartis sur l’ensemble du territoire aux fins de mise en examen de plus de 70 médecins et pharmaciens ayant prescrit ou délivré les produits litigieux. Les interrogatoires de première comparution s’échelonnèrent, semble-t-il, du mois de juillet 1996 au mois d’octobre 1997.

Selon le Gouvernement, les investigations et une surveillance téléphonique ordonnée le 12 juillet 1996 révélèrent la poursuite de la fabrication et de la commercialisation des produits litigieux ; un réquisitoire supplétif fut pris le 24 septembre 1996.

Le 9 octobre 1996 une perquisition fut menée dans les locaux du laboratoire de l’associations CIRIS. Simultanément, des perquisitions furent effectuées chez « plusieurs dizaines de malades », au domicile du requérant et au siège du CRID. Le personnel de l’association CIRIS, ainsi que le requérant et son épouse, furent placés en garde à vue. Enfin, 92 personnes furent mises en examen, dont de nombreux pharmaciens et médecins.

Par une ordonnance du 10 octobre 1996, le juge d’instruction renforça le contrôle judiciaire du requérant. Outre les obligations prévues par l’ordonnance du 28 juin 1996, M. Beljanski fut astreint à remettre son passeport audit juge, à s’abstenir de rencontrer « toute personne mise en examen ou mise en cause à l’exception de son épouse », à « verser (...) un cautionnement d’un montant total de 500 000 FRF (...) en dix versements de 50 000 FRF chacun (...) » et à s’abstenir de « gérer toute société civile, commerciale ou toute entreprise personnelle, ainsi que d’exercer toute activité en relation avec la fabrication, la commercialisation et la diffusion de produits médicamenteux non autorisés ».

Le 11 octobre 1996, l’épouse du requérant fut entendue et mise en examen des chefs de complicité d’exercice illégal de la pharmacie, de fabrication et de mise sur le marché illégales de médicaments, ainsi que de tromperie.

Le 26 décembre 1996, le juge d’instruction délivra une commission rogatoire au magistrat instructeur de Riom pour mise en examen d’un co-auteur présumé. d) Année 1997

Le 21 janvier 1997, le juge d’instruction ordonna une expertise comptable, afin, selon le Gouvernement, « de décrire les différentes structures juridiques dans lesquelles les mis en examens étaient intervenus ainsi que leur organisation et leur fonctionnement commercial, administratif et financier ».

Le 3 mars 1997, selon le Gouvernement, une commission rogatoire – dont il ne précise pas l’objet – fut délivrée à la gendarmerie de Vienne.

Le 30 avril 1997, le requérant sollicita la suppression de l’obligation de s’abstenir de faire la promotion des substances objets de l’information, la restitution de son passeport (il spécifiait qu’il désirait pouvoir continuer ses recherches et communiquer avec la communauté scientifique) et la réduction du cautionnement à la somme de 350 000 FRF. Le juge d’instruction rejeta ces demandes par une ordonnance du 12 mai 1997. Saisie par le requérant, la cour d’appel de Paris (troisième chambre d’accusation), par un arrêt du 6 juin 1997, confirma cette ordonnance sauf en ce qu’elle rejetait la demande relative à la réduction du cautionnement à la somme de 350 000 FRF.

Le 24 septembre 1997, deux co-mis en examen – dont l’épouse du requérant – furent entendus. Le 23 octobre 1997, des témoins furent entendus. Le 17 novembre 1997, un co-mis en examen fut entendu. e) Année 1998

Le 28 janvier 1998, le requérant sollicita une nouvelle fois la suppression du contrôle judiciaire auquel il était astreint. Cette demande fut rejetée par une ordonnance du juge d’instruction du 2 février 1998, au motif qu’elle était « en tout état de cause prématurée ». Saisie par l’intéressé, la cour d’appel de Paris confirma cette ordonnance par un arrêt du 25 février 1998.

Le 4 février 1998, le requérant fut entendu et une commission rogatoire fut délivrée pour l’audition de témoins. Le 31 mars 1998, une commission rogatoire – dont le Gouvernement ne précise pas l’objet – fut délivrée.

Le 27 avril 1998, le rapport de l’expertise comptable ordonnée le 21 janvier 1997 par le juge d’instruction fut déposé ; selon le Gouvernement, il conclut au caractère commercial et lucratif de l’activité litigieuse ; les conclusions de ces rapports furent notifiées le 31 juillet 1998. Le requérant ainsi que deux co-mis en examen formulèrent une demande de contre-expertise qui fut rejetée le 4 septembre 1998.

Le 3 juin 1998, un co-mis en examen fut entendu.

