SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 37370/97 prezentate de Société STRATEGies și Communications și Luc DUMOULIN împotriva Belgiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află la data de octombrie 2000 într-o cameră compusă din J.-P. Costa, președintele L. Loucaides, P. Kūris, F. Tulkens, K. Jungwiert, H.S. Greve, dl Ugrekhelidze, judecători și de S. Dolle, graffière de secțiune, având în vedere cererea prezentată anterior Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 23 iulie 1997 și înregistrată la 13 august 1997, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere decizia parțială a Comisiei din 3 decembrie 1997, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, având în vedere observațiile prezentate oral de părțile în litigiu din 17 octombrie, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA circumstanțelor de fapt Prima reclamantă, societate anonimă de drept belgian, este o agenție de comunicare instituțională și politică, care își are sediul la Bruxelles. Al doilea reclamant, resortisant belgian născut în 1954, este administrator-delegat al primei agenții. În cadrul procedurii în fața Curții, reclamanții sunt reprezentați de Master Michel Franchimont, avocat în Liege, și Maestrul Georges-Henri Beauthier, avocat la Bruxelles. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 24 aprilie 1996, a avut loc o percheziție la sediul primei reclamante și la domiciliul celui de-al doilea reclamant. Aceste percheziții au fost efectuate în cadrul unei cauze anchetare prin rechiziționare din 18 mai 1995 împotriva celui de-al doilea reclamant pentru fapte false în scris, utilizarea unor falsuri și înșelătorie comise în cadrul diferitelor contracte de achiziții publice încheiate între regiunea Bruxelles-Capitală și prima reclamantă; unele fapte ar fi fost prezentate în 1989. Aceste percheziții au fost menționate de cotidianele și televiziunile care, asemenea presei periodice, au comentat de mai multe ori cazul, în special în iulie 1996, în februarie 1997 și în mai 1998. Între timp, la 16 decembrie 1996, avocații reclamanților s-au adresat judecătorului de instrucție pentru a-și exprima preocupările în fața lipsei de evoluție a educației, în timp ce aceștia aflaseră că aceasta era în punctul mort de mai multe săptămâni. Prin scrisoarea din 30 decembrie 1996, judecătorul de instrucție le-a răspuns în următoarele cuvinte: Îmi pare rău să vă confirm faptul că situația catastrofală întâlnită de serviciile de investigații competente în materie financiară nu mai permite executarea obligațiilor de anchetă într-un termen rezonabil. Cei doi anchetatori care m - au asistat în această cauză au fost trimiși la alte dosare mai mediate, iar eu nu am reușit să fac multe dintre îndatoririle care au rămas de îndeplinit. La 10 ianuarie 1997, reclamanții au solicitat instanței de instrucție restituirea monedelor și cel puțin a documentelor contabile luate de investigatori. Prin scrisoarea din 24 ianuarie 1997, reclamanții s-au adresat procurorului general în apropierea Curții de Apel de la Bruxelles pentru a introduce, în conformitate cu art. 136a alineatul (2) din Codul de cercetare penală, camera de acuzare a Curții de Apel de la Bruxelles, pentru ca aceasta să fie informată cu privire la incetinitori și să fie luate măsurile necesare pentru remedierea acestora. Prin scrisoarea din 12 februarie 1997, procurorul general a informat că a insistat personal la procurorul regal pentru ca acest caz să fie abordat cu prioritate și cu grijă. La 21 februarie 1997, reclamanții au solicitat din nou sesizarea Camerei de punere sub acuzare. Prin scrisoarea din 10 martie 1997, procurorul general a declarat că a insistat din nou pe procurorul general pentru a se asigura că cazul este tratat cu grijă, dar a precizat că nu intenționa să aplice, pentru moment, art. 136a alineatul (2) menționat anterior. Prin scrisoarea din 9 mai 1997, reclamanții au prezentat o a treia cerere. Procurorul general nu ar fi răspuns la aceasta. La 4 iunie 1997, judecătorul de anchetă a confirmat