CtEDO 31.08.2000 Auto

SCHEELE contre le LUXEMBOURG

RESPONDENT
LUX
HOTĂRÂRE
31.08.2000
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Recevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2000
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
SCHEELE contre le LUXEMBOURG (CtEDO, 2000)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 4761/98 prezentate de Werner Schele împotriva Luxemburgului Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află la data de august 2000 într-o cameră compusă din C.L. Rozakis, președintele B. Conforti, G. Bonello, V. Strážnická, domnul Fischbach, domnul Tsatsa-Nikolovska, E. Levits, judecători și E. Fribergh, grefier de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 27 aprilie 1998 și înregistrată la 18 iunie 1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAPT Reclamantul este un resortisant german, născut în 1937 și rezident la Essen (Germania). Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul Gilles Bouneou, avocat în baroul Luxemburgului. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Din august 1989, reclamantul este un client al unei bănci luxemburgheze B. La 9 aprilie 1991, reclamantul a depus la Parchetul tribunalului din Luxemburg o plângere împotriva P. și G. pentru abuz de încredere, escrocherie și, respectiv, utilizarea unor falsificări în scris, în special de bancă și comerț. El a acuzat P., angajat al băncii B., de a deturna suma de 250 000 la 11 septembrie 1989 dolari americani și, cu complicitatea lui G., reprezentând societatea luxemburgheză F., în urma unui contract de investiții încheiat la 25 septembrie 1989, deturnarea a 1 000 000 de dolari americani. Potrivit reclamantului, aceste două persoane ar fi înselat alți câțiva clienți ai băncii, în principal clienți de origine germană. În septembrie 1992 și martie 1993, reclamantul a fost audiat de un comisar al poliției judiciare. N La 5 februarie 1996, reclamantul a depus o a doua plângere pentru abuz de încredere, delapidare de fonduri și utilizare de falsuri în registre bancare împotriva J., superiorul ierarhic al P., și împotriva E., care exploatează un mandatar din Luxemburg și administrator al majorității societăților de drept panameu care dețin conturi la banca B. Pe de altă parte, la date nespecificate, acesta din urmă a vândut reclamantului trei societăți de drept panamean, a căror societate C. Reclamantul îi reproșa lui E. că a efectuat sau a permis efectuarea de plăți și operațiuni bursiere în lipsa oricărui mandat și, astfel, a deturnat fonduri. La 13 septembrie 1996, reclamantul a solicitat Ministerului Justiției din Luxemburg să fie informat cu privire la consecințele plângerilor sale penale. La data de 30 decembrie 1996, Ministerul Justiției (DJ) a declarat că prima sa plângere a făcut obiectul unei deschideri a unei informații la data de 22 aprilie 1991: că aceasta se referă la o parte a dosarului P./G. care era încă în curs de desfășurare și că poliția judiciară fusese mandatată la 7 august 1996 să efectueze audieri suplimentare. La 25 martie 1997, reclamantul a depus o plângere cu constituție de părți civile în procesul deja în curs de desfășurare, considerând că prejudiciul suferit de el este de 2 000 000 de dolari americani. La 16 mai 1997, instanța de judecată din Luxemburg a declarat primirea plângerii reclamantului cu constituirea unei părți civile și la mai 1997, că plângerea sa făcea deja obiectul unei inculpări pregătitoare ca urmare a unei rechiziționări a Parchetului din 12 iunie 1992. La 3 iulie 1997, reclamantul a solicitat instanei de judecată să îi acorde un interviu înainte de 15 iulie 1997 în scopul d a evita ca mass-media să fie în cunoștință de cauză stânjenitoare pentru întreaga piață financiară a Luxemburgului printr-o scrisoare din 4 iulie 1997, instanța de judecată din Luxemburg a răspuns Consiliului reclamantului. Această scrisoare a fost astfel redactată (...) Am avut recent un interviu cu ofițerii de poliție judiciară responsabili cu investigația. Pentru moment ancheta nu s-a încheiat și mai sunt sarcini de îndeplinit. Programul meu încărcat nu-mi va permite să mă ocup de caz, pe care l-am preluat doar la începutul anului 97, așa cum am intenționat să fac. Nu voi fi în măsură să înceapă audierea de S. [reclamantul] înainte de vacanța judiciară. Vreau să știți că, oricum, nu voi lăsa să mă impresioneze prin măsurile de presiune ale clientului dvs. și revelațiile importante și delicate pentru piața financiară a Luxemburgului pe care intenționează să le facă presei. (...) La 19 ianuarie 1998, reclamantul a solicitat instanței judecătorești din statul de judecată să informeze instanța cu privire la situația procedurii. Într-o scrisoare adresată instanței judecătorești din 19 februarie 1998, reclamantul s-a plâns că, începând cu 25 martie 1997, data plângerii sale cu constituirea unei părți civile, nu a fost pronunțată nici o hotărâre judecătorească. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul a afirmat că nici comportamentul său personal, nici complexitatea cauzei nu justifică o astfel de întârziere. El a solicitat din nou un interviu. La 26 martie 1998, instanța judecătorească a dispus o percheziție la domiciliul E. precum și la sediul uneia dintre societățile în care acesta din urmă a fost administrator. În timpul perchezițiilor efectuate la 16 iunie 1998, au fost introduse mai multe documente, care, conform unui raport al poliției judiciare din 6 iulie 1998, au fost supuse unei examinări mai detaliate. În plus, acest raport a precizat că ar trebui întocmit un raport cu privire la rezultatul acestei examinări a documentației. În măsura în care o vinovăție penală constituie întotdeauna o vinovăție civilă, aceasta este dreptul comun în materie de răspundere contractuală care constituie baza acțiunii civile art. 1142 din Codul civil Orice obligație de a face sau de a nu se soluționa în despăgubire, în cazul în care debitorul nu își îndeplinește obligațiile de executare din partea debitorului art. 1382 din Codul civil Orice fapt al omului, care cauzează o pagubă altora, îl obligă pe cel din cauza căruia a ajuns, să-l repare. □ art. 1383 din Codul civil Fiecare este răspunzător pentru prejudiciul pe care l-a cauzat nu numai prin fapta sa, ci și prin neglijența sa sau prin imprudența sa. La art. 3 din Codul de informare penală prevede că victima are posibilitatea de a alege acțiunea civilă fie în fața judecătorului represiv, fie în fața instanțelor civile. În ultimul caz, acțiunea civilă este suspendată până la sfârșitul procesului penal, în conformitate cu principiul Acțiunea civilă poate fi urmărită în același timp și în fața acelorași judecători ca și acțiunea publică, cu excepția cazului în care aceasta se stinge printr-o prescripție. Ea poate fi, de asemenea, separată; în acest caz, exercitarea acesteia este suspendată atât timp cât nu a fost pronunțată definitiv asupra acțiunii publice intentate înainte sau în timpul continuării acțiunii civile. La art. 56 din Codul de procedură penală prevede principiul constituirii unei părți civile Orice persoană care se pretinde a fi vătămată de o infracțiune sau de o infracțiune poate prezenta o plângere în fața instanței judecătorești competente. Răspunderea civilă a statului pentru funcționarea defectuoasă a serviciilor sale Legea din 1 septembrie 1988 privind răspunderea civilă a statului și a autorităților publice prevede o acțiune civilă în beneficiul victimei funcționării defectuoase a unui serviciu public: art. 1 alineatul (1) LA: Statul membru și alte persoane juridice de drept public răspund, fiecare în cadrul misiunilor sale de serviciu public, la orice daune cauzate de funcționarea defectuoasă a serviciilor lor, atât administrative, cât și judiciare, sub rezerva autorității de lucru judecat. GRIEF Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge că termenul care s-a scurs de la 25 martie 1997, data depunerii plângerii sale cu constituirea unei părți civile, nu este rezonabil, în măsura în care nu s-a luat nicio decizie de atunci. Reclamantul se plânge cu privire la durata procedurii în fața instanței judecătorești, de la depunerea plângerii sale cu constituirea unei părți civile la 25 martie 1997. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul ridică în primul rând că art. 6 din Convenție nu se aplică în speță. Dreptul conferit prin art. 6 din Convenție de a fi soluționat este valabil numai pentru persoana acuzată, nu și pentru victima înculpatului. În ceea ce privește partea civilă a cauzei, există într-adevăr o instanță civilă independentă, imparțială și care se pronunță într-un termen rezonabil în Luxemburg. Cu toate acestea, reclamantul a omis să sesizeze această instanță pentru a se pronunța cu privire la drepturile sale civile. Guvernul insistă în continuare asupra faptului că reclamantul este liber, în prezent, să părăsească calea penală pentru a intenta un proces pe baza responsabilității civile împotriva adversarilor săi. În această privință, recurentul subliniază că cauza se referă numai la partea civilă, cu excepția aspectului penal și adaugă că, contrar afirmațiilor guvernului, el a sesizat într-adevăr judecătorii civili ai cauzei printr-o citație datată 8 mai 1992. Curtea arată că, în ceea ce privește afirmația reclamantului potrivit căreia acesta ar fi introdus într-adevăr o acțiune în fața judecătorilor civili luxemburghezi, la data de 8 mai 1992, care este plătită de recurent în sprijinul acestei afirmații vizează o presupusă deturnare de capital de 292 809,50 USD între 8 și 21 noiembrie 1990, în timp ce presupusele încălcări în acest caz se referă la deturnări comise la 11 și 29 septembrie 1989 și se referă la sume de 250 000, respectiv 1 000 000 USD. Curtea amintește că, pentru a stabili dacă art. 6 alineatul (1) din Convenție este considerat ca fiind aplicabil în materie civilă, trebuie să caute dacă există o cale de atac asupra unui drept cu caracter civil, pe care l-ar putea pretinde, cel puțin în mod pârât, recunoscut în dreptul intern. Pe de altă parte, încheierea procedurii trebuie să fie direct decisivă pentru un astfel de drept (a se vedea. Aut-Moubub c. Franța - Rep. 1998-VIII, fasc. 96 (28.10.98), p. 3226, § 43) Curtea constată totuși că, în plângerea sa cu constituție de părți civile, reclamantul a menționat în mod expres prejudiciul de natură financiară cauzat de presupusele infracțiuni; prin urmare, plângerea se referea la un drept cu caracter civil. Curtea observă, de asemenea, că plângerea reclamantului viza inițierea unor proceduri judiciare pentru a obține o declarație de vinovăție, care ar putea duce la exercitarea drepturilor sale civile în legătură cu presupusele infracțiuni, în special la despăgubirea prejudiciului financiar. Prin urmare, încheierea procedurii a fost decisivă în sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenția privind dreptul la despăgubire al reclamantului (a se vedea Auit-Mouhoub c. France - Rep. 1998-VIII, fasc. 96 (28.10.98), p. 3226, § 45) În aceste circumstanțe, lacu argument din partea guvernului, în măsura în care reclamantul ar fi trebuit, altfel ar fi trebuit să sesizeze judecătorii civili ai litigiului nu ar fi putut fi, de asemenea, primit. Într-adevăr, o acțiune civilă ar fi în orice caz suspendată până când a fost pronunțată asupra acțiunii publice, având în vedere regula conform căreia persoana în cauză deține civilul în stare nepermisă Prin urmare, este necesar ca art. 6 alineatul (1) să se aplice procedurii în litigiu și ca excepția guvernului să fie, prin urmare, respinsă. În al doilea rând, guvernul pârât ridică o excepție de la faptul că nu au fost respectate căile de atac interne, pe motiv că reclamantul ar fi trebuit să inițieze o acțiune civilă împotriva statului pe baza articolului 1 din Legea nr. 1 septembrie 1988 privind răspunderea pentru statul membru și autoritățile publice, care constituie o cale de atac eficientă și suficientă și care prevede acordarea de despăgubiri în cazul unei funcționări defectuoase a serviciilor judiciare. Recurentul consideră că a epuizat toate căile de atac interne care i-au fost deschise. Curtea reamintește că condiția de epuizare a căilor de atac interne (a se vedea în special Curtea Eur. D.H., Hotărârea De Jong, Baljet și Van den Brink, Hotărârea din 22 mai 1984, seria A nr. 77, p. 19, § 39). Aceasta reamintește jurisprudența potrivit căreia, în ceea ce privește o procedură pendinte în fața instanțelor naționale, o acțiune în despăgubire nu poate fi considerată o acțiune care poate remedia presupusa încălcare prin asigurarea unei protecții directe și rapide și nu numai deturnată de drepturile garantate la art. 6 alin. (1) din Convenție (a se vedea 41861/98, Cloez c. Franța, dec. .20.4.99 și nr. 38783/97, Castell c. Franța, dec. 27.4.99. În speță, Curtea constată că: cauza este încă în curs de desfășurare în fața instanței judecătorești, astfel încât o acțiune în despăgubire pe fond a articolului 1 din Legea din 1 septembrie 1988 nu poate fi considerată o acțiune care poate remedia presupusa încălcare. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că excepția de neobosire ridicată de guvern nu poate fi reținută. Guvernul consideră încă că reclamantul nu poate fi calificat drept victimă, în timp ce contul său personal nu a fost debitat, ci cel al societății C. Recurentul insistă asupra calității sale de victimă, pe motiv că este beneficiarul economic al societății ale cărei fonduri au fost deturnate și pe care acesta este, prin urmare, titular al drepturilor în legătură cu art. 6 din Convenție. Curtea reamintește că art. 34 din Convenție impune ca particularii reclamanți să se autoimpus victime ale unei încălcări a drepturilor recunoscute în Convenție. (cf. Guzzardi v. Italy - 39 (6.11.80)). În speță, reclamantul invocă o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție, susținând că termenul care s-a scurs de la depunerea plângerii sale cu constituirea unei părți civile nu este rezonabil, astfel încât: el este calificat drept Prin urmare, nici această excepție de la Guvern nu poate fi primită. În ceea ce privește fondul, guvernul afirmă că punctul de plecare care trebuie luat în considerare pentru a evalua durata procedurii pendinte în fața instanței judecătorești este cel al depunerii plângerii cu constituirea unei părți civile, respectiv la 25 martie 1997. În continuare, guvernul susține în principal că cauza prezintă o complexitate tehnică, care necesită analize detaliate și numeroase obligații care trebuie îndeplinite în străinătate, în măsura în care cauza nu constituie decât o parte a unei ample cauze de înșelătorie. În plus, guvernul solicită Curții să invite părțile să prezinte observații mai detaliate cu privire la fondul cauzei. Reclamantul este de acord cu guvernul că data care urmează să fie luată în considerare ca punct de plecare al termenului care urmează să fie evaluat este data depunerii plângerii cu constituție civilă, dar consideră că este totuși necesar să se țină seama de faptul că acțiunea penală a fost pusă în aplicare încă din 1991 prin depunerea primei plângeri simple. El contestă apoi caracterul complex al cauzei și consideră că, pe de altă parte, el a manifestat o atenție deosebită în ceea ce privește monitorizarea cauzei. Curtea împărtășește opinia părților în ceea ce privește punctul de plecare care trebuie luat în considerare pentru a evalua durata procedurii. Curtea constată că această procedură este încă în curs de desfășurare și, prin urmare, a durat, până în prezent, puțin mai mult de 3 ani și 6 luni. (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente) și având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, acest Õ trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară RECURSAREA RECEVALABILĂ toate mijloacele de fond rezervate. Erik Fribergh Christos Rozakis Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2001-05-17
0,96
AFFAIRE SCHEELE c. LUXEMBOURG
, avocat. 3. Le requérant alléguait que la durée de la procédure pénale dans laquelle il s’est constitué partie civile devant le juge d’instruction est déraisonnable. 4. La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d’ent
CtEDO 2001-06-14
0,95
MATTHIES-LENZEN contre le LUXEMBOURG
DEUXIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 45165/99 présentée par Doris et Götz MATTHIES-LENZEN contre le Luxembourg La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 14 juin 2001 en une chambre co
CtEDO 2000-03-23
0,94
SOCIETE FAUGYR FINANCE S.A. contre le LUXEMBOURG
DEUXIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 38788/97 présentée par la Société FAUGYR FINANCE S.A. contre le Luxembourg La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 23 mars 2000 en une chambre
CtEDO 2001-03-29
0,94
SCHAAL contre le LUXEMBOURG
DEUXIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 51773/99 présentée par Daniel SCHAAL contre le Luxembourg La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 29 mars 2001 en une chambre composée de MM. C.
CtEDO 2001-02-08
0,94
GEORG contre la SUISSE
DEUXIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 44618/98 présentée par Rolf Helmut GEORG contre la Suisse La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 8 février 2001 une chambre composée de C.L. Ro
Sursă