GEORG contre la SUISSE

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 44618/98 prezentate de Rolf Helmut GEORG împotriva Elveției Curtea Europeană a Drepturilor L'pe (secțiunea a doua), care are loc la 8 februarie 2001 o cameră compusă din C.L. Rozakis președintele A.B. Baka L. W ildhaber Bonello Lorenzen Fischbach Kovler judecătorii M. E. Fribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 10 noiembrie 1998 și înregistrată la 20 noiembrie 1998, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, un resortisant german născut în 1940, își are reședința în Frankfurt pe Main în Germania. Acesta este reprezentat în fața Curții de către Maestrul Jean-Jacques Martin, avocat în baroul Geneva. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează: la 17 septembrie 1992, reclamantul a fost acuzat de înșelăciune, de faliment fraudulos și de falsificare în titluri de către instanța judecătorească din Cantonul de Geneva. Reclamantul a fost pus în detenție provizorie la Geneva în perioada 17-29 septembrie 1992. Prin Ordonanța din 30 iulie 1997, procurorul general al cantonului de la Geneva a decis să clasifice procedura împotriva reclamantului la motivele (...) (Qui.) și având în vedere elementele colectate în cadrul procedurii, majorarea fictivă a capitalului (d.A. SA) nu a putut fi stabilită, Faptul că piesele produse și declarațiile diferitelor persoane auzite fac plauzibile explicațiile furnizate de Rolf Georg, care sunt în aceeași stare, acuzațiile împotriva domnului Georg par insuficiente pentru a putea fi rejudecate de șeful escrocheriei, Faptul că, având în vedere ceea ce tocmai a fost expus, niciun element concret nu permite, prin urmare, să se rețină că atestatul privind existența creanței (R.) a Frs 370 350 ar fi un fals, că, de altfel și în ceea ce privește neregulile contabile identificate în raportul de expertiză al (G) din 9 octombrie. 1990 (...), toate acestea sunt în legătură cu majorarea capitalului social (d.A. SA) din 8 iunie 1984, din care nu a putut fi stabilit că a fost fictivă, că, prin urmare, prevenirea falsificării titlurilor de valoare pare, de asemenea, insuficientă; Faptul că, în special din cauza faptului, anchetarea acestui dosar, foarte complexă, nu a permis evidențierea altor elemente care ar permite reținerea unei infracțiuni de faliment fraudulos (...) Faptul că, în ceea ce privește [...] falimentul simplu, procurorul public nu poate decât să constate că acțiunea penală este prevăzută, astfel încât condițiile de aplicare a acestei dispoziții nu vor fi luate în considerare, în mod egal și în ceea ce privește încălcarea dreptului comunitar. 166 aCP (încălcarea obligației de a ține o contabilitate) ... Având în vedere ceea ce tocmai a fost expus, pare inutil să se încerce să se stabilească dacă Rolf Georg era sau nu un organ de fapt (A. SA), Ö Õ în consecință, procedura care a stat la baza sa va fi clasată, în sensul considerentelor de mai sus (...) La 14 august 1997, reclamantul a recurs împotriva acestei ordonanțe de clasificare, solicitând ca un refuz să fie pronunțat în favoarea sa. La 30 ianuarie 1998, camera de acuzare a cantonului de Geneva a respins această acțiune și a confirmat ordinul de clasificare. La 2 și 11 martie 1998, reclamantul a formulat un recurs în nulitate și un recurs de drept public la Tribunalul Federal împotriva acestei decizii. Acesta a invocat art. 6 alineatul (2) din Convenție, considerând că camera de acuzare a menținut o prevenire împotriva sa în măsura în care aceasta a dat la impresia în ordonanța sa că reclamantul ar fi în ciuda oricărei infracțiuni penale pentru toate infracțiunile. Prin două hotărâri din 15 mai 1998, Tribunalul Federal a respins aceste acțiuni. Acesta a reamintit că principiul "imaginea urmăririi penale" reglementează clasificarea unei proceduri și că dreptul la achitare sau la o ordonanță de nejudiciare nu ar fi garantat prin art. 6 alineatele (1) și (2) din convenție și că, de altfel, interesele justiției ar fi grav compromise dacă autoritățile ar fi obligate să facă ordine de nejudiciare în cazurile totuși dubioase. Tribunalul Federal dispune, de asemenea, că: În speță, autoritatea cantonală a clasat procedura din cauza prescrierii unei părți din infracțiuni și din cauza faptului că, pentru a exclude orice prevenire și pentru a ajunge la constatarea că nu există vinovăție, ar fi fost necesară o analiză mai aprofundată a vinovăției (...) În caz de prescriere, practica (...) determină autoritățile să clasifice procedurile (...) [pentru alte infracțiuni], autoritatea cantonală nu a luat în considerare orice prevenire, ci a considerat că, în această etapă a anchetei, prevenirea erau insuficiente pentru a justifica trimiterea solicitată (...) Pe de altă parte, autoritatea cantonală care a recunoscut cu adevărat că nu a fost pronunțată că majorarea capitalului era fictivă, a amintit totuși că (...) modul în care a crescut capitalul era inacceptabil (...) pentru a exclude orice prevenire (...) ar trebui să se procedeze la alte acte de anchetă. Având în vedere complexitatea cauzei, nu se poate exclude faptul că anumite anchete ar putea fi efectuate și ar putea duce la descoperiri nefavorabile [reclamantului], care să fie adecvate pentru a stabili vinovăția sa. Invocând art. 6 alineatul (2) din convenție, recurentul se plânge că refuzul de a-i acorda un refuz încalcă principiul prezumției de nevinovăție, în special din cauza modului în care acest refuz este motivat și subliniază în special că motivele hotărârii Tribunalului Federal exprimă o îndoială cu privire la vinovăția sa și creează o stare de suspiciune care nu se bazează pe nimic concret. ÎN DREPT Reclamantul se plânge de faptul că instanțele naționale au decis să clasifice procedura îndreptată împotriva sa în loc să pronunțe un refuz. El contestă în primul rând motivarea hotărârii Tribunalului Federal care a confirmat respingerea și invocă încălcarea principiului prezumției de nevinovăție, astfel cum este garantat la art. 6 alineatul (2) din Convenție astfel formulat Orice persoană acuzată de o infracțiune este considerată nevinovată până când vinovăția sa a fost stabilită legal. Curtea amintește că Convenția justifică măsurile procedurale pe baza unor suspiciuni fără a acorda un drept absolut de a fi condamnat sau achitat (Comisia D.H., Raportul Lutz c. Germania, seria A nr. 123, p. 35, alineatul 49). Cu toate acestea, trebuie remarcat că acesta este mai puțin refuzul de a-i acorda un refuz decât modul în care se motivează acest refuz pe care reclamantul îl contestă. Astfel, Curtea subliniază că o decizie prin care un inculpat refuză o achitare poate ridica o problemă sub aspectul articolului 6 alineatul (2) în cazul în care motive indisolubile ale dispozitivului echivalent în esență unei constatări a vinovăției fără o stabilire legală prealabilă a acesteia și în special fără ca aceasta să fi avut ocazia de a exercita dreptul la apărare (hotărârea Lutz c. Germania din 25 august 1987, seria A nr. 123, p. 25 alin. 60, Hotărârea Minelli c. Elveția din 25 martie 1983, seria A nr. 62, p. 18, § 37, Hotărârea Allenet de Ribemont c. Franța din 10 februarie 1995, seria A nr. 308, p. 16, § 35). Or, în speță, pe de o parte, nu se face referire la nicio încălcare a dreptului la apărare, pe care reclamantul a putut să o exercite în fața celor două instanțe care au solicitat să își cunoască cererea de nejudiciare și, pe de altă parte, hotărârile celor două instanțe s-au limitat la a menționa în special că: Având în vedere complexitatea cauzei, nu s-a putut exclude faptul că anumite anchete ar mai putea fi efectuate și ar putea duce la descoperiri nefavorabile ale [reclamantului] care să fie adecvate pentru a stabili vinovăția sa. Astfel, pe baza elementelor dosarului, aceste decizii descriau, în esență, o stare de suspiciune și nu conțineau nicio constatare a vinovăției (hotărârea Englert c. Germania din 25 august 1987, seria A nr. 123, p. 55, § 39, Hotărârea Nölkenbockhoff c. Germania din 25 august 1987, seria A nr. 123, pp. 80-81, § 39, Hotărârea Hauschildt c. Danemarca din 24 mai 1989, seria A nr. 154; p. 22, § 50). În această privință, Curtea arată că decizia de clasificare a procedurii penale îndreptate împotriva reclamantului a lăsat deschisă posibilitatea unor anchete suplimentare. Nu a existat, în speță, o decizie definitivă pe fond, precum în cauzele Englert și Nölkenbockhoff menționate anterior, spre deosebire de cauza Sekanina, în care exista o decizie definitivă de executare (hotărârea Sekanina c. Austria din 25 august 1993, seria A nr. 266-A, pp. 15 și 16, §§ 29 și 30). Prin urmare, Curtea consideră că cererea trebuie declarată inadmisibilă pentru lipsa vădită a temeiului, în temeiul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Erik Fribergh Christos Rozakis grefier Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 44618/98

présentée par Rolf Helmut GEORG

contre la Suisse

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 8 février 2001 une chambre composée de

C.L.

