Michailov împotriva Elveției

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PARTE PRIVIND RECEVABILITATEA cererilor nr. 38014/97 și 40193/98 prezentate de Serghei MICHAILOV împotriva Elveției Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la noiembrie 2000 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele A.B.

Baka wildhaber, Bonello Strážnická dnii Lorenzen Fischbach judecători E. Fribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea nr. 38014/97 prezentată anterior Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 3 octombrie 1997 și înregistrată la 3 octombrie 1997, precum și cererea nr. 40193/98 prezentată anterior Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 9 martie 1998 și înregistrată la martie 1998. Având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererile, După ce a intenționat în acest sens la 23 noiembrie 2000, pronunță următoarea decizie ÎN FAȚĂ Reclamantul este un cetățean rus și israelian, născut în 1958 și rezident la Moscova.

El este reprezentat în fața Curții de către dl Xavier Magnée, avocat la Baroul de la Bruxelles. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. Circumstanțele speciale ale cauzei suspectate de a fi unul dintre liderii organizației rusești Solntsevskaya La 15 octombrie 1996, reclamantul a fost arestat la Geneva la 17 și 22 octombrie 1996. La 17 și 22 octombrie 1996, instanța de judecată de la Geneva (în continuare instanța de judecată) l-a acuzat pe reclamant de participare la o organizație criminală. De asemenea, a fost acuzat de legislația elvețiană în materie de proprietate de către străini, pe de o parte, și de ședere și de stabilire a străinilor, pe de altă parte.

Detenție provizorie La 25 octombrie 1996, la cererea instanței judecătorești, camera de acuzare a cantonului de Geneva (denumită în continuare "camera de acuzare") a prelungit detenția provizorie a reclamantului pe o perioadă de trei luni. La 24 ianuarie 1997, camera de acuzare a respins o cerere de eliberare provizorie depusă de reclamant și a dispus prelungirea detenției sale până la 24 aprilie 1997. Prin hotărârea din 3 aprilie 1997, Tribunalul Federal a admis acțiunea de drept public introdusă de reclamant împotriva acestei ordonanțe, pe următoarele motive: Acuzarea a recunoscut existența unor acuzații suficiente împotriva (reclamantului) care să justifice prelungirea detenției sale, în special pe baza declarațiilor unui funcționar de poliție israelian și a doi martori, a căror identitate și domiciliu nu au fost dezvăluite.

Or, aceste monede, puse la dispoziția autorității inițiate de Ministerul Public în instanță, nu au fost comunicate (reclamantului) și sfaturilor sale, sub orice formă. Aceștia din urmă nu au fost în măsură să pună la îndoială temeinicia (...). Referindu-se la piese la care nu au avut acces apelul și la consiliile sale și care au influențat, cel puțin parțial, decizia sa negativă, autoritatea inițiată a încălcat dreptul de a fi ascultat de (reclamantul) și, prin urmare, decizia atacată trebuie anulată (...) Cu toate acestea, Tribunalul Federal a respins cererea de extindere a reclamantului.

În această privință, el a amintit că, atunci când a constatat că procedura care a dus la menținerea în detenție a încălcat anumite garanții constituționale sau convenționale, nu a urmat în mod automat faptul că acuzatul a trebuit să fie eliberat și este ima que în speță, pentru a restabili o situație conformă cu dreptul, (ar aparține) autorității inițiate să se pronunțe din nou cu privire la cererea de eliberare a dreptului, în termen scurt și cu respectarea principiilor menționate anterior, cu precizarea că, în cazul în care ar (auzi) să se prevaleze de piesele produse de ministerul public în instanță, aceasta (ar trebui) să le comunice (reclamanților) și sfaturilor sale sau, cel puțin, să le dea cunoștință de conținutul lor esențial.

