SOCIETES A. ET B., SOCIETE C., SOCIETE S. ET SOCIETE V. contre le LUXEMBOURG

SOCIETES A. ET B., SOCIETE C., SOCIETE S. ET SOCIETE V. contre le LUXEMBOURG (CtEDO, 2000)

A DOUA SECȚIUNE

DECIZIE

PRIVIND RECEVABILITATEA

cererii nr. 38411/97

cererii nr. 38412/97

prezentate de Societățile A. și B.

prezentate de Societatea C.

împotriva Luxemburgului

împotriva Luxemburgului

cererii nr. 38452/97

cererii nr. 38456/97

prezentate de Societatea S.

prezentate de Societatea V.

împotriva Luxemburgului

împotriva Luxemburgului

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), ședință din 9 martie 2000 într-o cameră compusă din

Dl. C.L. Rozakis, președinte,

Dl. M. Fischbach,

Dl. B. Conforti,

Dl. G. Bonello,

Doamna V. Strážnická,

Dl. P. Lorenzen,

Dl. A.B. Baka,

judecători,

și din Doamna S. Dollé, grefiera secțiunii,

Ținând seama de cererea nr. 38411/97 introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 5 iunie 1997 și înregistrată la 3 noiembrie 1997,

Ținând seama de cererea nr. 38412/97 introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 4 iulie 1997 și înregistrată la 3 noiembrie 1997,

Ținând seama de cererea nr. 38452/97 introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 4 iulie 1997 și înregistrată la 6 noiembrie 1997,

Ținând seama de cererea nr. 38456/97 introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 4 iulie 1997 și înregistrată la 6 noiembrie 1997,

Ținând seama de observațiile prezentate de guvernul pârât și de cele prezentate ca răspuns de reclamante,

După deliberări, hotărâște după cum urmează:

ÎN FAPT

Reclamantele sunt o societate de drept englez, având sediul la Londra și o societate de drept panamez, având sediul la Panama (cererea nr. 38411/97), o societate de drept Guernsey, având sediul la Guernsey (cererea nr. 38412/97), o societate de drept al Antilelor Olandeze, având sediul la Curaçao (cererea nr. 38452/97) și o societate de drept panamez, având sediul la Panama (cererea nr. 38456/97).

În fața Curții, reclamantele sunt reprezentate de Maestru Marc Elvinger, avocat la baroul din Luxemburg.

Guvernul este reprezentat de Maestru Patrick Kinsch, avocat la baroul din Luxemburg, în calitate de agent.

Faptele, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

A.

Circumstanțele particulare ale cauzei

De la mai-iunie 1988, în Franța, societatea Marceau Investissements, reunind un grup de investitori, a încercat să ia controlul Société Générale, care fusese tocmai privatizată. După eșecul acestei încercări, o informație penală a fost deschisă împotriva mai multor persoane sub acuzația, în special, de delict de dobândă și incredințată judecătorului de instrucție R. din tribunalul de mari cazuri din Paris.

La 24 iunie 1991, conform convenției de asistență judiciară în materie penală, judecătorul R. a transmis autorităților luxemburgeze o comisie rogatorie internațională, în vederea efectuării unei percheziții și sechestru ale conturilor reclamantelor la Société Générale Alsacienne de Banque (în continuare SOGENAL), sucursală din Luxemburg și Société Luxembourgeoise de Banque SA (în continuare LUXBANQUE).

În execuție a acestei comisii rogatorie, judecătorul de instrucție din tribunalul de arrondissement din Luxemburg a eliberat, la 26 septembrie 1991, o ordonanță pentru percheziție și sechestru a tuturor documentelor privind un anumit număr de operații.

În cadrul percheziției, unele documente care revelau identitatea vânzătorilor în cadrul operațiilor vizate în ordonanță au fost confiscate.

La 12 iunie 1992, judecătorul de instrucție R. a transmis autorităților luxemburgeze o a doua comisie rogatorie internațională.

În execuție a acesteia din urmă, judecătorul de instrucție luxemburgez a adoptat, la 13 octombrie 1992, două ordonanțe de percheziție și sechestru și de audiere a martorilor la SOGENAL, sucursală din Luxemburg, și LUXBANQUE.

Ordonanța de percheziție prescria în special confiscarea extraselor de conturi și subconturi deschise la SOGENAL și LUXBANQUE în numele, printre altele, al reclamantelor, dosarele lor, piesele și documentele bancare referitoare la un anumit număr de operații și identificarea beneficiarilor economici reali ai reclamantelor. Ordonanța era motivată în felul următor:

„în fapt,

- societatea B. pare că a virat la 22 august 1988 1.229.545 titluri Société Générale pe contul societății A., a primit la 25 august 1988 288.740 titluri provenind de la societatea A. și a fost creditată cu 176 de milioane reprezentând prețul a 50.000 de titluri Société Générale achiziționat de Dl. S.T. [unul dintre inculpați] prin societatea P.;

- societatea V. a vândut la 30 iunie 1988 300.000 de titluri Société Générale la S.B.S. pentru 97.500.000 de franci;

- societatea C. a vândut la 4 august 1988 250.000 de titluri Société Générale la societatea S. subfiliala Marceau Investissements;

- societatea S. a vândut la 4 august 1988 250.000 de titluri Société Générale la societatea S. subfiliala Marceau Investissements."

A doua ordonanță prescria audierea managerilor conturilor reclamantelor, mandatarilor lor și beneficiarilor lor economici reali, precum și audierea tuturor persoanelor care interveniseră în negocierile vizate.

Reclamantele au luat cunoștință de ordonanțe la 10 mai 1996. La 13 mai 1996, acționând în calitate de terți interesați, ele au sesizat camera consiliului tribunalului de arrondissement din Luxemburg cu o cerere de anulare a ordonanțelor și a proceselor-verbale de notificare ale acestor ordonanțe.

Preliminar, au solicitat comunicarea comisiei rogatorie internaționale din 12 iunie 1992.

La ședința din 3 iulie 1996, reclamantele au cerut, cu acordul ministerului public, ca înainte de orice decizie asupra fondului recursului lor în anulare, camera să hotărâscă asupra admisibilității acestuia și asupra cererii lor de comunicare a comisiei rogatorie internaționale.

La aceeași ședință, reclamantele au depus un memoriu de pledoarie, în care invocau, în special în sprijinul cererii de comunicare și citând art. 6 § 1 din Convenție, încălcarea dreptului la un proces echitabil și a principiului egalității armelor.

Prin ordonanțe din 15 iulie 1996, camera consiliului tribunalului a declarat admisibil recursul de nulitate și inadmisibilă cererea de comunicare a comisiei rogatorie internaționale și a fixat o altă dată de ședință pentru a hotărî asupra fondului recursului de nulitate.

În ordonanțele sale, camera consiliului s-a exprimat în felul următor:

„(...) autoritatea judiciară cerută nu este autorizată, în cadrul unei comisii rogatorie internaționale, să dispună de actele emanând de la autoritățile judiciare cerente.

Cât despre mijlocul invocat al încălcării articolului 6 din Convenție (...), cuvine să se spună că partea cerente are posibilitatea să se adreseze autorităților judiciare competente din țara cerentă pentru a obține comunicarea comisiei rogatorie internaționale (...)"

La 16 iulie 1996, reclamantele au declarat apel la aceste ordonanțe în fața camerei consiliului al curții de apel.

Prin patru hotărâri identice din 29 ianuarie 1997, această instanță a confirmat ordonanțele din 15 iulie 1996 în ceea ce le declarase inadmisibile cererea de comunicare și le-a reformatat în ceea ce considerase implicit că art. 6 § 1 din Convenție era aplicabil.

B.

Dreptul și practica internă relevantă

Codul de instrucție penală

art. 126

„1. Ministerul public, inculpatul, partea civilă, partea civilmente răspunzătoare precum și orice terț interesat care justifică un interes legitim personal poate, prin simplă cerere, să ceară camerei consiliului tribunalului de arrondissement anularea procedurii instrucției pregătitoare sau a oricărui act al acestei proceduri

(...)

Conform unei jurisprudențe constante a Curții de Casație, nicio cerere în casație nu este admisibilă împotriva hotărârilor pronunțate în materia asistentei judiciare internaționale, indiferent de cine face cererea.

Convenția Europeană de Asistență Judiciară în Materie Penală

(20 aprilie 1959)

art. 1 § 1

„Statele Contractante se angajează să-și acorde mutual, conform dispozițiilor prezentei Convenții, asistența judiciară cea mai largă posibilă în orice procedură vând infracțiuni a căror reprimare este, la momentul în care asistența este solicitată, în competența autorităților judiciare ale Statului cerente."

art. 2

„Asistența judiciară poate fi refuzată

a) dacă cererea se referă la infracțiuni considerate de Statul cerut fie ca infracțiuni politice, fie ca infracțiuni conexe la infracțiuni politice, fie ca infracțiuni fiscale;

b) dacă Statul cerut consideră că executarea cererii este de natură să atenteze la suveranitate, securitate, ordinul public sau alte interese esențiale ale țării sale."

art. 3 §§ 1 și 2

„1. Statul cerut va executa, în formele prevăzute de legislația sa, comisiile rogatorie privind o chestiune penală care i se vor adresa de autoritățile judiciare ale Statului cerente și care au ca obiect efectuarea de acte de instrucție sau comunicarea de piese de acuzare, dosare și documente.

art. 14

„1. Cererile de asistență trebuie să conțină următoarele indicații:

a) autoritatea din care emană cererea,

b) obiectul și motivul cererii,

c) în măsura în care este posibil, identitatea și naționalitatea persoanei în cauză și

d) numele și adresa destinatarului dacă este cazul.

Jurisprudența comunicată de Guvern delimitează în felul următor puterile judecătorului de instrucție sesizat cu o cerere de asistență:

„Din termenii și din aranjamentul general al Convenției Europene de Asistență Judiciară în Materie Penală reiese că judecătorul cerut trebuie să execute comisia rogatorie, după verificarea propriei sale competențe și observând formele prevăzute de legea sa internă, după ce s-a asigurat de regularitatea formală a comisiei rogatorie, fără ca să-i fie permis să refuze cererea de asistență pentru un motiv altul decât cele aduse la art. 2 a) și b) din convenție și sub rezervele aduse de Statul cerut la aceasta.

Nici judecătorul de instrucție delegat la execuția comisiei rogatorie, nici camera consiliului nu dispun de un putere de apreciere privind baza și fondul comisiei rogatorie sau oportunitatea actelor a căror execuție este solicitată" (camera consiliului curții de apel din Marele-Ducat de Luxemburg, 11 octombrie 1995).

„(...) nici judecătorul de instrucție delegat la executarea unei comisii rogatorie, nici camera consiliului nu dispun de dreptul de a proceda la examinarea condițiilor legale interne ale Statului cerente referitoare la măsura de investigație care face obiectul comisiei rogatorie, și a fortiori nu dispun de o putere de apreciere privind fondul cauzei și oportunitatea actelor a căror execuție este solicitată" (camera consiliului tribunalului de arrondissement din Luxemburg, 7 mai 1997).

PRETENȚII

1.

Reclamantele consideră că nu au beneficiat de un proces echitabil în respectarea principiilor contradictorului și egalității armelor, din cauza că nu au putut dispune, pentru pregătirea recursului în anulare, de comisia rogatorie internațională a judecătorului francez, pe baza căreia au fost luate ordonanțele judecătorului de instrucție luxemburgez. Ele invocă art. 6 § 1 din Convenție.

2.

Ele consideră că, având în vedere quasi-absența motivării ordonanțelor judecătorului de instrucție luxemburgez, non-comunicarea comisiei rogatorie internaționale le-a privat de un recurs efectiv și util care le-a fost recunoscut de lege. Ele citează art. 13 din Convenție în relație cu dreptul la respectarea vieții private și corespondenței care le-a fost garantat de art. 8 din Convenție.