Rozakis

,

président

,

A.B.

Baka

,

L. W

ildhaber

G.

Bonello

,

P.

Lorenzen

,

M.

Fischbach

,

A.

Kovler

,

juges

,

et

de

M. E.

Fribergh

,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 10 novembre 1998 et enregistrée le 20 novembre 1998,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, un ressortissant allemand né en 1940, réside à Francfort

‑

sur-le-Main en Allemagne. Il est représenté devant la Cour par Maître

Jean-Jacques Martin, avocat au barreau de Genève.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le 17 septembre 1992, le requérant fut inculpé d’escroquerie, de banqueroute frauduleuse et de faux dans les titres par le juge d’instruction du canton de Genève.

Le requérant fut placé en détention provisoire à Genève du 17 au 29

septembre 1992.

Par ordonnance du 30 juillet 1997, le procureur général du canton de Genève décida de classer la procédure dirigée à l’encontre du requérant

aux motifs

:

«

(...) Qu’ainsi et au vu des éléments recueillis dans le cadre de l’instruction, l’augmentation fictive du capital (d’A. SA) n’a pas pu être établie,

Que les pièces produites et les déclarations des différentes personnes entendues rendent plausibles les explications fournies par Rolf Georg,

Qu’en l’état, les charges retenues contre Monsieur Georg apparaissent insuffisantes pour qu’il puisse être renvoyé en jugement du chef d’escroquerie,

Que compte tenu de ce qui vient d’être exposé, aucun élément concret ne permet par conséquent de retenir que l’attestation relative à l’existence de la créance de (R.) de Frs

1

370

350 serait un faux,

Que par ailleurs et s’agissant des irrégularités comptables relevées dans le rapport d’expertise de (G). du 9

octobre

1990 (...), celles-ci sont toutes en relation avec l’augmentation du capital social (d’A. SA) du 8 juin 1984, dont il n’a pas pu être établi qu’elle était fictive,

Que dès lors, la prévention de faux dans les titres apparaît également comme étant insuffisante,

Que l’instruction de ce dossier, fort complexe notamment en raison de l’ancienneté des faits, n’a pas permis de mettre en évidence d’autres éléments qui permettraient de retenir une infraction de banqueroute frauduleuse (...),

Que s’agissant de (...) la banqueroute simple, le ministère public ne peut que constater que l’action pénale est prescrite, de sorte que les conditions d’application de cette disposition ne seront pas examinées,

Qu’il en va de même s’agissant de l’infraction à l’art. 166 aCP (violation de l’obligation de tenir une comptabilité) ...

Que compte tenu de ce qui vient d’être exposé, il paraît inutile de tenter de déterminer si Rolf Georg était, ou pas, un organe de fait de (A. SA),

Qu’en conséquence, la procédure diligentée à son encontre sera classée, au sens des considérants ci-dessus (...)

»

Le 14 août 1997, le requérant recourut contre cette ordonnance de classement, demandant qu’un non-lieu fût prononcé en sa faveur.

Le 30 janvier 1998, la chambre d’accusation du canton de Genève rejeta ce recours et confirma l’ordonnance de classement.

Les 2 et 11 mars 1998, le requérant forma un pourvoi en nullité et un recours de droit public auprès du Tribunal fédéral contre cette décision. Il invoqua l’article 6 § 2 de la Convention, estimant que la chambre d’accusation avait maintenu une prévention contre lui dans la mesure où elle avait donné l’impression dans son ordonnance que le requérant serait malgré tout pénalement coupable de toutes les infractions.

Par deux arrêts du 15 mai 1998, le Tribunal fédéral rejeta ces recours.

Il rappela que le principe de l’opportunité des poursuites régissait le classement d’une procédure et que le droit à un acquittement ou à une ordonnance de non-lieu n’était pas garanti par l’article 6 §§ 1 et 2 de la Convention et que, d’ailleurs, les intérêts de la justice seraient gravement compromis si les autorités étaient tenues de rendre des ordonnances de non-lieu dans les cas pourtant douteux.

