MICHAILOV contre la SUISSE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partiellement irrecevable
MICHAILOV contre la SUISSE (CtEDO, 2000)
SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PARTE PRIVIND RECEVABILITATEA cererilor nr. 38014/97 și 40193/98 prezentate de Serghei MICHAILOV împotriva Elveției Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la noiembrie 2000 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele A.B. Baka wildhaber, Bonello Strážnická dnii Lorenzen Fischbach judecători E. Fribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea nr. 38014/97 prezentată anterior Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 3 octombrie 1997 și înregistrată la 3 octombrie 1997, precum și cererea nr. 40193/98 prezentată anterior Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 9 martie 1998 și înregistrată la martie 1998. Având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererile, După ce a intenționat în acest sens la 23 noiembrie 2000, pronunță următoarea decizie ÎN FAȚĂ Reclamantul este un cetățean rus și israelian, născut în 1958 și rezident la Moscova. El este reprezentat în fața Curții de către dl Xavier Magnée, avocat la Baroul de la Bruxelles. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. Circumstanțele speciale ale cauzei suspectate de a fi unul dintre liderii organizației rusești Solntsevskaya La 15 octombrie 1996, reclamantul a fost arestat la Geneva la 17 și 22 octombrie 1996. La 17 și 22 octombrie 1996, instanța de judecată de la Geneva (în continuare instanța de judecată) l-a acuzat pe reclamant de participare la o organizație criminală. De asemenea, a fost acuzat de legislația elvețiană în materie de proprietate de către străini, pe de o parte, și de ședere și de stabilire a străinilor, pe de altă parte. Detenție provizorie La 25 octombrie 1996, la cererea instanței judecătorești, camera de acuzare a cantonului de Geneva (denumită în continuare "camera de acuzare") a prelungit detenția provizorie a reclamantului pe o perioadă de trei luni. La 24 ianuarie 1997, camera de acuzare a respins o cerere de eliberare provizorie depusă de reclamant și a dispus prelungirea detenției sale până la 24 aprilie 1997. Prin hotărârea din 3 aprilie 1997, Tribunalul Federal a admis acțiunea de drept public introdusă de reclamant împotriva acestei ordonanțe, pe următoarele motive: Acuzarea a recunoscut existența unor acuzații suficiente împotriva (reclamantului) care să justifice prelungirea detenției sale, în special pe baza declarațiilor unui funcționar de poliție israelian și a doi martori, a căror identitate și domiciliu nu au fost dezvăluite. Or, aceste monede, puse la dispoziția autorității inițiate de Ministerul Public în instanță, nu au fost comunicate (reclamantului) și sfaturilor sale, sub orice formă. Aceștia din urmă nu au fost în măsură să pună la îndoială temeinicia (...). Referindu-se la piese la care nu au avut acces apelul și la consiliile sale și care au influențat, cel puțin parțial, decizia sa negativă, autoritatea inițiată a încălcat dreptul de a fi ascultat de (reclamantul) și, prin urmare, decizia atacată trebuie anulată (...) Cu toate acestea, Tribunalul Federal a respins cererea de extindere a reclamantului. În această privință, el a amintit că, atunci când a constatat că procedura care a dus la menținerea în detenție a încălcat anumite garanții constituționale sau convenționale, nu a urmat în mod automat faptul că acuzatul a trebuit să fie eliberat și este ima que în speță, pentru a restabili o situație conformă cu dreptul, (ar aparține) autorității inițiate să se pronunțe din nou cu privire la cererea de eliberare a dreptului, în termen scurt și cu respectarea principiilor menționate anterior, cu precizarea că, în cazul în care ar (auzi) să se prevaleze de piesele produse de ministerul public în instanță, aceasta (ar trebui) să le comunice (reclamanților) și sfaturilor sale sau, cel puțin, să le dea cunoștință de conținutul lor esențial. La 10 aprilie 1997, reclamantul a depus o nouă cerere de eliberare provizorie. La 11 aprilie 1997, camera de acuzare a respins cererile de eliberare provizorie formulate de reclamant în ianuarie și în aprilie 1997 și a dispus prelungirea detenției sale până la 24 aprilie 1997 și, respectiv, 11 iulie 1997. Recurentul a recurs împotriva ordonanței din 11 aprilie 1997 și Tribunalul Federal s-a pronunțat la 17 iunie 1997 prin care se confirmă menținerea în detenție preventivă. Reclamantul a fost menținut în detenție preventivă pe parcursul întregii etape a procedurii de încuviințare, camera de acuzare prelungind în mod sistematic această detenție până la 11 decembrie 1998. În