ÎN DROIT

1.

Curtea consideră că este cazul, conform articolului 43 § 1 din Regulament, să unească cererile înregistrate sub nr. 38411/97, 38412/97, 38452/97 și 38456/97.

2.

Reclamantele consideră că nu au beneficiat de un proces echitabil în respectarea principiilor contradictorului și egalității armelor. Ele citează art. 6 § 1 din Convenție, ale cărui dispoziții relevante sunt astfel redactate:

„Oricine are dreptul ca cauza sa să fie judecată echitabil (...) de un tribunal (...) care va hotărî (...) cu privire la contestațiile asupra drepturilor și obligațiilor sale de natură civilă (...)"

Guvernul ridică mai multe excepții de inadmisibilitate. El susține mai întâi că reclamantele nu au epuizat căile de atac interne, deoarece nicio decizie nu a fost încă pronunțată asupra fondului recursului lor în anulare împotriva ordonanțelor din 13 octombrie 1992 și că, conform unei jurisprudențe constante, echitatea unei proceduri trebuie apreciată în mod global. În al doilea rând, Guvernul consideră că reclamantele, care se prevalează deschis de a fi societăți ecran, nu au calitate pentru a sesiza Curtea și nu pot fi considerate victime ale unei încălcări a Convenției la prejudiciul „beneficiarilor economici" ai lor. În al treilea rând, Guvernul consideră că cererea este incompatibilă ratione materiae cu art. 6 § 1 mai sus citat: așa cum le-au recunoscut, reclamantele nu fac obiectul unei „acuzații în materie penală", în sensul acestei dispoziții; pe de altă parte, calea de atac exercitată se referă la controlul legalității sau oportunității măsurii ordonate de judecător și nu vizează în niciun fel să facă judecată o contestație asupra drepturilor de natură civilă, cu excepția unei interpretări foarte extinse care nu găsește niciun ecou în jurisprudența organelor Convenției.

Pe fond, Guvernul susține că pretenția este evident nefondat, procedura fiind încă în curs. Dacă una din piesele dosarului - comisia rogatorie a judecătorului R. - nu este la dispoziția reclamantelor, aceasta nu aduce nicio atingere posibilității lor efective de a invoca mijloacele de ilegalitate în raport cu ordonanța judecătorului de instrucție luxemburgez: unele din aceste mijloace sunt independente de conținutul acestui act și celelalte nu sunt admisibile din cauza unei jurisprudențe constante a instanțelor luxemburgeze, care se interzic orice putere de apreciere asupra fondului cauzei și oportunității actelor solicitate. Principiul contradictorului nu este, la fel de mult, încălcat, deoarece ministerul public, aliniindu-se la această poziție, nu invocă în niciun fel conținutul comisiei rogatorie și nu invită instanțele competente să se refere la ea. În realitate, reclamantele cer un drept la obținerea de dovezi, care nu este consacrat de hotărârile Curții, și că în orice caz nu l-au pus în aplicare împotriva Statului cerente, Franța, în special prin epuizarea căilor de atac interne sau prin introducerea unei cereri împotriva acestui Stat.

Reclamantele consideră, mai întâi, că au epuizat căile de atac interne, deoarece pretenția lor se referă la comunicarea comisiei rogatorie internaționale și că au exercitat toate recursurile care ar fi putut permite remedierea acesteia. Ele mai susțin, pe de altă parte, că au calitate pentru a sesiza Curtea, fiind persoane juridice de drept privat legal constituite și subliniază că, în fața instanțelor luxemburgeze, interesul și calitatea lor de a acționa nu au fost contestate de ministerul public. În plus, pretind a fi victime ale încălcărilor drepturilor pe care Convenția le-o confere, și nu drepturile acționarilor lor. Privind aplicabilitatea articolului 6 § 1 din Convenție, ele expun că drepturile care sunt în cauză în procedura în curs în fața instanțelor luxemburgeze - dreptul la viață privată, dreptul la respectarea corespondenței, inclusiv comerciale - sunt drepturi civile prin excelenție în sensul acestei dispoziții.

Pe fond, reclamantele contestă argumentele Guvernului și subliniază că, pentru a justifica legalitatea unei măsuri de percheziție, instanța sesizată cu un recurs este dusă să facă referință expresă la termenii comisiei rogatorie internaționale, la care se referă ordonanța judecătorului de instrucție luxemburgez. Din aceasta, pentru a putea exercita util acest recurs, o parte cerente trebuie să poată avea cunoștință de conținutul seu. Ce contează în speța de față este că o piesă figurând în dosarul instanței este ținută secretă faț de reclamante. Din aceleași motive, nu pe autoritățile franceze ar trebui să ceară reclamantele comunicarea comisiei rogatorie internaționale, ci pe autoritățile luxemburgeze, deoarece este la Luxemburg că a fost pusă în aplicare o măsură de executare a cărei legalitate trebuie apreciată. Reclamantele precizează în final că nu sunt interesate de conținutul comisiei rogatorie ca atare, ci doresc doar să aibă cunoștință a acesteia pentru a putea exercita util dreptul lor de recurs la Luxemburg.

Curtea trebuie mai întâi să stabilească dacă art. 6 § 1 din Convenție este aplicabil procedurii obiect al prezentei cereri, și anume cererea preliminară a reclamantelor pentru a avea comunicarea comisiei rogatorie a judecătorului R.

Curtea, la fel ca și părțile, este de opinia că această procedură nu avea nici ca obiect, nici ca efect pronunțarea „asupra fondului unei acuzații în materie penală" împotriva reclamantelor. Rămâne să se vadă dacă camera consiliului era chemată să hotărâscă o contestație asupra unui drept de natură civilă pe care ar fi titulare.

Din sistemul Convenției Europene de Asistență Judiciară în Materie Penală, așa cum a fost interpretat de jurisprudența instanțelor luxemburgeze (cf. mai sus), rolul judecătorului de instrucție sesizat cu o comisie rogatorie se limitează la executarea acesteia, „după verificarea propriei sale competențe și observând formele prevăzute de legea sa internă, după ce s-a asigurat de regularitatea formală a comisiei rogatorie" (cf. hotărârea din 11 octombrie 1995 mai sus citată).

Curtea este de opinia că, în măsura în care controlul acestuia este pur formal și nu dispune de niciun putere de apreciere, judecătorul de instrucție, când execută comisia rogatorie, nu este chemat să hotărâscă o contestație asupra unui drept de natură civilă pe care ar putea fi titulare terciul interesat.

Curtea observă la acest privință că Comisia Europeană a Drepturilor Omului a ajuns la aceeași concluzie într-o chestiune similară, care privea ordonanțe de percheziții și sechestre în Franța în localurile unui grup de societăți, pronunțate de mai mulți președinți de tribunale de mari cazuri, în temeiul ordonanței franceze din 1 decembrie 1986 în materia concurenței (nr. 33009 la 33013/96, decizie 10.9.97 nepublicată). Comisia s-a exprimat în felul următor:

„(...) nu revine judecătorului (...) să hotărâscă asupra fondului cauzei, și anume asupra unei posibile infracțiuni la dispozițiile ordinii menționate. Judecătorul are doar sarcina, după verificarea documentelor produse de administrația fiscală, să autorizeze, dacă este cazul, vizite la domiciliu și sechestre. Acest tip de procedură este deci de comparat cu alte tipuri de proceduri de tip conservator, vizând adoptarea de măsuri provizorii (cum ar fi ordinele de refereu) și neprejudecând fondul.

Comisia consideră în consecință că (...)

președintele tribunalului de mari cazuri nu este chemat, nici să hotărâscă o contestație privind un drept de natură civilă, nici să decidă asupra fondului unei acuzații în materie penală în sensul articolului 6 § 1 mai sus citat."

Curtea concluzionează că, procedura principală în anulare neintrand în sfera de aplicabilitate a articolului 6 § 1 mai sus citat, procedura preliminară vizată de reclamante scapă ea însăși aplicării acestei dispoziții.

Din aceasta, fără a fi nevoie de a hotărî asupra altor excepții ridicate de Guvern, Curtea consideră că această parte a cererii este incompatibilă ratione materiae cu art. 6 § 1 din Convenție și trebuie în consecință să fie respinsă conform articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

3.

Reclamantele consideră că au fost lipsite de un recurs efectiv și util care le-a fost recunoscut de lege. Ele citează art. 13 din Convenție, în relație cu dreptul la respectarea vieții lor private și corespondenței garantat de art. 8 din Convenție.

art. 13 prevede:

„Oricine ale cărui drepturi și libertăți recunoscute în prezenta [Notă1] Convenție au fost încălcate, are dreptul la octroi de un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercițiul funcțiilor lor oficiale."

art. 8 din Convenție se citește astfel:

„1.

Oricine are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale, domiciliului și corespondenței sale.

2.

Nu poate fi ingențe a unei autorități publice în exercițiul acestui drept decât pe cât această ingerință este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, protecția sănătății sau moralei, sau protecția drepturilor și libertăților altora."

Guvernul ridică mai întâi o excepție de non-epuizament al căilor de atac interne, subliniind că recursul în anulare al reclamantelor este în curs și că efectivitatea unei căi de atac nu poate fi constatată decât după punerea în aplicare a acesteia și nu la o etapă anterioară. În speța de față, nu este exclus ca reclamantele să obțină câștig de cauză, și dacă acțiunea lor ar trebui să fie respinsă, ar rămâne de văzut dacă non-comunicarea comisiei rogatorie internaționale a putut, la aceasta, cea mai mică influență. În al doilea rând, Guvernul consideră pretenția incompatibilă ratione materiae cu art. 13, în măsura în care percheziția la instituțiile bancare nu aduce în discuție niciun din drepturile garantate de art. 8 din Convenție.

Pe fond, Guvernul consideră că aceleași considerații ca cele dezvoltate sub unghiul articolului 6 § 1 trebuie să se aplice, în special deoarece dreptul la un recurs efectiv are o sferă de aplicare mai restrânsă în raport cu dreptul la un proces echitabil. El mai adaugă că nu este evident că art. 13 se aplică când este vorba, cum e în speța de față, de un recurs împotriva unui act al unei autorități judiciare.

Reclamantele se referă la dezvoltările lor anterioare asupra epuizării căilor de atac interne sub unghiul articolului 6 § 1 din Convenție.

Ele precizează că revine Curții să judece, ținând seama de caracteristicile intrinseci ale unui recurs, dacă acesta îndeplinește cerințele articolului 13 mai sus citat, indiferent de rezultatul acestuia. În speța de față, au exercitat recursul la dispoziția lor și este pe parcursul procedurii, la vederea deciziilor definitive de non-comunicare a comisiei rogatorie internaționale, că s-a arătat că respectivul recurs nu îndeplinește cerințele acestei dispoziții.

Pe fond, ele susțin că nu este serios contestabil că principiul contradictorului care, la fel ca și cerințele imparțialității și independenței, constituie o condiție fundamentală pentru ca o cale de atac să merite a fi calificată ca atare, trebuie în principiu să fie pe deplin respectat în contextul articolului 13. Ele precizează în plus că ordonanțele judecătorului de instrucție luxemburgez nu constituie un act judiciesc, ci o simplă măsură de instrucție.

Curtea observă că pretenția reclamantelor se referă la absența unui recurs efectiv în relație cu ingerința în dreptul la respectarea vieții lor private și corespondenței constituită de ordonanțele din 13 octombrie 1992.