Le Tribunal fédéral disposa également que

:

«

En l’espèce, l’autorité cantonale a classé la procédure en raison de la prescription d’une partie des infractions, et au motif que pour écarter toute prévention et parvenir au constat d’absence de culpabilité, une analyse plus approfondie de la culpabilité aurait été nécessaire (...) En cas de prescription, la pratique (...) conduit les autorités à classer les procédures (...) [Pour les autres infractions], l’autorité cantonale n’a pas écarté toute prévention mais a estimé qu’à ce stade de l’enquête, les préventions étaient insuffisantes pour justifier le renvoi réclamé (...) En revanche, l’autorité cantonale qui a certes admis qu’il n’était pas rendu vraisemblable que l’augmentation du capital était fictive, a tout de même rappelé que (...) la façon dont le capital a été augmenté était inacceptable (...) Pour écarter toute prévention, il faudrait procéder encore à différents actes d’enquête. On ne peut exclure, au vu de la complexité de l’affaire, que certaines investigations pourraient encore être effectuées et aboutir à des découvertes défavorables [au requérant], propres à établir [sa] culpabilité.

»

GRIEF

Invoquant l’article 6 § 2 de la Convention, le requérant se plaint de ce que le refus de lui accorder un non-lieu viole le principe de la présomption d’innocence, notamment en raison de la façon dont ce refus est motivé. Il relève en particulier que les motifs de l’arrêt du Tribunal fédéral expriment un doute quant à sa culpabilité et créent un état de suspicion ne reposant sur rien de concret.

EN DROIT

Le requérant se plaint du fait que les instances nationales ont décidé de classer la procédure dirigée à son encontre au lieu de prononcer un non-lieu. Il conteste surtout la motivation de l’arrêt du Tribunal fédéral qui a confirmé le non-lieu et invoque la violation du principe de la présomption d’innocence tel que garanti à l’article

6 § 2 de la Convention ainsi libellé

:

«

Toute personne accusée d’une infraction est présumée innocente jusqu’à ce que sa culpabilité ait été légalement établie

».

La Cour rappelle que la Convention justifie les mesures procédurales sur la base de soupçons sans accorder un droit absolu à être condamné ou acquitté (Commission eur. D.H., rapport Lutz c. Allemagne, série A n° 123, p. 35, § 49). Cependant il convient de noter que c’est moins le refus de lui accorder un non-lieu que la façon dont est motivée ce refus que le requérant conteste.

Ainsi, la Cour souligne qu’une décision refusant à un accusé un acquittement peut soulever un problème sous l’angle de l’article 6 § 2 si des motifs indissociables du dispositif équivalent en substance à un constat de culpabilité sans établissement légal préalable de celle-ci et notamment sans que l’intéressé ait eu l’occasion d’exercer les droits de la défense (arrêt Lutz c. Allemagne du 25 août 1987, série A n° 123, p. 25, § 60, arrêt Minelli c.

Suisse du 25 mars 1983, série A n° 62, p. 18, § 37, arrêt Allenet de Ribemont c. France du 10 février 1995, série A n° 308, p. 16, § 35).

Or en l’espèce, d’une part, il n’est fait état d’aucun manquement au respect des droits de la défense, que le requérant a pu exercer devant les deux juridictions appelées à connaître de sa demande de non-lieu et, d’autre part, les décisions des deux juridictions se limitaient à mentionner notamment que «

on ne [pouvait] exclure au vu de la complexité de l’affaire, que certaines investigations pourraient encore être effectuées et aboutir à des découvertes défavorables au [requérant] propres à établir [sa] culpabilité

». Ainsi donc, s’appuyant sur les éléments du dossier, ces décisions décrivaient, en substance, un état de suspicion et ne renfermaient pas de constat de culpabilité (arrêt Englert c.

Allemagne du 25 août 1987, série A n° 123, p. 55, § 39, arrêt Nölkenbockhoff c. Allemagne du 25

août

1987, série A n° 123, pp. 80-81, §

39,

arrêt Hauschildt c. Danemark du 24 mai 1989, série A n° 154

; p. 22, §

50).

A cet égard, la Cour relève que la décision de classement de la procédure pénale dirigée contre le requérant a laissé ouverte la possibilité d’investigations complémentaires. Il n’y avait pas en l’espèce de décision définitive sur le fond comme dans les affaires Englert et Nölkenbockhoff précitées, au contraire de l’affaire Sekanina où existait une décision définitive d’acquittement (arrêt Sekanina c. Autriche du 25 août 1993, série

A n° 266-A, pp. 15 et 16, §§ 29 et 30).

Il s’ensuit que, la Cour estime que la requête doit être déclarée irrecevable pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article

35 §

3 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Greffier

Président