La 10 aprilie 1997, reclamantul a depus o nouă cerere de eliberare provizorie. La 11 aprilie 1997, camera de acuzare a respins cererile de eliberare provizorie formulate de reclamant în ianuarie și în aprilie 1997 și a dispus prelungirea detenției sale până la 24 aprilie 1997 și, respectiv, 11 iulie 1997. Recurentul a recurs împotriva ordonanței din 11 aprilie 1997 și Tribunalul Federal s-a pronunțat la 17 iunie 1997 prin care se confirmă menținerea în detenție preventivă. Reclamantul a fost menținut în detenție preventivă pe parcursul întregii etape a procedurii de încuviințare, camera de acuzare prelungind în mod sistematic această detenție până la 11 decembrie 1998. În cursul anchetei, judecătorul general general Genevois a adresat mai multe comisii internaționale procurorului general al Federației Ruse, precum și în Israel.

Pe de altă parte, mulți martori au fost audiați în Statele Unite, Rusia și Belgia și au fost efectuate interceptări telefonice în perioada 4-26 februarie 1998. Suspendarea caracterului contradictoriu al actului de procedură Prin ordonanța din 31 octombrie 1996, instanța de judecată a suspendat pentru o lună în culpă, dreptul de a consulta dosarul și de a demonta copia, extinzând această restricție la consilierea persoanei acuzate. Acțiunea interjudiciată de reclamant în fața camerei de acuzare și îndreptată împotriva acestei măsuri a fost respinsă prin ordonanța camerei de acuzare la 6 ianuarie 1997 și, pe baza unei acțiuni, confirmată de Tribunalul Federal la 18 aprilie 1997. Acuzarea a recunoscut că există suficiente acuzații împotriva reclamantului și un risc semnificativ de coluziune, având în vedere gravitatea infracțiunilor care i-au fost reproșate și a actelor în curs de desfășurare atât în Elveția, cât și în străinătate.

Pe parcursul diferitelor faze care au marcat lacul, reclamantul a adresat mai multe acțiuni Tribunalului Federal, deoarece a considerat că diversele ordonanțe pronunțate de camera de judecată erau arbitrare, violau dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare, precum și dreptul la inocență. Aceste acțiuni au fost respinse în mod sistematic de această ultimă instanță. Cu ocazia hotărârii care a avut loc la 11 decembrie 1998, Curtea corecțională a cantonului de la Geneva l-a achitat pe reclamant de la esența acuzațiilor prin reținerea exclusiv în sarcina sa a unei încălcări a legii privind achiziționarea de bunuri de către persoane din străinătate. Cu toate acestea, reclamantul a fost pus în beneficiul erorii de drept și a fost scutit de orice pedeapsă.

Ca urmare a acestei decizii, reclamantul a exercitat o cale de atac în temeiul dreptului intern pentru a obține o despăgubire pentru detenția preventivă suferită. Potrivit unei hotărâri a Curții Penală Genevoise din 24 iulie 2000, reclamantul a fost compensat cu până la 810 000 de franci elvețieni. B. Drept intern relevant în temeiul Codului de procedură penală al cantonului Geneva art. 33 Mandatul de arestare este acțiunea prin care instanța judecătorului din statul membru în care a fost arestată și ținută în detenție o persoană în custodia unei infracțiuni sau a unei infracțiuni. art. 34 Nu poate fi acordat decât dacă există împotriva persoanei acuzate de o acuzație suficientă și dacă, în plus, una dintre următoarele condiții este îndeplinită gravitatea circumstanțele sugerează că există pericolul de evadare, de coluziune, de rejudecare a interesului de a-și exercita obligația.

art. 35 Durata mandatului de arestare este de 8 zile. Camera de acuzare poate, la cererea instanței de judecată (...) să permită prelungirea detenției, atunci când circumstanțele fac ca această măsură să pară indispensabilă. Această autorizație nu poate fi acordată decât pentru cel mult 3 luni; ea poate fi reînnoită în aceleași condiții. art. 186 În cazul în care Camera de Justiție este sesizată cu o cerere de prelungire a detenției, aceasta îl examinează în următoarea sa audiere. art. 187 În cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 35, Camera de Acuzare autorizează prelungirea detenției. În caz de refuz, aceasta ordonă ca persoana acuzată să fie repusă imediat în libertate.

GRIFS Invochează art. 3 din Convenție, reclamantul se plânge că a fost victima unui tratament inuman sau degradant în timpul arestării sale și în timpul detenției sale. Reclamantul se plânge, de asemenea, că dreptul său la libertate a fost ignorat, în conformitate cu art. 5 alineatul (1) litera (c) și art. 4 din Convenție. În această privință, el a susținut că Tribunalul Federal, prin anularea ordonanței camerei de acuzare din 24 ianuarie 1997, a constatat că a fost reținut provizoriu și, prin urmare, ar fi trebuit să dispună eliberarea imediată a acestuia. Citând art. 6 din Convenție, reclamantul a declarat că nu a avut dreptul la un proces echitabil. Potrivit acestuia, instanța a efectuat o evaluare anticipată a probelor, a încălcat prezumția de nevinovăție și a încheiat prematur procesul.

Reclamantul se plânge, de asemenea, de faptul că instanța de judecată i-a interzis consultarea anumitor documente din dosarul său și că a refuzat să se pronunțe în scris. În acest sens, acesta a … În cele din urmă, recurentul reproșează instanței judecătorului judecătorului judecătoresc de a proceda în mod suveran la sortarea interceptărilor telefonice pe care le-a pronunțat în scopul anchetei. În această privință, acesta invocă încălcarea articolului 8 din Convenție în legătură cu mai sus art. 6 din Convenție. Pe de altă parte, reclamantul invocă încălcarea articolului 13 din Convenție prin înfășurare în fapt a dreptului de a obține o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale pentru a obține o despăgubire pentru detenția preventivă necorespunzătoare suferită.

Reclamantul se plânge, în sfârșit, fără o altă explicație, de o încălcare a art. 5 alin. (3) și (5) din Convenție. Reclamantul se plânge că a fost victima unor abuzuri în timpul arestării și detenției sale în conformitate cu art. 3 din Convenția conform căreia nimeni nu poate fi supus torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. Or, conform art. 35 alin. (1) din Convenție, Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne (...) mai târziu. În speță, nu se arată că reclamantul a epuizat, în această privință, căile de atac interne, în cazul în care nu a ridicat această cauză, în mod expres sau în esență, în fața instanțelor naționale. Prin urmare, rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatele (1) și (4) din convenție.

În plus, reclamantul se plânge că, în urma anulării, la 3 aprilie 1997, din ordinul camerei de acuzare din 24 ianuarie 1997, Tribunalul Federal ar fi trebuit să își declare eliberarea imediată. În stadiul actual al dosarului, Curtea consideră că nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră că este necesar ca această parte a cererii să fie adusă la cunoștința guvernului elvețian în temeiul articolului 54 alineatul (3) din Regulamentul său de procedură. Reclamantul se plânge, de asemenea, de ceea ce nu a putut, în mai multe titluri, să beneficieze de garanțiile prevăzute la art. 6 din convenție. Acesta se plânge de atitudinea judecătorului judecătoresc, în special de faptul că acesta ar fi interzis consultarea anumitor documente din dosarul său, situație care ar fi adus, de asemenea, atingere articolului 5 alineatul (2) din convenție.

Cu toate acestea, prin hotărârea din 11 decembrie 1998, reclamantul a fost achitat de Curtea Corecțională a cantonului de Geneva, în principal, de acuzațiile aduse împotriva sa. Instanța corecțională a recunoscut că este vinovată exclusiv de o încălcare a legii privind achiziționarea de bunuri de către persoane din străinătate, dar reclamantul a fost pus în beneficiul erorii de drept și a fost scutit de orice pedeapsă. În aceste condiții, reclamantul nu mai poate pretinde că este victimă, în sensul art. 34 din Convenție (Comunicare). No 15831/89, Decizia din 25 februarie 1991, D.R. 69, p. 317). În plus, având în vedere explicațiile furnizate, nu reiese nicio aparentă încălcare a art. 5 alin. Recurentul invocă, de asemenea, argumentul potrivit căruia instanța judecătorească ar fi procedat unilateral la sortarea interceptărilor telefonice.

Curtea constată că, chiar dacă reclamantul invocă în principal art. 8 din Convenție, acesta se referă în principal la art. 6 din Convenție. După cum Curtea a precizat mai sus, reclamantul nu mai poate pretinde că este victimă, în sensul articolului 34 din Convenție, a unei încălcări a acestei dispoziții. În ceea ce privește o posibilă încălcare a vieții private și de familie, reclamantul nu a furnizat nicio explicație cu privire la modul în care ar putea fi intervenită. Or, Curtea constată că interceptările telefonice au fost îndreptate împotriva unei terțe persoane și că au fost executate în perioada cuprinsă între 4 și 26 februarie 1998, în timp ce reclamantul a fost menținut în detenție preventivă în aceste condiții, prezentul termen trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție.