Sub presupunerea că această pretenție ar putea fi calificată de „apărabilă" (cf. în special hotărârea Boyle și Rice c. Regatul Unit din 27 aprilie 1988, seria A nr. 131, p. 23, § 52), Curtea observă că recursul angajat de reclamante în fața camerei consiliului tribunalului de arrondissement din Luxemburg vizează precis anularea acestor acte. Sub aspect, reclamantele nu au demonstrat că ar fi ineficace, și anume că nu ar putea conduce, dacă este cazul, la anularea ordonanțelor pe care le contestă. În plus, Curtea reamintește că efectivitatea unui recurs, în scopurile articolului 13 mai sus citat, „nu depinde de certitudine unui rezultat favorabil" (cf. în special hotărârea Pine Valley Developments Ltd și alții c. Irlanda din 29 noiembrie 1991, seria A nr. 222, p. 27, § 66; hotărârea Vereinigung Demokratischer Soldaten Österreichs și Gubi c. Austria din 19 decembrie 1994, seria A nr. 302, p. 20, § 55).

Din aceasta, această pretenție este evident nefondat, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție.

Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,

HOTĂRÂȘTE SĂ UNEASCĂ CERERILE

înregistrate sub nr. 38411/97,

38412/97, 38452/97 și 38456/97;

DECLARĂ CERERILE INADMISIBILE.

S. Dollé

Christos Rozakis

Grefier

Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 38411/97

de la requête N° 38412/97

présentée par les Sociétés A. et B.

présentée par la Société C.

contre le Luxembourg

contre le Luxembourg

de la requête n° 38452/97

de la requête N° 38456/97

présentée par la Société S. .

présentée par la Société V.

contre le Luxembourg

contre le Luxembourg

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le

9

mars

2000 en une chambre composée de

M.

C.L. Rozakis,

président

,

M.

M. Fischbach,

M.

B. Conforti,

M.

G. Bonello,

M

me

V. Strážnická,

M.

P. Lorenzen,

M.

A.B. Baka,

juges

,

et de

M

me

S. Dollé,

greffière

de section

,

Vu la requête n° 38411/97 introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 5 juin 1997 et enregistrée le 3 novembre 1997,

Vu la requête n° 38412/97 introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 4 juillet 1997 et enregistrée le 3 novembre 1997,

Vu la requête n° 38452/97 introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 4 juillet 1997 et enregistrée le 6 novembre 1997,

Vu la requête n° 38456/97 introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 4 juillet 1997 et enregistrée le 6 novembre 1997,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérantes,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérantes sont une société de droit anglais, ayant son siège social à Londres et une société de droit panaméen, ayant son siège social à Panama (requête n° 38411/97), une société de doit de Guernesey, ayant son siège social à Guernesey (requête n° 38412/97), une société du droit des Antilles néerlandaises, ayant son siège social à Curaçao (requête n°

38452/97) et

une société de

droit panaméen, ayant son siège social à Panama (requête n°

38456/97).

Devant la Cour, les requérantes sont représentées par Maître Marc Elvinger, avocat au barreau de Luxembourg.

Le Gouvernement est représenté par Maître Patrick Kinsch, avocat au barreau de Luxembourg, en qualité d’Agent.

Les faits, tels qu'ils ont été présentés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

A.

Circonstances particulières de l’affaire

A partir de mai-juin 1988, en France, la société Marceau Investissements, rassemblant un groupe d’investisseurs, tenta de prendre le contrôle de la Société Générale, qui venait d’être privatisée. Après l’échec de cette tentative, une information pénale fut ouverte contre plusieurs personnes des chefs notamment de délit d’initié et confiée au juge d’instruction R.

du tribunal de grande instance de Paris.

Le 24 juin 1991, en application de la convention d’entraide judiciaire en matière pénale, le juge R. transmit aux autorités luxembourgeoises une commission rogatoire internationale, en vue de faire effectuer une perquisition et saisie des comptes des requérantes auprès de la Société Générale Alsacienne de Banque (ci-après SOGENAL), succursale de Luxembourg et de la Société Luxembourgeoise de Banque SA (ci-après LUXBANQUE).

En exécution de cette commission rogatoire, le juge d'instruction près le tribunal d'arrondissement de Luxembourg délivra, le 26 septembre 1991, une ordonnance aux fins de perquisition et de saisie de tous documents concernant un certain nombre d'opérations.

Lors de la perquisition, certains documents révélant l'identité des vendeurs dans le cadre des opérations visées dans l'ordonnance furent saisis.

Le 12 juin 1992, le juge d'instruction R. fit parvenir aux autorités luxembourgeoises une deuxième commission rogatoire internationale.

En exécution de cette dernière, le juge d'instruction luxembourgeois adopta, le 13

octobre 1992, deux ordonnances de

perquisition et saisie et d'audition de témoins auprès de la SOGENAL, succursale de Luxembourg, et de la LUXBANQUE.

L'ordonnance de perquisition ordonnait notamment la saisie des extraits de comptes et de sous-comptes ouverts auprès de la SOGENAL et la LUXBANQUE au nom, entre autres, des requérantes, leurs dossiers, les pièces et documents bancaires relatifs à un certain nombre d'opérations et l’identification des ayants-droit économiques réels des requérantes. L’ordonnance était ainsi motivée

:

«

en effet,

- la société B. semble avoir fait virer le 22 août 1988 1 229 545 titres Société Générale sur le compte de la société A., avoir reçu le 25 août 1988 288 740 titres en provenance de la société A. et avoir été créditée de 176 millions représentant le prix de 50

000

titres Société Générale aquis par M. S.T. [l’un des inculpés] via la société P.

;

- la société V. a vendu le 30 juin 1988 300 000 titres Société Générale à la S.B.S. pour 97 500 000 francs

;

- la société C. a vendu le 4 août 1988 250 000 titres Société Générale à la société S. sous-filiale de Marceau Investissements

;

- la société S. a vendu le 4 août 1988 250 000 titres Société Générale à la société S. sous-filiale de Marceau Investissements.

»

La deuxième ordonnance prescrivait l'audition des gestionnaires des comptes des requérantes, de leurs mandataires et de leurs ayants-droit économiques réels, ainsi que l'audition de toutes personnes intervenues dans les négociations visées.

Les requérantes eurent connaissance des ordonnances le 10 mai 1996. Le 13

mai

1996, agissant en qualité de tiers concernés, elles saisirent la chambre du conseil du tribunal d'arrondissement de Luxembourg d'une demande d'annulation des ordonnances et des procès-verbaux de notification desdites ordonnances.