Le 20 juillet 1998, 75 des 95 personnes mises en examen, pharmaciens et médecins, bénéficièrent d’une ordonnance de non-lieu au motif qu’il n’était pas établi qu’elles avaient prescrit ou vendu les produits litigieux de mauvaise foi.

Le 18 septembre 1998, un co-mis en examen fut entendu en première comparution.

Le 22 septembre 1998, le juge d’instruction informa les parties que l’instruction lui paraissait terminée. Quatre des mis en examen – dont le requérant – déposèrent des demandes d’actes supplémentaires, qui furent rejetées par une ordonnance du le 26 octobre 1998. Des demandes en annulation d’actes furent par ailleurs déposées le 12 octobre 1998. Le 18 juin 1999, la chambre d’accusation de la cour d’appel de Paris confirma l’ordonnance du 12 octobre 1998 et dit n’y avoir pas lieu à annulation de procédure. f) Années 1999 et 2000

Le 16 juillet 1999, le juge d’instruction communiqua l’ensemble du dossier aux fins de règlement.

Suite au décès du requérant, intervenu le 20 octobre 1998, et conformément à des réquisitions du 13 janvier 2000, le juge d’instruction, par une ordonnance du 20 mars 2000, constata l’extinction de l’action publique contre le requérant ; il renvoya devant le tribunal correctionnel 16 personnes – dont l’épouse du requérant – des chefs de tromperie, absence d’autorisation d’un établissement de fabrication de médicaments, exercice illégal de le la médecine et absence d’autorisation de mise sur le marché. A ce jour, aucune date d’audience n’a été fixée par le tribunal correctionnel. EN DROIT I.

Selon le Gouvernement, la durée de la procédure s’explique essentiellement par la complexité de l’affaire, tenant essentiellement de la nature et de l’ampleur des infractions reprochées et du nombre de personnes mises en examen ; de nombreuses investigations et expertises auraient notamment été nécessaires. Par ailleurs, le requérant et d’autres mis en examen auraient retardé la clôture de l’instruction en sollicitant une nouvelle expertise comptable en août 1998, en formulant une demande d’actes d’instruction supplémentaires et en déposant une requête en nullité de la procédure devant la chambre d’accusation. L’information judiciaire aurait par contre été conduite sans discontinuer et à un rythme soutenu par le juge d’instruction.

Le requérant réplique que l’affaire ne présentait aucune complexité particulière. Il souligne en particulier que l’instruction de son dossier était indépendante des poursuites conduites contre des personnes ayant prescrit ou vendu les produits concernés, soit de la plupart des autres mis en examens ; le nombre des personnes poursuivies ne conférerait donc aucune complexité à l’affaire. S’agissant de son propre comportement, il rappelle qu’il ne saurait être reproché à une personne mise en examen d’exercer les voies légales qui lui sont ouvertes pour défendre ses droits et établir son innocence. Il ajoute qu’en tout état de cause, le juge d’instruction a rejeté toutes ses demandes de mesures d’instructions et d’expertises. Il ne saurait davantage lui être fait grief de ce que la requête en annulation des actes d’instruction déposée le 12 octobre 1998 n’a été examinée par la cour d’appel que le 18 juin 1999. Selon lui, la durée de la procédure d’instruction est imputable aux « autorités judiciaires et exécutives ». Ainsi, notamment, l’instruction n’aurait été clôturée que le 30 mars 2000 alors même que, dans son ordonnance du 3 décembre 1998, le juge d’instruction invoquait l’urgence pour refuser toute mesure d’instruction complémentaire. Par ailleurs, il n’aurait été entendu que deux fois par le magistrat instructeur (le jour de sa mise en examen et presque 2 ans et 9 mois plus tard) et plusieurs des personnes mises en examen à la suite de la perquisition du 9 octobre 1996 n’auraient été entendues en première comparution que dans le courant de l’année 1998. Enfin, le requérant souligne que la durée de la procédure doit être examinée à la lumière de son âge avancé et de son état de santé au moment des faits.