avocaților reclamanților lipsa investigatorilor, ceea ce a dus la întârzierea îndeplinirii obligațiilor solicitate. El a adăugat că toate măsurile au fost luate pentru a monitoriza acest dosar pe de o parte și pentru a obține întăririle solicitate deja cu multe luni în urmă. La 21 octombrie 1998, în temeiul noului articol 61b din Codul de cercetare penală, judecătorul de anchetă i-a acordat celui de-al doilea reclamant comunicarea unei părți din dosar cu privire la faptele care au condus la inițierea urmăririi penale împotriva acestuia. Până în prezent, judecătorul de cercetare împotriva celui de-al doilea reclamant nu a inițiat nicio acuzație, care a fost interogat din când în când, în special la 26 august și 2 decembrie 1999, la 26 mai și 15 septembrie 2000. În pofida cererilor sale, cel de-al doilea reclamant nu s-ar fi confruntat încă cu inspectorul de finanțe care a inițiat plângerea în acest dosar, însă s-ar fi confruntat cu trei persoane; această ultimă confruntare nu ar fi fost decisivă, deoarece erau trei furnizori cu declarațiile pe care ar fi fost de acord în totalitate. Legea din 12 martie 1998 În Belgia, instruirea este secretă. Secretul educației își găsește rațiunea de a fi în apărarea a două interese majore: pe de o parte, respectarea integrității morale și a vieții private a oricărei persoane suspectate nevinovate și, pe de altă parte, eficiența în desfășurarea educației. La 2 octombrie 1998, în curs de investigare a prezentei cauze, a intrat în vigoare legea din 12 martie 1998 privind îmbunătățirea procedurilor penale în stadiul de informare și de instruire. Această lege, fără a renunța la secretul educației care rămâne principiul, prevede și organizează o serie de derogări și excepții. Dispozițiile relevante ale codului de instrucțiuni penale, modificat de legea din 12 martie 1998, se citesc după cum urmează: art. 28d 1. Cu excepția excepțiilor prevăzute de lege, informația este secretă. Orice persoană care este chemată să acorde ajutorul său profesional pentru informații este ținută secretă. (...) (2) Fără a aduce atingere dispozițiilor legilor speciale, procurorul general al regelui și orice departament de poliție care interoghează o persoană care o informează că poate solicita o copie a procesului-verbal al audierii sale, care este eliberat gratuit. (...) Art. 61b alin. (1) , 3 și 4 (1) Acuzatul neîntemnițat și partea civilă pot solicita judecătorului de instrucțiuni să consulte partea din dosar cu privire la faptele care au condus la condamnare sau la constituirea de părți civile. (...) (3) Judecătorul de instrucțiuni poate interzice comunicarea dosarului sau a anumitor documente, în cazul în care acest lucru este necesar, în cazul în care comunicarea prezintă un pericol pentru persoane sau le afectează grav viața privată (...) (4) În cazul unei decizii favorabile, dosarul este pus la dispoziție în termen de 15 zile de la ordonanța judecătorului de instrucție (...) pentru a fi consultat de solicitant și de consiliul său timp de cel puțin 48 de ore. (...) Acuzatul sau partea civilă nu poate face uz de informațiile obținute prin consultarea dosarului decât în interesul apărării sale, cu condiția respectării prezumției de nevinovăție și a dreptului la apărare al terților, a vieții private și a demnității persoanei (...) Dreptul de a solicita accesul la dosar este rezervat pentru persoana care nu este reținută și pentru partea civilă. Acuzatul este definit în lege ca fiind persoana împotriva căreia există indicii serioase de vinovăție (art. 61a al. 1). Cu toate acestea, doctrina și jurisprudența au precizat că este asimilată cu persoana acuzată. orice persoană cu privire la care acțiunea publică este angajată în cadrul anchetei. Această ultimă expresie inclusă în expunerea de motive se referă la persoana desemnată de rechiziționări (Expus de motive, Doc. parl., Cameră, 1996-1997 nr. 857/1, p. 50, citată de Patrick Mandoux: Legea belgiană din 12 martie 1998, p. 73) Art. 57 alin. (1) și 4 (1) Cu excepția excepțiilor prevăzute de lege, instrucțiunile sunt secretate. (3) Procurorul regelui poate, din acordul judecătorului de instrucție și atunci când interesul public impune acest lucru, să comunice informații presei. (...) (4) Avocatul poate, atunci când interesul clientului său impune acest lucru, să comunice informații presei. (...) art. 125 din tariful penal art. 125 din tariful penal reglementat prin Decretul regal din 28 decembrie 1950 privind reglementarea generală a cheltuielilor judiciare în materie de aplicare a legii prevede o excepție suplimentară de la secretul anchetei. În materie penală, corecțională (...), nicio expediție sau copie a actelor de cercetare și de procedură nu poate fi eliberată fără o autorizație expresă din partea procurorului general în apropierea Curții de Apel sau a auditorului general. Totuși, se eliberează părților, la cererea acestora, expedierea plângerii, a denunțării, a ordonanțelor și a hotărârilor. (...) De la examinarea de către Camera de Acuzare până la intrarea în vigoare a legii menționate anterior din 12 martie 1998, art. 136a din Codul de instrucțiuni penale prevedea: Procurorul General va raporta procurorului general toate cazurile asupra cărora camera consiliului de administrație nu ar fi pronunțat în termen de șase luni de la prima rechiziție. Într-o lună, procurorul general va prezenta camerei acuzațiilor, într-un raport detaliat, cauzele lentorilor de informații și va face astfel de rechiziții, pe care le va considera utile. În urma acestor rapoarte, camera de acuzații poate lua chiar și din oficiu măsurile prevăzute în art. 235 din Codul penal. Procurorul general va anunța prin scrisoare recomandată și lăsând un termen de opt zile libere de la data stabilită pentru raport Articolele 136 și 136a se citesc acum în art. 136 Camera de acuzații control din oficiu cursul instrucțiunilor, poate solicita din oficiu rapoarte cu privire la situația cazului și poate lua cunoștință de dosare.... În cazul în care instrucțiunea nu este încheiată după un an, camera de reclamații poate fi sesizată prin cerere motivată adresată grefei Curții de Apel de către pârât sau de către partea civilă. (...) Camera de acuzații hotărăște cu privire la cererea prin hotărâre motivată, care este comunicată procurorului general, reclamantului și părților audiate. art. 136a Procurorul General prezintă procurorului general toate cazurile în care camera Consiliului nu a luat o decizie în cursul anului de la data primei rechiziții. Dacă procurorul general consideră că este necesar pentru buna desfășurare a investigației, legalității sau regularității procedurii, procurorul general ia în orice moment în fața camerei de acuzații rechizițiile pe care le consideră utile.... Curtea poate să audieze instanța de instrucție în raportul său, în afara prezenței părților, dacă consideră că este util și poate să audieze și partea civilă, acuzatul și consilierea acestora (...) GRIFS care invocă art. 6 din Convenție, reclamanții se plâng de durata procedurii împotriva celui de-al doilea dintre ele. în scrisoarea sa din 30 decembrie 1996 că orice perioadă rezonabilă [a fost] depășită în mare măsură Reclamanții se plâng, de asemenea, că autoritățile judiciare, deși bine informate cu privire la problemă prin grija lor, nu au luat măsuri pentru a remedia întârzierile procesului de cercetare, ceea ce le privează de un drept efectiv de recurs pentru a corecta sau a remedia consecințele duratei nejustificate a procedurii penale. În acest sens, aceștia invocă art. 13 din Convenție, coroborat cu art. 6 din Convenție, în temeiul dreptului său, reclamanții se plâng de durata procedurilor penale îndreptate împotriva celui de-al doilea și de imposibilitatea de a remedia acest lucru. În acest sens, ei invocă art. 6 din Convenție, atât luat separat, cât și combinat cu art. 13. art. 6 alineatul (1) prevede în special: Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) În ceea ce privește art. 13 din Convenție este formulată după cum urmează: Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în prezenta convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Guvernul nu contestă faptul că reclamanții, începând cu 24 aprilie 1996, fac obiectul unei acuzații penale în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție, în măsura în care perchezițiile la sediul primei recurente și la domiciliul celui de al doilea reclamant au avut un impact semnificativ asupra situației lor. De asemenea, termenul rezonabil ar trebui să înceapă de la nașterea acuzației. Cu toate acestea, având în vedere secretul instrucțiunii pregătitoare, domeniul de aplicare al articolului 6 alineatul (1) ar trebui limitat, deoarece altfel procedura în fața Curții ar obliga statul să comunice reclamanților dosarul de cercetare și ar duce la o încălcare a secretului anchetei. Dacă nu ar fi cazul, reclamantul, prin depunerea unei plângeri în fața Curții, ar avea întotdeauna acces indirect la dosarul anchetei. Prin urmare, Curtea ar trebui să se limiteze la exercitarea unui control marginal al duratei anchetei și ar trebui să constate depășirea acesteia numai în cazul în care termenul ar fi în mod evident excesiv. În orice caz, chiar dacă Curtea ar decide să aplice criteriile uzuale, nu ar putea exista o încălcare a acestora. Durata informațiilor s-ar explica prin complexitatea cauzei, prin informarea judiciară referitoare la un număr mare de piețe și prin comportamentul celui de-al doilea reclamant care ar fi refuzat întotdeauna să coopereze la ancheta efectuată de judecătorul de anchetă. În ceea ce privește reclamanții, faptul că dosarul nu a depășit stadiul de cercetare și argumentul privind secretul de prelucrare a datelor nu pot constitui obstacole în calea examinării cazului. În cazul în care secretul de cercetare este principiul, anumite excepții au existat întotdeauna, iar legea din 12 martie 1998 a instituit o serie de alte excepții. Durata procedurii nu ar fi justificată nici de complexitatea cauzei, nici de comportamentul celui de-al doilea reclamant, ci numai de cel al autorităților; durata ar rezulta din deficiențele structurale ale serviciilor de anchetă, aparent legate de absența voinței reale de a avansa cazul. În lumina [jurisprudenței Curții cu privire la aplicabilitatea articolului 6 din convenție (a se vedea Hotărârea Viezzer citată anterior și Hotărârea Imbrioscia c. Elveția din 24 noiembrie 1993, seria A nr. 275, § 36), a criteriilor obținute de jurisprudența organelor Convenției în materie de termen rezonabil (complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și al autorităților competente)] unei examinări preliminare a argumentației părților, Curtea consideră că cauza decăzută din art. 6 din Convenție ridică probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să fie supusă unei examinări a temeiniciei cazului; prin urmare, obiecția nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție; pe de altă parte, aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. În ceea ce privește cauza decăzută din încălcarea articolului 13 din convenție, Curtea constată că: în strânsă legătură cu precedentul, el ridică întrebări de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cauzei, dar necesită o examinare pe fond. Prin urmare, acest motiv nu poate fi declarat în mod vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară Restantul Recuperabilului, toate mijloacele de fond rezervate. S. Dolle J.-P. Costa Grefier Președinte
de la requête n° 37370/97
présentée par Société
STRATéGIES
et COMMUNICATION et Luc DUMOULIN
contre la Belgique
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le
17
octobre 2000 en une chambre composée de
M.
J.-P. Costa,
président
,
M.
M.
M
me
M.
M
me
H.S. Greve,
M.
juges
,
et de
M
me
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 23 juillet 1997 et enregistrée le 13 août 1997,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu la décision partielle de la Commission du 3 décembre 1997,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,
Vu les observations présentées oralement par les parties à l’audience du 17 octobre,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
A.
Les circonstances de fait
La première requérante, société anonyme de droit belge, est une agence en communication institutionnelle et politique, qui a son siège à Bruxelles. Le second requérant, ressortissant belge né en 1954, est administrateur-délégué de la première. Dans la procédure devant la Cour, les requérants sont représentés par Maître Michel Franchimont, avocat à Liège, et Maître Georges-Henri Beauthier, avocat à Bruxelles.
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 24 avril 1996, une perquisition eut lieu, au siège de la première requérante et au domicile du second requérant. Ces perquisitions furent opérées dans le cadre d'une affaire
mise à l'instruction par réquisitoire du 18 mai 1995 et dirigée contre le second requérant pour des faits de faux en écriture, usage de faux et escroquerie commis dans le cadre de divers marchés publics conclus entre la Région Bruxelles-capitale et la première requérante. Certains faits remonteraient à 1989. Ces perquisitions furent relatées par les quotidiens et les télévisions qui, à l'instar de la presse périodique, commentèrent l'affaire à diverses reprises, notamment en juillet 1996, en février 1997 ainsi qu'en mai 1998.
Entre-temps, le 16 décembre 1996, les avocats des requérants s'adressèrent au juge d'instruction pour lui faire part de leurs préoccupations devant l'absence d'évolution de l'instruction, alors qu'ils avaient appris que celle-ci était au point mort depuis plusieurs semaines.
Par lettre du 30 décembre 1996, le juge d'instruction leur répondit dans les termes suivants :
«
(…) je suis au regret de vous confirmer que la
situation catastrophique
rencontrée par les services d'enquête compétents en matières financières n'autorise plus l'exécution des devoirs d'enquête dans un délai raisonnable.
Les deux enquêteurs chargés de m'assister en la présente cause ont été renvoyés à d'autres dossiers plus médiatiques, je me trouve dans l'impossibilité de faire procéder aux nombreux devoirs restant à accomplir.
Les nombreuses démarches effectuées au plus haut niveau visant à régulariser cette situation n'ont pu aboutir à ce jour. (…)
»
Le 10 janvier 1997, les requérants demandèrent au juge d'instruction la restitution des pièces, et à tout le moins, des pièces comptables emportées par les enquêteurs.
Par lettre du 24 janvier 1997, les requérants s'adressèrent au procureur général près la cour d'appel de Bruxelles pour qu'il saisisse, en vertu de l'article 136 bis, alinéa 2 du code d'instruction criminelle, la chambre des mises en accusation de la cour d'appel de Bruxelles afin que celle-ci soit informée des lenteurs de l'instruction et que soient prises les mesures nécessaires pour y remédier.
Par lettre du 12 février 1997, le procureur général fit savoir qu'il avait personnellement insisté auprès du procureur du Roi pour que l'affaire soit traitée par priorité et avec diligence.
Le 21 février 1997, les requérants sollicitèrent de nouveau la saisine de la chambre des mises en accusation. Par lettre du 10 mars 1997, le procureur général signala avoir à nouveau insisté auprès du procureur du Roi pour que l'affaire soit traitée avec diligence, mais précisa qu'il n'entrait pas dans ses intentions de faire, pour l'instant, application de l'article
136 bis, alinéa 2, précité.
Par lettre du 9 mai 1997, les requérants présentèrent une troisième demande. Le procureur général n'y aurait pas répondu.
Le 4 juin 1997, le juge d'instruction confirma aux avocats des requérants la «
carence d'enquêteurs, ce qui [avait] pour conséquence le retard apporté à l'exécution des devoirs demandés
». Il ajouta que toutes les mesures avaient été prises en vue d'assurer le suivi de ce dossier d'une part et d'obtenir les renforts demandés voici déjà de nombreux mois d'autre part.
Le 21 octobre 1998, en application du nouvel article 61 ter du code d'instruction criminelle, le juge d'instruction a accordé au second requérant la communication d'une partie du dossier concernant les faits ayant conduit à l'ouverture des poursuites engagées contre lui.
A ce jour, aucune inculpation n'a été lancée par le juge d'instruction contre le second requérant. Ce dernier a été interrogé de temps à autre, de manière de plus en plus espacée et notamment les 26 août et 2
décembre 1999, les 26 mai et 15 septembre 2000. En dépit de ses demandes, le second requérant n'aurait pas encore été confronté à l'inspecteur des finances qui est à l'origine de la plainte dans ce dossier. Par contre, il aurait été confronté à trois personnes. Cette dernière confrontation n'aurait pas été déterminante, puisqu'il s'agissait de trois fournisseurs avec les déclarations desquels il serait en complet accord.
B.
La législation pertinente
1.
Le secret de l'instruction
a)
La loi du 12 mars 1998
En Belgique, l'instruction est secrète. Le secret de l'instruction trouve sa raison d'être dans la sauvegarde de deux intérêts majeurs : d'une part, le respect de l'intégrité morale et de la vie privée de toute personne présumée innocente et, d'autre part, l'efficacité dans la conduite de l'instruction. Le 2 octobre 1998, en cours d'instruction de la présente cause, est entrée en vigueur la loi du 12 mars 1998 relative à l'amélioration de la procédure pénale au stade de l'information et de l'instruction. Cette loi, sans renoncer au secret de l'instruction qui reste le principe, prévoit et organise un certain nombre de dérogations et d'exceptions. Les dispositions pertinentes du code d'instruction criminelle, modifiées par la loi du 12 mars 1998,
se lisent comme suit :
Article 28
quinquies
«
1.Sauf les exceptions prévues par la loi, l'information est secrète.
Toute personne qui est appelée à prêter son concours professionnel à l'information est tenue au secret. (…)
2.Sans préjudice des dispositions des lois particulières, le procureur du Roi et tout service de police qui interrogent une personne l'informent qu'elle peut demander une copie du procès-verbal de son audition, qui est délivrée gratuitement.
(…)
»
Article 61
ter
§§ 1
er
, 3 et 4
«
1.L'inculpé non détenu et la partie civile peuvent demander au juge d'instruction à consulter la partie du dossier concernant les faits ayant conduit à l'inculpation ou à la constitution de partie civile.
(…)
3.Le juge d'instruction peut interdire la communication du dossier ou de certaines pièces, si les nécessités de l'instruction le requièrent, si la communication présente un danger pour les personnes ou porte gravement atteinte à leur vie privée (…)
4.En cas de décision favorable, le dossier est mis à disposition dans les quinze jours de l'ordonnance du juge d'instruction (…) pour être consulté par le requérant et son conseil pendant quarante-huit heures au moins. (…)
L'inculpé ou la partie civile ne peut faire usage des renseignements obtenus par la consultation du dossier que dans l'intérêt de sa défense, à condition de respecter la présomption d'innocence et les droits de défense de tiers, la vie privée et la dignité de la personne (…)
»
Le droit de demander l'accès au dossier est réservé à l'inculpé non détenu et à la partie civile. L'inculpé est défini dans la loi comme la personne contre laquelle il existe des indices sérieux de culpabilité (article 61
bis
al. 1).
Toutefois, la doctrine et la jurisprudence ont précisé qu'est assimilée à l'inculpé «
toute personne à l'égard de laquelle l'action publique est engagée dans le cadre de l'instruction. Cette dernière expression reprise à l'exposé des motifs vise la personne nommément désignée par les réquisitions
» (Exposé des motifs, Doc. parl., Chambre, 1996-1997, n° 857/1, p. 50 cité par Patrick Mandoux
: «
Le droit d'accès au dossier
» –
Revue de droit pénal et de criminologie-
la loi belge du 12 mars 1998 , p. 73)
Article 57 §§ 1er,3 et 4
«
1.Sauf les exceptions prévues par la loi, l'instruction est sécrète.
3.Le procureur du Roi peut, de l'accord du juge d'instruction et lorsque l'intérêt public l'exige, communiquer des informations à la presse. (…)
4.L'avocat peut, lorsque l'intérêt de son client l'exige, communiquer des informations à la presse. (…)
»
b)
L'article 125 du tarif criminel
L'article 125 du tarif criminel régi par l'arrêté royal du 28 décembre 1950 portant règlement général sur les frais de justice en matière répressive prévoit une exception complémentaire au secret de l'instruction. Il est
libellé comme suit
:
« En matière criminelle, correctionnelle (…), aucune expédition ou copie des actes d'instruction et de procédure ne peut être délivrée sans une autorisation expresse du procureur général près la Cour d'appel ou de l'auditeur général. Mais, il est délivré aux parties, sur leur demande, expédition de la plainte, de la dénonciation, des ordonnances et des jugements.
(…) »
2.
Du contrôle de l'instruction par la chambre des mises en accusation
Jusqu'à l'entrée en vigueur de la loi précitée du 12 mars 1998, l'article 136 bis du code d'instruction criminelle stipulait :
«
Le procureur du Roi fera rapport au procureur général de toutes affaires sur lesquelles la chambre du conseil n’aurait point statué dans les six mois à compter du premier réquisitoire.
Dans le mois, le procureur général exposera à la chambre des mises en accusation, dans un rapport détaillé, les causes des lenteurs de l’information et fera telles réquisitions qu’il jugera utiles.
Semblables rapports seront ensuite faits de trois mois en trois mois par le procureur du Roi au procureur général, et par celui-ci à la chambre des mises en accusation.
A la suite de ces rapports, la chambre des mises en accusation pourra, même d’office, prendre les mesures prévues par l’article 235 du Code d’instruction criminelle.
L’inculpé ou son conseil seront entendus par la chambre des mises en accusation.
Le conseil pourra prendre communication de toutes les pièces, sans déplacement et sans retarder l’instruction.
Le procureur général avertira l’inculpé, par lettre recommandée et en laissant un délai de huit jours francs, de la date fixée pour le rapport
».
Les articles 136 et 136 bis se lisent désormais ainsi
:
article 136
«
La chambre des mises en accusation contrôle d'office le cours des instructions, peut d'office demander des rapports sur l'état des affaires et peut prendre connaissance des dossiers. (…)
Si l'instruction n'est pas clôturée après une année, la chambre des mises en accusation peut être saisie par requête motivée adressée au greffe de la cour d'appel par l'inculpé ou la partie civile. (…) La chambre des mises en accusation statue sur la requête par arrêt motivé, qui est communiqué au procureur général, à la partie requérante et aux parties entendues. Le requérant ne peut déposer de requête ayant le même objet avant l'expiration du délai de six mois à compter de la dernière décision.
»
article 136
bis
«
Le procureur du Roi fait rapport au procureur général de toutes les affaires sur lesquelles la chambre du conseil n'aurait point statué dans l'année à compter du premier réquisitoire
S'il estime nécessaire pour le bon déroulement de l'instruction, la légalité ou la régularité de la procédure, le procureur général prend, à tout moment, devant la chambre des mises en accusation, les réquisitions qu'il juge utiles.
(…)
La chambre des mises en accusation peut entendre le juge d'instruction en son rapport, hors la présence des parties si elle l'estime utile. Elle peut également entendre la partie civile, l'inculpé et leurs conseils (…)
»
1.
Invoquant l'article 6 de la Convention, les requérants se plaignent de la durée de la procédure dirigée contre le second d'entre eux. Le juge d'instruction aurait
lui-même admis «
dans sa lettre du 30 décembre 1996 que tout délai raisonnable [était] largement dépassé
».
2.
Les requérants se plaignent aussi du fait que les autorités judiciaires, pourtant bien informées du problème par leurs soins, n'ont pris aucune disposition pour remédier à la lenteur de l'instruction, ce qui les prive d'un droit de recours effectif pour corriger ou réparer les conséquences de la durée déraisonnable de la procédure pénale. Ils invoquent sur ce point l'article 13 de la Convention, combiné avec son article 6.
Les requérants se plaignent de la durée de la procédure pénale dirigée contre le second d'entre eux et de l'impossibilité d'y remédier. Ils invoquent à cet égard l'article 6 de la Convention, tant pris isolément que combiné avec son article 13.
L'article 6 § 1 dispose notamment :
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (…) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (…)
».
Quant à l'article 13 de la Convention, il est libellé comme suit
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la présente Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
Le Gouvernement ne conteste pas que les requérants, depuis le 24 avril 1996, font l'objet d'une accusation pénale au sens de l'article 6 § 1 de la Convention dans la mesure où les perquisitions au siège de la première requérante et au domicile du second requérant ont eu des répercussions importantes sur leur situation. Il convient aussi que le délai raisonnable commence à courir dès la naissance de l'accusation. Toutefois, en raison du secret de l'instruction préparatoire, le champ d'application de l'article 6 § 1 devrait être limité car autrement la procédure devant la Cour obligerait l'Etat à communiquer le dossier d'instruction aux requérants et entraînerait une violation du secret de l'instruction .Si tel n'était pas le cas, le requérant, en déposant une plainte devant la Cour, aurait toujours un accès indirect au dossier de l'instruction. La Cour devrait donc se limiter à exercer un contrôle marginal de la durée de l'instruction et ne devrait en constater le dépassement
que dans le cas où le délai serait manifestement excessif. Tel ne serai pas le cas en l'espère (
a contrario,
arrêt Viezzer c. Italie du 19 février 1991, série A n° 196-B). En tout état de cause, même si la Cour décidait d'appliquer les critères habituels, il ne pourrait y avoir violation. La durée de l'information s'expliquerait par la complexité de l'affaire, l'information judiciaire portant sur un grand nombre de marchés, et par le comportement du second requérant qui aurait toujours refusé de collaborer à l'enquête menée par le juge d'instruction.
Pour les requérants, le fait que le dossier n'ait pas dépassé le stade de l'instruction et l'argument du « secret de l'instruction
» ne peuvent constituer des obstacles à l'examen du grief. Si le secret de l'instruction est le principe, certaines exceptions ont toujours existé et la loi du 12 mars 1998 en a mis en place une série d'autres. La longueur de la procédure ne serait justifiée ni par la complexité de la cause ni par le comportement du second requérant mais uniquement par celui des autorités. La longueur résulterait des carences structurelles des services d'enquête, liées apparemment à une absence de volonté réelle de faire progresser le dossier.
A la lumière [de la jurisprudence de la Cour sur l'applicabilité de l'article 6 de la Convention (voir les arrêts Viezzer précité et Imbrioscia c. Suisse du 24 novembre 1993, série A n° 275, § 36), des critères dégagés par la jurisprudence des organes de la Convention en matière de «
délai raisonnable
» (complexité de l'affaire, comportement des requérants et des autorités compétentes)] d'un examen préliminaire de l'argumentation des parties, la Cour estime que le grief déduit de
l'article 6 de la Convention pose des problèmes de fait et de droit suffisamment complexes pour que leur solution doive relever d'un examen du bien-fondé de l'affaire. Partant, le grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Par ailleurs, il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité.
Quant au grief déduit de la violation de l'article 13 de la Convention, la Cour constate qu’étroitement lié au précédent, il soulève des questions de fait et de droit qui ne sauraient être résolues à ce stade de l'examen de l'affaire, mais nécessitent un examen au fond. Ce grief ne saurait dès lors être déclaré manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
tous moyens de fond réservés.
J.-P. Costa
Greffière
Président