Préliminairement, elles sollicitèrent la communication de la commission rogatoire internationale du 12 juin 1992.

A l'audience du 3 juillet 1996, les requérantes demandèrent, avec l'accord du ministère public, qu'avant toute décision sur le bien-fondé de leur recours en annulation, la chambre statue sur la recevabilité de celui-ci et sur leur demande de communication de la commission rogatoire internationale.

Lors de la même audience, les requérantes déposèrent une note de plaidoirie, dans laquelle elles invoquaient notamment, à l'appui de leur demande en communication et en citant l'article 6 § 1 de la Convention, la violation du droit à un procès équitable et du principe de l'égalité des armes.

Par ordonnances du 15 juillet 1996, la chambre du conseil du tribunal déclara recevable le recours en nullité et irrecevable la demande en communication de la commission rogatoire internationale et fixa une autre date d'audience pour statuer sur le bien-fondé du recours en nullité.

Dans ses ordonnances, la chambre du conseil s'exprima ainsi :

«

(...) l'autorité judiciaire requise n'est pas habilitée, dans le cadre d'une commission rogatoire internationale, de disposer des actes émanant des autorités judiciaires requérantes.

Quant au moyen tiré de la violation de l'article 6 de la Convention (...), il échet de dire que la partie requérante a la faculté de s'adresser aux autorités judiciaires compétentes du pays requérant pour obtenir communication de la commission rogatoire internationale (...)

»

Le 16 juillet 1996, les requérantes interjetèrent appel de ces ordonnances devant la chambre du conseil de la cour d'appel.

Par quatre arrêts identiques du 29 janvier 1997, cette juridiction confirma les ordonnances du 15 juillet 1996 en ce qu'elles avaient

déclaré la demande de communication irrecevable, et les réforma en ce qu'elles avaient considéré implicitement que l'article 6 § 1 de la Convention était applicable.

B.

Droit et pratique internes pertinents

Code d’instruction criminelle

Article 126

«

(...)

»

Selon une jurisprudence constante de la Cour de cassation, aucun pourvoi n’est recevable à l’encontre des arrêts rendus en matière d’entraide judiciaire internationale, quel que soit le demandeur au pourvoi.

Convention européenne d’entraide judiciaire en matière pénale

(20 avril 1959)

Article 1 § 1

«

Les Parties Contractantes s’engagent à s’accorder mutuellement, selon les dispositions de la présente Convention,

l’aide judiciaire la plus large possible dans toute procédure visant des infractions dont la répression est, au moment où l’entraide est demandée, de la compétence des autorités judiciaires de la Partie requérante. »

Article 2

«

L’entraide judiciaire pourra être refusée

a) si la demande se rapporte à des infractions considérées par la Partie requise soit comme des infractions politiques, soit comme des infractions connexes à des infractions politiques, soit comme des infractions fiscales

;

b) si la Partie requise estime que l’exécution de la demande est de nature à porter atteinte à la souveraineté, à la sécurité, à l’ordre public ou à d’autres intérêts essentiels de son pays.

»

Article 3 §§ 1 et 2

«

»

Article 14

«

:

a) l’autorité dont émane la demande,

b) l’objet et le motif de la demande,

c) dans la mesure du possible, l’identité et la nationalité de la personne en cause et

d) le nom et l’adresse du destinataire s’il y a lieu.

»

La jurisprudence communiquée par le Gouvernement délimite ainsi les pouvoirs du juge d’instruction saisi d’une demande d’entraide

:

« Il résulte des termes et de l’agencement d’ensemble de la convention européenne d’entraide judiciaire en matière pénale que le juge requis doit exécuter la commission rogatoire, après vérification de sa propre compétence et en observant les formes prévues par sa loi interne, après avoir veillé à la régularité formelle de la commission rogatoire, sans qu’il lui soit permis de refuser la demande d’entraide pour une raison autre que celles portées à l’article 2 a) et b) de la convention et dans les réserves apportées par l’Etat requis à ladite convention.

Ni le juge d’instruction délégué à l’exécution de la commission rogatoire, ni la chambre du conseil ne disposent d’un pouvoir d’appréciation quant à la base et au fond de la commission rogatoire ou sur d’opportunité des actes dont l’exécution est sollicitée

» (chambre du conseil de la cour d’appel du Grand-Duché de Luxembourg, 11 octobre 1995).

«

(...) ni le juge d’instruction délégué à l’exécution d’une commission rogatoire, ni la chambre du conseil ne disposent d’un droit de procéder à l’examen des conditions légales internes de l’Etat requérant relatives à la mesure d’investigation faisant l’objet de la commission rogatoire, ni a fortiori d’un pouvoir d’appréciation quant au fond de l’affaire et sur l’opportunité des actes dont l’exécution est sollicitée

» (chambre du conseil du tribunal d’arrondissement de Luxembourg, 7 mai 1997).

GRIEFS

1.

Les requérantes estiment n’avoir pas bénéficié d’un procès équitable dans le respect des principes du contradictoire et de l'égalité des armes, en raison de ce qu'elles n'ont pu disposer, pour préparer le recours en nullité, de la commission rogatoire internationale du juge français, sur la base de laquelle les ordonnances du juge d'instruction luxembourgeois ont été prises. Elles invoquent l'article 6 § 1 de la Convention

2.

Elles considèrent que, compte tenu de la quasi-absence de motivation des ordonnances du juge d'instruction luxembourgeois,

la non-communication de la commission rogatoire internationale les ont privées d'un recours effectif et utile qui leur est reconnu par la loi. Elles citent l'article 13 de la Convention en relation avec le droit au respect de la vie privée et de la correspondance qui leur sont garantis par l’article 8 de la Convention.

EN DROIT

1.

La Cour considère qu’il y a lieu, en application de l’article 43 § 1 du Règlement, de joindre les requêtes enregistrées sous les nos 38411/97, 38412/97, 38452/97 et 38456/97.

2.

Les requérantes estiment n’avoir pas bénéficié d’un procès équitable dans le respect des principes du contradictoire et de l'égalité des armes. Elles citent l’article 6 § 1 de la Convention, dont les dispositions pertinentes sont ainsi rédigées

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

Le Gouvernement soulève plusieurs exceptions d’irrecevabilité. Il soutient tout d’abord que les requérantes n’ont pas épuisé les voies de recours internes, puisque aucune décision n’a encore été rendue sur le bien-fondé de leur recours en annulation contre les ordonnances du 13 octobre 1992 et que, selon une jurisprudence constante, l’équité d’une procédure doit s’apprécier globalement. En deuxième lieu, le Gouvernement considère que les requérantes, qui se prévalent ouvertement d’être des sociétés écran, n’ont pas qualité pour saisir la Cour et ne peuvent se prétendre victimes d’une violation de la Convention au détriment de leurs «

bénéficiaires économiques

». En troisième lieu,

le Gouvernement estime que la requête est incompatible

ratione materiae

avec l’article 6 § 1 précité

: ainsi qu’elles le reconnaissent, les requérantes ne font pas l’objet d’une «

accusation en matière pénale

», au sens de cette disposition

; par ailleurs, la voie de recours exercée relève du contrôle de la légalité ou de l’opportunité de la mesure ordonnée par le juge et ne vise aucunement à faire trancher une contestation sur des droits de caractère civil, sauf à donner à ces termes une interprétation très extensive qui ne trouve aucun écho dans la jurisprudence des organes de la Convention.

Sur le fond, le Gouvernement fait valoir que le grief est manifestement mal fondé, la procédure étant toujours en cours. Si l’une des pièces du dossier - la commission rogatoire du juge R. - n’est pas à la disposition des requérantes, cela ne porte aucune atteinte à leur possibilité effective de faire valoir leurs moyens d’illégalité à l’égard de l’ordonnance du juge d’instruction luxembourgeois

: certains de ces moyens sont indépendants du contenu de cet acte et les autres ne sont pas recevables en raison d’une jurisprudence constante des juridictions luxembourgeoises, qui s’interdisent un quelconque pouvoir d’appréciation sur le fond de l’affaire et sur l’opportunité des actes sollicités. Le principe du contradictoire n’est pas davantage violé, puisque le ministère public, s’alignant sur cette position, n’invoque nullement le contenu de la commission rogatoire et n’invite pas les juridictions compétentes à s’y référer. En réalité, les requérantes réclament un droit à l’obtention des preuves, qui n’est pas consacré par les arrêts de la Cour, et qu’en tout état de cause elles n’ont pas mis en œuvre à l’encontre de l’Etat requérant, la France, notamment en épuisant les voies de recours internes ou en introduisant une requête contre cet Etat.

Les requérantes estiment, tout d’abord, qu’elles ont épuisé les voies de recours internes, puisque leur grief porte sur la communication de la commission rogatoire internationale et qu’elles ont exercé tous les recours qui auraient pu permettre d’y remédier. Elles font ensuite valoir qu’elles ont qualité pour saisir la Cour, étant des personnes morales de droit privé légalement constituées et soulignent que, devant les juridictions luxembourgeoises, leur intérêt et qualité à agir n’ont pas été contestés par le ministère public. Par ailleurs, elles se prétendent bien victimes de violations de droits que la Convention leur confère, et non des droits de leurs actionnaires. S’agissant de l’applicabilité de l’article 6 § 1 de la Convention, elles exposent que les droits qui sont en cause dans la procédure pendante devant les juridictions luxembourgeoises - droit à la vie privée, droit au respect de la correspondance, y compris commerciale - sont des droits civils par excellence au sens de cette disposition.

Sur le fond, les requérantes contestent les arguments du Gouvernement et soulignent que, pour justifier la légalité d’une mesure de perquisition, la juridiction saisie d’un recours est amenée à faire expressément référence aux termes de la commission rogatoire internationale, auxquels l’ordonnance du juge d’instruction luxembourgeois renvoie. Dès lors, pour pouvoir utilement exercer ce recours, une partie requérante doit pouvoir avoir connaissance de son contenu. Ce qui compte en l’espèce, c’est qu’une pièce figurant au dossier de la juridiction soit tenue secrète vis-à-vis des requérantes. Pour les mêmes raisons, ce n’est pas aux autorités françaises que les requérantes devraient demander la communication de la commission rogatoire internationale, mais aux autorités luxembourgeoises, puisque c’est au Luxembourg qu’a été mise en œuvre une mesure d’exécution dont il faut apprécier la légalité. Les requérantes précisent enfin qu’elles ne s’intéressent pas au contenu de la commission rogatoire en tant que tel, mais ne souhaitent en avoir connaissance que pour pouvoir exercer utilement leur droit de recours au Luxembourg.

La Cour doit tout d’abord établir si l’article 6 § 1 de la Convention est applicable à la procédure objet de la présente requête, à savoir la demande préliminaire des requérantes afin d’avoir communication de la commission rogatoire du juge R.

La Cour, comme les parties, est d’avis que cette procédure n’avait ni pour objet, ni pour effet de statuer «

sur le bien-fondé d'une accusation en matière pénale

» à l’encontre des requérantes. Reste à savoir si la chambre du conseil était appelée à trancher une contestation sur un droit de caractère civil

dont elles seraient titulaires.

Il ressort du système de la convention européenne d’entraide judiciaire en matière pénale, tel qu’interprété par la jurisprudence des juridictions luxembourgeoises (cf.

ci

‑

dessus), que le rôle du juge d’instruction saisi d’une commission rogatoire se limite à l’exécuter, «

après vérification de sa propre compétence et en observant les formes prévues par sa loi interne, après avoir veillé à la régularité formelle de la commission rogatoire

» (cf.

arrêt du 11 octobre 1995 précité).

La Cour est d’avis que, dans la mesure où son contrôle est purement formel et où il ne dispose d’aucun pouvoir d’appréciation, le juge d’instruction, lorsqu’il exécute la commission rogatoire, n’est pas appelé à trancher une contestation sur un droit de caractère civil dont pourrait être titulaire le tiers concerné.