La Cour rappelle que la période à considérer en l’espèce sous l’angle du « délai raisonnable » de l’article 6 § 1 débute en mars 1994 et prend fin le 20 mars 2000 (date de l’ordonnance constatant l’extinction de l’action publique contre le requérant) et est en conséquence de 6 ans environ (voir la décision finale de la Cour sur la recevabilité de la requête, du 5 juillet 2001). Elle rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, par exemple, Pélissier et Sassi c. France [GC], n° 25444/94, § 67, CEDH 1999-II) ; l’enjeu du litige pour l’intéressé est également à prendre en considération (voir, par exemple, Frydlender c. France [GC], n° 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII). La Cour reconnaît que l’affaire présentait une certaine complexité « en fait », en raison du nombre important de personnes mises en examen et de leur dispersement sur l’ensemble du territoire français. Elle constate toutefois que la très grande majorité de ces dernières étaient des médecins et pharmaciens et que leur localisation et leur audition, une fois identifiés, ne présentait vraisemblablement pas une difficulté particulière. Ainsi, dans la mesure où les commissions rogatoires aux fins de mise en examen de ces pharmaciens et médecins ont été prises par le juge d’instruction au cours de l’été 1996, le nombre de personne concernées ne suffit pas à justifier la durée de la procédure au-delà de 1996. Quant au comportement du requérant, il ne ressort pas du dossier qu’il ait provoqué des retards notables. En particulier, il ne saurait être reproché à l’intéressé d’avoir usé des recours que lui ouvrait le droit interne. La Cour ne mésestime pas la difficulté de la tâche du magistrat instructeur. Elle relève cependant des périodes de latences imputables aux autorités : aucun événement procédural notable ne semble s’être produit en 1996 jusqu’à l’été ; l’expertise comptable ordonnée le 21 janvier 1997 fut déposée le 27 avril 1998 (soit plus d’un an et trois mois plus tard) et ne fut notifiées aux parties que le 31 juillet 1998 ; l’ordonnance de soit-communiqué aux fins de règlement fut prise le 24 septembre 1999, alors que l’avis de fin d’information avait été rendu le 22 septembre 1998 ; plus généralement, la chronologie de la procédure fournie par le Gouvernement révèle plusieurs périodes d’inactivité, chacune de deux ou trois mois. Considérant également l’âge du requérant et le fait qu’il était atteint d’une très grave maladie (voir notamment, mutatis mutandis , l’arrêt X. c. France du 31 mars 1992, série A n° 234-C, § 47) ainsi que l’enjeu singulier de la procédure pour lui – sa réputation de scientifique et le sérieux de ses recherches étaient en cause –, la Cour estime qu’il y a eu dépassement du « délai raisonnable » et violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II.

Le requérant réclame 700 000 francs français (« FRF »), soit 106 714,31 euros (« EUR »).

Le Gouvernement réplique que « le simple constat d’une violation suffirait à réparer la violation éventuelle de la Convention ».

La Cour estime que le prolongement de la procédure litigieuse au-delà du délai raisonnable a sans nul doute causé au requérant un préjudice moral justifiant l’octroi d’une indemnité. Statuant en équité, comme le veut l’article 41, elle lui alloue 4 500 EUR à ce titre. B. Frais et dépens

Le requérant réclame 57 025 FRF (soit 8 693,41 EUR) au titre des frais et dépens exposés devant la Cour. Il fournit deux notes d’honoraires, datées des 20 octobre 1998 et 4 octobre 2000 ; les montants relatifs à la procédure devant la Cour qui y sont mentionnés sont respectivement de 33 050 FRF (soit 5 038,44 EUR) et 23 975 FRF (soit 3 654,97 EUR).

Le Gouvernement ne s’oppose pas au remboursement des « frais de procédure justifiés ».

La Cour, conformément à sa jurisprudence, examinera, d’une part, si les frais et dépens réclamés ont été réellement et nécessairement engagés pour empêcher ou obtenir un redressement de la question constitutive d’une violation de la Convention et, d’autre part, s’ils étaient d’un montant raisonnable (voir, par exemple, les arrêts Z c. Finlande, du 25 février 1997, Recueil des arrêts et décisions , 1997-I, § 126 et Raninen c. Finlande, du 16 décembre 1997, Recueil 1997-VIII, § 73). Le présent arrêt constate une violation de la Convention au seul titre de la durée de la procédure ; les autres griefs développés par le requérant ont été déclarés irrecevables (voir la décision partielle de la Cour sur la recevabilité de la requête, du 2 mars 2000). La première note d’honoraire se rapportant à la préparation de la requête dans son intégralité, la Cour juge qu’il n’y a pas lieu d’accorder au requérant la totalité du montant y figurant. La seconde note d’honoraire a quant à elle trait à la défense des intérêts du requérant devant la Cour dans la phase de la procédure postérieure à la décision finale sur la recevabilité de la requête. Dans ces conditions et estimant par ailleurs que le montant y figurant n’est pas déraisonnable, la Cour décide de faire droit à cette partie des demandes du requérant. Ceci étant, la Cour alloue globalement 6 000 EUR au requérant au titre de ses frais et dépens. C. Intérêts moratoires

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en France à la date d ’ adoption du présent arrêt est de 4,26 % l ’ an. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes : (i) 4 500 EUR (quatre mille cinq cents euros) pour dommage moral ; (ii) 6 000 EUR (six mille euros) pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 4,26 % l ’ an à compter de l ’ expiration dudit délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette , à l’unanimité, la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 7 février 2002 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Erik Fribergh Christos L. Rozakis Greffier Président