În sfârșit, reclamantul invocă încălcarea articolului 13 din convenție, care prevede că orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în prezenta convenție [Note1] au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. În măsura în care reclamantul a epuizat căile de atac interne și a fost despăgubit pentru detenția sa preventivă, acesta nu poate susține o încălcare a art. 13 din Convenție. În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Reclamantul menționează, fără a mai preciza, încălcarea art. 3 și 5 din Convenție.

Absența totală a informațiilor referitoare la acest subiect nu permite Curții să constate nici o aparență de încălcare a dispozițiilor invocate, astfel încât acest aspect este vădit nefondat, în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, hotărăște să unească cererile. în scris. - (PT) - (PT) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) -) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO)

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

des requêtes n os 38014/97 et 40193/98 présentées par Sergueï MICHAILOV contre la Suisse La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 23 novembre 2000 en une chambre composée de MM. C.L. Rozakis , président , A.B. Baka , L. wildhaber, G. Bonello , M me V. Strážnická , MM.

P. Lorenzen , M. Fischbach , juges , et de M. E. fribergh , greffier de section , Vu la requête n° 38014/97 susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 3 octobre 1997 et enregistrée le 3 octobre 1997, et la requête n° 40193/98 susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 9 mars 1998 et enregistrée le 11 mars 1998. Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner les requêtes, Après en avoir délibéré le 23 novembre 2000, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant est un ressortissant russe et israélien, né en 1958 et résidant à Moscou. Il est représenté devant la Cour par Me Xavier Magnée, avocat au barreau de Bruxelles.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit. A. Circonstances particulières de l’affaire Soupçonné d’être l’un des dirigeants de l’organisation russe « Solntsevskaya » impliquée dans diverses activités délictueuses telles les trafics de drogue, les réseaux de prostitution et le blanchiment d’argent, le requérant fut interpellé à Genève le 15 octobre 1996. Les 17 et 22 octobre 1996, le juge d’instruction de Genève (ci-après le juge d’instruction) inculpa le requérant de participation à une organisation criminelle. Il fut également accusé d’infractions à la législation suisse en matière d’immeubles par les étrangers, d’une part, et de séjour et d’établissement des étrangers, d’autre part.

Détention provisoire Le 25 octobre 1996, à la demande du juge d’instruction, la chambre d’accusation du canton de Genève (ci-après la chambre d’accusation) prolongea la détention provisoire du requérant pour une durée de trois mois. Le 24 janvier 1997, la chambre d’accusation rejeta une demande de mise en liberté provisoire déposée par le requérant et ordonna la prolongation de sa détention jusqu’au 24 avril 1997. Par un arrêt du 3 avril 1997, le Tribunal fédéral admit le recours de droit public interjeté par le requérant contre cette ordonnance, aux motifs suivants : « La chambre d’accusation a admis l’existence de charges suffisantes à l’encontre du (requérant) propres à justifier la prolongation de sa détention en se fondant notamment sur les dépositions d’un fonctionnaire de police israélien et de deux témoins, dont l’identité et le domicile n’ont pas été révélés.

Or, ces pièces, remises à l’autorité intimée par le Ministère public à l’audience de jugement, n’ont pas été communiquées au (requérant) et à ses conseils, sous quelque forme que ce soit. Ces derniers n’ont pas été en mesure d’en contester le bien-fondé (...). En se référant à des pièces auxquelles le recourant et ses conseils n’ont pas eu accès et qui ont influencé, au moins en partie, sa décision négative, l’autorité intimée a violé le droit d’être entendu du (requérant). La décision attaquée doit dès lors être annulée (...) ». Toutefois, le Tribunal fédéral rejeta la demande d'élargissement du requérant.

A cet égard, il rappela que lorsqu’il constatait que la procédure ayant abouti au maintien en détention avait méconnu certaines garanties constitutionnelles ou conventionnelles, il ne s'ensuivait pas automatiquement que l'inculpé dut être remis en liberté et estima qu’en l’espèce, « pour rétablir une situation conforme au droit, il (appartiendrait) à l'autorité intimée de statuer à nouveau sur la demande de mise en liberté, à bref délai et dans le respect des principes rappelés ci-dessus, étant précisé que si elle (entendait) se prévaloir des pièces produites par le ministère public à l’audience de jugement, elle (devait) les communiquer au (requérant) et à ses conseils ou, à tout le moins, leur donner connaissance de leur contenu essentiel.

» Le 10 avril 1997, le requérant déposa une nouvelle demande de mise en liberté provisoire. Le 11 avril 1997, la chambre d’accusation rejeta les demandes de mise en liberté provisoire formulées par le requérant en janvier et en avril 1997, et ordonna la prolongation de sa détention jusqu’aux 24 avril et 11 juillet 1997 respectivement. Le requérant recourut contre l’ordonnance du 11 avril 1997 et le Tribunal fédéral se prononça le 17 juin 1997 confirmant le maintien en détention préventive. Le requérant a été maintenu en détention préventive durant toute la phase de l’instruction, la chambre d’accusation ayant systématiquement prolongé cette détention jusqu’au 11 décembre 1998. Au cours de l’enquête, le juge d’instruction genevois a adressé plusieurs commissions rogatoires internationales au procureur général de la Fédération de Russie ainsi qu’en Israël.

Par ailleurs, de nombreux témoins ont été entendus aux Etats-Unis, en Russie et en Belgique et des écoutes téléphoniques ont été effectuées durant la période du 4 au 26 février 1998. Suspension du caractère contradictoire de l’instruction Par ordonnance du 31 octobre 1996, le juge d’instruction a suspendu pour un mois l’instruction contradictoire, le droit de consulter le dossier et d’en lever copie, étendant cette restriction aux conseils de l’inculpé. Le recours interjeté par le requérant auprès de la chambre d’accusation et dirigé contre cette mesure a été rejeté par ordonnance de la chambre d’accusation le 6 janvier 1997 et confirmé, sur recours, par le Tribunal fédéral le 18 avril 1997. La chambre d’accusation a admis l’existence de charges suffisantes à l’encontre du requérant et un risque de collusion important eu égard à la gravité des infractions qui lui étaient reprochées et des actes d’instruction en cours tant en Suisse qu’à l’étranger.

Au cours des différentes phases qui ont marqué l’instruction, le requérant a adressé plusieurs recours au Tribunal fédéral, car il estimait que les diverses ordonnances prononcées par la chambre d’accusation étaient arbitraires, violaient le droit à un procès équitable et les droits de la défense ainsi que la présomption d’innocence. Ces recours ont été systématiquement rejetés par cette dernière instance. Examen des poursuites par les juridictions de fond Lors du jugement qui a eu lieu le 11 décembre 1998, la cour correctionnelle du canton de Genève a acquitté le requérant de l’essentiel des chefs d’accusation en retenant exclusivement à sa charge une infraction à la loi sur l’acquisition d’immeubles par des personnes à l’étranger.

Le requérant a toutefois été mis au bénéfice de l’erreur de droit et a été exempté de toute peine. Suite à cette décision, le requérant a exercé un recours de droit interne pour obtenir une indemnisation pour la détention préventive subie. Selon un jugement de la cour de justice pénale genevoise du 24 juillet 2000, le requérant a été indemnisé à concurrence d’un montant de 810 000 francs suisses. B. Droit interne pertinent Aux termes du Code de procédure pénale du canton de Genève : Article 33 « Le mandat d’arrêt est l’acte par lequel le juge d’instruction ordonne d’arrêter et de garder en détention une personne inculpée d’un crime ou d’un délit.

» Article 34 « Il ne peut être décerné que s’il existe contre l’inculpé des charges suffisantes et si, en outre, l’une des conditions suivantes est remplie : a) la gravité de l’infraction l’exige ; b) les circonstances font penser qu’il y a danger de fuite, de collusion, de nouvelle infraction ; c) l’intérêt de l’instruction l’exige. » Article 35 «