La Cour note à cet égard que la Commission européenne des Droits de l’Homme est arrivée à la même conclusion dans une affaire semblable, qui concernait des ordonnances de perquisitions et saisies en France dans les locaux d’un groupe de sociétés, rendues par plusieurs présidents de tribunaux de grande instance, en vertu de l’ordonnance française du 1er décembre 1986 en matière de concurrence (nos 33009 à 33013/96, déc. 10.9.97 non publiée). La Commission s’est exprimée ainsi

:

«

(...) il n’appartient pas au juge (...) de statuer sur le fond de l’affaire, à savoir sur une éventuelle infraction aux dispositions de ladite ordonnance. Le juge a pour seule tâche, après avoir contrôlé les documents produits par l’administration des Impôts, d’autoriser le cas échéant des visites domiciliaires et des saisies. Ce type de procédure est donc à rapprocher d’autres types de procédures de type conservatoire, visant l’adoption de mesures provisoires (telles des ordonnances de référé) et ne préjudiciant pas au fond.

La Commission considère en conséquence que (...)

le président du tribunal de grande instance n’est appelé, ni à trancher une contestation portant sur un droit de caractère civil, ni à décider du bien-fondé d’une accusation en matière pénale au sens de l’article 6 § 1 précité.

»

La Cour conclut que, l’instance principale en annulation ne rentrant pas dans le champ d’application de l’article 6 § 1 précité, la procédure préliminaire visée par les requérantes échappe elle-même à l’application de cette disposition.

Dès lors, sans qu’il soit besoin de statuer sur les autres exceptions soulevées par le Gouvernement, la Cour considère que cette partie de la requête est incompatible

ratione materiae

avec l’article 6 § 1 de la Convention et doit en conséquence être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

3.

Les requérantes considèrent qu’elles ont été privées d'un recours effectif et utile qui leur est reconnu par la loi. Elles citent l'article 13 de la Convention, en relation avec le droit au respect de leur vie privée et de leur correspondance garanti par l’article 8 de la Convention.

L’article 13 dispose

:

«

Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la

présente

[Note1]

Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.

»

L’article 8 de la Convention se lit ainsi

:

«

1.

Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance.

2.

Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien

‑

être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.

»

Le Gouvernement soulève tout d’abord une exception de non-épuisement des voies de recours internes, en soulignant que le recours en annulation des requérantes est pendant et que l’effectivité d’une voie de recours ne peut être constatée qu’après sa mise en œuvre et non à un stade antérieur. En l’espèce, il n’est pas exclu que les requérantes obtiennent gain de cause, et si leur action devait être rejetée, il resterait à voir si la non-communication de la commission rogatoire internationale à pu avoir, à cet égard, la moindre influence. En second lieu, le Gouvernement estime le grief incompatible

ratione materiae

avec l’article13, dans la mesure où la perquisition auprès des établissements bancaires ne mettait en cause aucun des droits garantis par l’article 8 de la Convention.

Sur le fond, le Gouvernement estime que les mêmes considérations que celles développées sous l’angle de l’article 6 § 1 doivent s’appliquer, d’autant plus que le droit à un recours effectif a une portée plus restreinte par rapport au droit à un procès équitable. Il ajoute qu’il n’est pas évident que l’article 13 s’applique lorsqu’il s’agit, comme en l’espèce, d’un recours contre un acte d’une autorité judiciaire.

Les requérantes se référent à leurs précédents développements sur l’épuisement des voies de recours internes sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention.

Elles précisent que c’est à la Cour de juger, au regard des caractéristiques intrinsèques d’un recours, si celui-ci répond aux exigences de l’article 13 précité, quelle qu’en soit l’issue. En l’espèce, elles ont exercé le recours à leur disposition et c’est en cours de procédure, au vu des décisions définitives de non-communication de la commission rogatoire internationale, qu’il est apparu que ledit recours ne répond pas aux exigences de cette disposition.

Au fond, elles font valoir qu’il n’est pas sérieusement contestable que le principe du contradictoire qui, à l’instar des exigences d’impartialité et d’indépendance, constitue une condition fondamentale pour qu’une voie de recours mérite d’être qualifiée comme telle, doive en principe être pleinement respecté dans le contexte de l’article 13. Elles précisent au surplus que les ordonnances du juge d’instruction luxembourgeois ne constitue pas un acte juridictionnel, mais une simple mesure d’instruction.

La Cour observe que le grief des requérantes porte sur l’absence de recours effectif en relation avec l’ingérence dans le droit au respect de leur vie privée et de leur correspondance constituée par les ordonnances du 13 octobre 1992.

A supposer que ce grief

puisse être qualifié de «

défendable

» (cf. notamment arrêt Boyle et Rice c. Royaume-Uni du 27 avril 1988, série A n° 131, p.23, § 52), la Cour relève que le recours engagé par les requérantes devant la chambre du conseil du tribunal d’arrondissement de Luxembourg vise précisément l’annulation de ces actes. A cet égard, les requérantes n’ont pas démontré qu’il serait inefficace, à savoir qu’il ne pourrait aboutir le cas échéant à l’annulation des ordonnances qu’elles contestent. Au surplus, la Cour rappelle que l’efficacité d’un recours, aux fins de l’article 13 précité «

ne dépend pas de la certitude d’un résultat favorable

» (cf.

notamment arrêt Pine Valley Developments Ltd et autres c. Irlande du 29 novembre 1991, série A n° 222, p. 27, § 66

; arrêt Vereinigung Demokratischer Soldaten

Österreichs et Gubi c. Autriche du 19 décembre 1994, série A n° 302, p. 20, § 55).

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

DECIDE DE JOINDRE LES REQUÊTES

enregistrées sous les nos 38411/97,

38412/97, 38452/ et 38456/97

;

DÉCLARE LES REQUÊTES IRRECEVABLES

.

S. Dollé

Christos Rozakis

Greffière

Président

[Note1]

1

Remplacer «

présente

» par «

(…)

» pour les décisions et arrêts de la Cour.