cursul anchetei, judecătorul general general Genevois a adresat mai multe comisii internaționale procurorului general al Federației Ruse, precum și în Israel. Pe de altă parte, mulți martori au fost audiați în Statele Unite, Rusia și Belgia și au fost efectuate interceptări telefonice în perioada 4-26 februarie 1998. Suspendarea caracterului contradictoriu al actului de procedură Prin ordonanța din 31 octombrie 1996, instanța de judecată a suspendat pentru o lună în culpă, dreptul de a consulta dosarul și de a demonta copia, extinzând această restricție la consilierea persoanei acuzate. Acțiunea interjudiciată de reclamant în fața camerei de acuzare și îndreptată împotriva acestei măsuri a fost respinsă prin ordonanța camerei de acuzare la 6 ianuarie 1997 și, pe baza unei acțiuni, confirmată de Tribunalul Federal la 18 aprilie 1997. Acuzarea a recunoscut că există suficiente acuzații împotriva reclamantului și un risc semnificativ de coluziune, având în vedere gravitatea infracțiunilor care i-au fost reproșate și a actelor în curs de desfășurare atât în Elveția, cât și în străinătate. Pe parcursul diferitelor faze care au marcat lacul, reclamantul a adresat mai multe acțiuni Tribunalului Federal, deoarece a considerat că diversele ordonanțe pronunțate de camera de judecată erau arbitrare, violau dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare, precum și dreptul la inocență. Aceste acțiuni au fost respinse în mod sistematic de această ultimă instanță. Cu ocazia hotărârii care a avut loc la 11 decembrie 1998, Curtea corecțională a cantonului de la Geneva l-a achitat pe reclamant de la esența acuzațiilor prin reținerea exclusiv în sarcina sa a unei încălcări a legii privind achiziționarea de bunuri de către persoane din străinătate. Cu toate acestea, reclamantul a fost pus în beneficiul erorii de drept și a fost scutit de orice pedeapsă. Ca urmare a acestei decizii, reclamantul a exercitat o cale de atac în temeiul dreptului intern pentru a obține o despăgubire pentru detenția preventivă suferită. Potrivit unei hotărâri a Curții Penală Genevoise din 24 iulie 2000, reclamantul a fost compensat cu până la 810 000 de franci elvețieni. B. Drept intern relevant în temeiul Codului de procedură penală al cantonului Geneva art. 33 Mandatul de arestare este acțiunea prin care instanța judecătorului din statul membru în care a fost arestată și ținută în detenție o persoană în custodia unei infracțiuni sau a unei infracțiuni. art. 34 Nu poate fi acordat decât dacă există împotriva persoanei acuzate de o acuzație suficientă și dacă, în plus, una dintre următoarele condiții este îndeplinită gravitatea circumstanțele sugerează că există pericolul de evadare, de coluziune, de rejudecare a interesului de a-și exercita obligația. art. 35 Durata mandatului de arestare este de 8 zile. Camera de acuzare poate, la cererea instanței de judecată (...) să permită prelungirea detenției, atunci când circumstanțele fac ca această măsură să pară indispensabilă. Această autorizație nu poate fi acordată decât pentru cel mult 3 luni; ea poate fi reînnoită în aceleași condiții. art. 186 În cazul în care Camera de Justiție este sesizată cu o cerere de prelungire a detenției, aceasta îl examinează în următoarea sa audiere. art. 187 În cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 35, Camera de Acuzare autorizează prelungirea detenției. În caz de refuz, aceasta ordonă ca persoana acuzată să fie repusă imediat în libertate. GRIFS Invochează art. 3 din Convenție, reclamantul se plânge că a fost victima unui tratament inuman sau degradant în timpul arestării sale și în timpul detenției sale. Reclamantul se plânge, de asemenea, că dreptul său la libertate a fost ignorat, în conformitate cu art. 5 alineatul (1) litera (c) și art. 4 din Convenție. În această privință, el a susținut că Tribunalul Federal, prin anularea ordonanței camerei de acuzare din 24 ianuarie 1997, a constatat că a fost reținut provizoriu și, prin urmare, ar fi trebuit să dispună eliberarea imediată a acestuia. Citând art. 6 din Convenție, reclamantul a declarat că nu a avut dreptul la un proces echitabil. Potrivit acestuia, instanța a efectuat o evaluare anticipată a probelor, a încălcat prezumția de nevinovăție și a încheiat prematur procesul. Reclamantul se plânge, de asemenea, de faptul că instanța de judecată i-a interzis consultarea anumitor documente din dosarul său și că a refuzat să se pronunțe în scris. În acest sens, acesta a . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În cele din urmă, recurentul reproșează instanței judecătorului judecătorului judecătoresc de a proceda în mod suveran la sortarea interceptărilor telefonice pe care le-a pronunțat în scopul anchetei. În această privință, acesta invocă încălcarea articolului 8 din Convenție în legătură cu mai sus art. 6 din Convenție. Pe de altă parte, reclamantul invocă încălcarea articolului 13 din Convenție prin înfășurare în fapt a dreptului de a obține o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale pentru a obține o despăgubire pentru detenția preventivă necorespunzătoare suferită. Reclamantul se plânge, în sfârșit, fără o altă explicație, de o încălcare a art. 5 alin. (3) și (5) din Convenție. Reclamantul se plânge că a fost victima unor abuzuri în timpul arestării și detenției sale în conformitate cu art. 3 din Convenția conform căreia nimeni nu poate fi supus torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. Or, conform art. 35 alin. (1) din Convenție, Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne (...) mai târziu. În speță, nu se arată că reclamantul a epuizat, în această privință, căile de atac interne, în cazul în care nu a ridicat această cauză, în mod expres sau în esență, în fața instanțelor naționale. Prin urmare, rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatele (1) și (4) din convenție. În plus, reclamantul se plânge că, în urma anulării, la 3 aprilie 1997, din ordinul camerei de acuzare din 24 ianuarie 1997, Tribunalul Federal ar fi trebuit să își declare eliberarea imediată. În stadiul actual al dosarului, Curtea consideră că nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră că este necesar ca această parte a cererii să fie adusă la cunoștința guvernului elvețian în temeiul articolului 54 alineatul (3) din Regulamentul său de procedură. Reclamantul se plânge, de asemenea, de ceea ce nu a putut, în mai multe titluri, să beneficieze de garanțiile prevăzute la art. 6 din convenție. Acesta se plânge de atitudinea judecătorului judecătoresc, în special de faptul că acesta ar fi interzis consultarea anumitor documente din dosarul său, situație care ar fi adus, de asemenea, atingere articolului 5 alineatul (2) din convenție. Cu toate acestea, prin hotărârea din 11 decembrie 1998, reclamantul a fost achitat de Curtea Corecțională a cantonului de Geneva, în principal, de acuzațiile aduse împotriva sa. Instanța corecțională a recunoscut că este vinovată exclusiv de o încălcare a legii privind achiziționarea de bunuri de către persoane din străinătate, dar reclamantul a fost pus în beneficiul erorii de drept și a fost scutit de orice pedeapsă. În aceste condiții, reclamantul nu mai poate pretinde că este victimă, în sensul art. 34 din Convenție (Comunicare). No 15831/89, Decizia din 25 februarie 1991, D.R. 69, p. 317). În plus, având în vedere explicațiile furnizate, nu reiese nicio aparentă încălcare a art. 5 alin. Recurentul invocă, de asemenea, argumentul potrivit căruia instanța judecătorească ar fi procedat unilateral la sortarea interceptărilor telefonice. Curtea constată că, chiar dacă reclamantul invocă în principal art. 8 din Convenție, acesta se referă în principal la art. 6 din Convenție. După cum Curtea a precizat mai sus, reclamantul nu mai poate pretinde că este victimă, în sensul articolului 34 din Convenție, a unei încălcări a acestei dispoziții. În ceea ce privește o posibilă încălcare a vieții private și de familie, reclamantul nu a furnizat nicio explicație cu privire la modul în care ar putea fi intervenită. Or, Curtea constată că interceptările telefonice au fost îndreptate împotriva unei terțe persoane și că au fost executate în perioada cuprinsă între 4 și 26 februarie 1998, în timp ce reclamantul a fost menținut în detenție preventivă în aceste condiții, prezentul termen trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. În sfârșit, reclamantul invocă încălcarea articolului 13 din convenție, care prevede că orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în prezenta convenție [Note1] au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. În măsura în care reclamantul a epuizat căile de atac interne și a fost despăgubit pentru detenția sa preventivă, acesta nu poate susține o încălcare a art. 13 din Convenție. În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Reclamantul menționează, fără a mai preciza, încălcarea art. 3 și 5 din Convenție. Absența totală a informațiilor referitoare la acest subiect nu permite Curții să constate nici o aparență de încălcare a dispozițiilor invocate, astfel încât acest aspect este vădit nefondat, în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, hotărăște să unească cererile. în scris. - (PT) - (PT) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) -) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO)