CtEDO 11.12.2001 Auto

MICHAILOV contre la SUISSE

RESPONDENT
CHE
HOTĂRÂRE
11.12.2001
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2001
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
MICHAILOV contre la SUISSE (CtEDO, 2001)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA CERINȚELOR nr. 38014/97 și nr. 40193/98 prezentate de Serghei MICHAILOV împotriva Elveției Curtea Europeană a Drepturilor LUI Având în vedere cererea nr. 38014/97 prezentată anterior Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 3 octombrie 1997 și înregistrată la 3 octombrie 1997, precum și cererea nr. 40193/98 prezentată anterior Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 9 martie 1998 și înregistrată la 11 martie 1998, Având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere decizia parțială din 23 noiembrie 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, după ce a intenționat, face următoarea decizie în fapt Reclamantul, Serghei Michailov, este un cetățean rus și israelian, născut în 1958 și rezident la Moscova. Este reprezentat în fața Curții de către domnul Xavier Magnée, avocat la Bruxelles, domnul Ralph Isenegger și Alec Reymond, avocat la Geneva, domnul Serghei A. Pogramkov, avocat la Moscova, domnul Alexander Kronik, avocat la Tel Aviv, și domnul Ramsey Clarck, avocat la New York. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Suspectat de a fi unul dintre liderii organizației maiestuoase a organizației ruse Solntsevskaya mai multe activități relicve, cum ar fi traficul de droguri și spălarea de bani, reclamantul a fost arestat la Geneva la 15 octombrie 1996. La 17 și 22 octombrie 1996, instanța de judecată din Geneva (denumită în continuare "judecătorul de judecată") l-a acuzat pe reclamant de participare la o organizație criminală, de spălare de bani, precum și de înălțare a legislației elvețiene în materie de dobândire a activelor de către persoane cu reședința în străinătate, pe de o parte, și de ședere și de stabilire a străinilor, pe de altă parte. La 25 octombrie 1996, la cererea instanței judecătorești, camera de judecată de la Geneva (denumită în continuare "camera de judecată") a prelungit detenția provizorie a reclamantului pe o perioadă de trei luni. La 17 ianuarie 1997, instanța de judecată a solicitat prelungirea detenției provizorii a reclamantului. La 24 ianuarie 1997, camera de acuzare a respins cererea de punere în libertate a reclamantului și a dispus prelungirea detenției sale provizorii până la 24 aprilie 1997. La 24 februarie 1997, reclamantul a adresat Tribunalului Federal o acțiune de drept public îndreptată împotriva acestei hotărâri. Prin hotărârea din 3 aprilie 1997, Tribunalul Federal a acceptat această acțiune și a anulat ordinul camerei de acuzare, pe motiv că, în ceea ce privește înscrisurile la care reclamantul nu a avut acces și care au influențat, cel puțin parțial, hotărârea sa negativă, camera de acuzare încălcase dreptul de a fi ascultat de pârât. El a continuat menționând că, atunci când a constatat că procedura care a dus la menținerea în detenție a încălcat anumite garanții constituționale sau convenționale, nu a urmărit în mod automat faptul că acuzatul trebuia să fie repus în libertate și a considerat că în speță, pentru a restabili o situație conformă cu dreptul La 9 aprilie 1997, instanța judecătorească a solicitat prelungirea detenției provizorii a reclamantului și a solicitat, la 10 aprilie 1997, eliberarea sa. La 11 aprilie 1997, camera de judecată, hotărând cu privire la cererile de prelungire a detenției provizorii depuse de instanță la 17 ianuarie și 9 aprilie 1997, precum și cu privire la cele două cereri de eliberare a reclamantului, le-a respins pe acestea din urmă și a autorizat prelungirea detenției provizorii până la 24 aprilie și, respectiv, 11 iulie 1997. Ea și - a bazat decizia pe gravitatea faptelor, pe riscul de coluziune, de evadare și de recidivă, precum și pe necesitățile de a - i informa pe alții. La 12 mai 1997, reclamantul a adresat Tribunalului Federal o acțiune de drept public îndreptată împotriva ordonanței din 11 aprilie 1997. Invocând, în special, art. 5 din Convenție, el a imputat Õil n Prin hotărârea din 17 iunie 1997, Tribunalul Federal a respins acțiunea reclamantului pe motiv că camera de acuzare, fără alt motiv, putea să rețină, în stadiul actual al procedurii, existența unei participări serioase a (reclamantului) la o organizație criminală Reclamantul a fost ținut în detenție provizorie pe parcursul întregii etape a procedurii de încuviințare a infracțiunii, întrucât camera de acuzare a prelungit în mod sistematic această detenție până la 11 decembrie 1998. Prin hotărârea din 11 decembrie 1998, Curtea corecțională de la Geneva l-a recunoscut pe reclamant vinovat de încălcarea Legii federale privind achiziționarea de bunuri imobile de către persoane din străinătate și a altor acuzații. Reclamantul a fost pus în beneficiul erorii de drept și scutit de orice pedeapsă. La 12 decembrie 1998, reclamantul a fost exmatriculat de pe teritoriul Elveției. La 2 decembrie 1999, reclamantul a înaintat Camerei Penale a Tribunalului de Primă Instanță de la Geneva o sentință în despăgubire pentru detenție nejustificată, în temeiul art. 379 și următoarele din Codul de procedură penală al cantonului Geneva (CPP). 2000 de franci elvețieni (CHF) cu dobândă începând cu 12 decembrie 1998, pentru menținerea sa în custodia provizorie timp de aproape 26 de luni. La 24 iulie 2000, Camera Penală pentru Curtea de la Geneva a declarat cererea admisibilă și a condamnat statul Geneva să plătească reclamantului 800 000 CHF cu titlu de reparație în temeiul articolului 379 CPP, precum și 10 000 CHF cu titlu de cheltuieli. Aceasta a recunoscut că prejudiciul suferit de reclamant se compunea din următoarele posturi: detenție provizorie timp de 625 de zile (62 500 CHF), cheltuieli de avocatură (aproape 580 000 CHF) și abandonarea creanței în falimentul unei societăți. În ceea ce privește deținerea provizorie, aceasta stabilește durata totală a acesteia, în acest caz 786 zile, o perioadă de 161 de zile care corespunde unei proceduri deschise ca urmare a descoperirii corespondențelor care intră și ies subrepticare din închisoare în numele reclamantului; în acest sens, aceasta a subliniat faptul că acesta din urmă avea deplina cunoaștere a caracterului ilegal al acestor manevre și trebuia, prin urmare, să fie ținut responsabil pentru procedura respectivă care a întârziat la sfârșitul perioadei de 5 luni și 10 zile. Dreptul intern relevant Dispozițiile relevante din Codul de procedură penală al cantonului de la Geneva sunt redactate după cum urmează: art. 379 O despăgubire poate fi atribuită, la cerere, pentru prejudicii rezultate din deținerea sau din alte acte de procedură penală, pârâtului căruia i s-a acordat un refuz sau o achitare în procedura de judecată sau după revizuire. În cazul în care circumstanțele speciale nu pot depăși 10 000 F. În cazul în care, în special din cauza unei detenții prelungite, a unei prelucrări complicate sau a amplorii dezbaterilor, autoritatea de judecată poate, în cazuri de detenție, să acorde în mod excepțional o despăgubire suplimentară. Judecătorul poate decide cu privire la un alt mod de reparare a prejudiciului suferit sau cu privire la orice alt sprijin necesar reclamantului. (...) Landou poate fi refuzat sau redus în cazul în care conduita reproșabilă a persoanei acuzate a provocat sau a împiedicat operațiunile de prelucrare a datelor. (...) GRIFS Invocând art. 5 din Convenție, reclamantul se plânge de faptul că dreptul său la libertate. (...) GRIFS Invocând art. 5 din Convenție, reclamantul se plânge de faptul că dreptul său la libertate În această privință, a susținut că Tribunalul Federal, la 3 aprilie 1997, după anularea ordonanței camerei de acuzare din 24 ianuarie 1997, ar fi trebuit să dispună eliberarea sa, întrucât reținerea provizorie nu mai se mai baza pe niciun titlu valabil. aprilie 1997 deoarece anularea ordonanței pronunțate de camera de judecată la 24 ianuarie 1997 fără a se pronunța eliberarea sa provizorie era ilegală. dacă a fost arestat și deținut pentru a fi dus în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive plauzibile de crimă pe care a comis-o sau pe care există motive întemeiate de a crede în necesitatea de a împiedica comiterea unei infracțiuni sau de a nu comite o infracțiune după executarea acesteia; (...) Orice persoană privată de libertatea sa prin arestare sau detenție are dreptul de a introduce o acțiune în fața unei instanțe, astfel încât să se pronunțe în scurt timp asupra legalității detenției sale și să dispună eliberarea sa în cazul în care detenția este ilegală. (...) Guvernul elvețian este de părere că reclamantul nu mai poate pretinde ca victimă în sensul art. 34 din Convenție. Într-adevăr, printr-o hotărâre pronunțată la 24 iulie 2000, astăzi definitivă și executorie, Camera Penală a Curții de la Geneva a condamnat statul Geneva să plătească reclamantului o indemnizație de 800 Cu toate acestea, această sumă acoperă perioada în care reclamantul pretinde că a fost deținut ilegal și corespunde sumei pe care a solicitat-o în acest sens. Guvernul susține, de asemenea, că cererea este inadmisibilă, motiv pentru care căile de atac interne nu au fost epuizate și că obiecțiunile sunt vădit nefondate. În special, reclamantul susține că poate pretinde că este victimă în sensul articolului 34 din convenție, deoarece prejudiciul său nu a fost cauzat numai de faptul că, fiind recunoscut nevinovat și achitat, el a suferit o lungă detenție provizorie, ci și de faptul că aceaceasta a fost neregulamentară și, în plus, neregulamentară. Curtea reamintește doar în termenii articolului 34 din Convenție, aceasta poate fi sesizată de orice persoană fizică (...) care se pretinde a fi victima unei încălcări de către una dintre părțile înalți contractante a drepturilor recunoscute în Convenție sau în protocoalele sale. □ Problema calității victimelor este strâns legată de cerința de epuizare a căilor de atac interne prevăzute în art. 35 alin. (1) din Convenție, inclusiv raportul legislativ constă în faptul că justițiabilii trebuie să acorde statelor pretinse în mod eronat posibilitatea de a remedia presupusele încălcări, utilizând în acest scop resursele judiciare oferite de legislația națională, cu condiția ca acestea să se dovedească eficiente și suficiente. Responsabilitatea principală pentru punerea în aplicare și sancționarea drepturilor și libertăților garantate de Convenție și a protocoalelor sale revine într-adevăr autorităților naționale, iar mecanismul de plângere în fața Curții nu mai are decât un caracter subsidiar. Astfel, un reclamant nu mai poate pretinde calitatea de victimă. În sensul articolului 34 din Convenție, dacă încălcările aduse Curții au fost recunoscute, în mod explicit sau în esență, și reparate de autoritățile interne (a se vedea în special Hotărârea Eckle c. Germania din 15 iulie 1982, seria A nr. 51, p. 30, § 66, Amuur c. Franța din 25 iunie 1996, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1996-III, p. 846, § 36, și Hotărârea Dalban c. România În special, Curtea consideră că posibilitatea ca un pârât care se plânge să fi fost reținut provizoriu în mod eronat să primească o indemnizație rezonabilă în acest sens constituie, în principiu, un remediu suficient și adecvat pentru a corecta presupusele încălcări. În speță, Curtea constată că, în temeiul articolului 379 din Codul de procedură penală al cantonului Geneva, un inculpat achitat poate fi despăgubit pentru prejudiciile care rezultă din detenție Comisia constată că reclamantul a făcut uz de această posibilitate și obținerea câștigului de cauză, plata integrală a despăgubirii corespunzătoare celei solicitate de acesta. Într-adevăr, în decembrie 1999, reclamantul a adresat Camerei Penale a Tribunalului de Apel de la Geneva o repriză în despăgubire pentru detenție nejustificată Aproape 26 de luni, în temeiul articolelor 379 și următoarele CPP, în care a ajuns la concluzia că acordarea unei sume totale de 800 000 CHF a fost acordată și, printr-o hotărâre pronunțată la 24 iulie 2000, această instanță a condamnat statul Geneva să îi plătească 800 Cu toate acestea, Curtea arată că această deducere a fost motivată de comportamentul eronat al reclamantului. Curtea consideră că despăgubirea plătită constituie o despăgubire suficientă care, în esență, se referă la obiecțiunile pe care recurentul le invocă în prezent și poate fi considerată în mod rezonabil ca ștearsă consecințele acestor obiecțiuni. În aceste circumstanțe, Curtea concluzionează că reclamantul nu mai poate să se mai sustragă în fața victimei. În sensul articolului 34 din Convenție, aceasta înseamnă că cererea este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatele (3) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară restul cererilor inadmisibile. Dolle J.-P. Costa greenier Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2000-11-23
0,96
MICHAILOV contre la SUISSE
DEUXIÈME SECTION DÉCISION PARTIELLE SUR LA RECEVABILITÉ des requêtes n os 38014/97 et 40193/98 présentées par Sergueï MICHAILOV contre la Suisse La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 23 novembre 2000 en un
CtEDO 2001-09-13
0,95
MEYER contre la SUISSE
DEUXIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 46787/99 présentée par Philippe MEYER contre la Suisse La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 13 septembre 2001 en une chambre composée de MM.
CtEDO 2001-10-09
0,94
CORBACI contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 38589/97 présentée par Mehmet ÇORBACI contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant les 12 juin et 9 octobre 2001 en une chambre compos
CtEDO 2001-10-09
0,94
KÖSE contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 36594/97 présentée par İlhan KÖSE contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant les 12 juin et 9 octobre 2001 en une chambre composée d
CtEDO 2002-02-21
0,94
AFFAIRE ZIEGLER c. SUISSE
QUATRIÈME SECTION AFFAIRE ZIEGLER c. SUISSE (Requête n° 33499/96) ARRÊT STRASBOURG 21 février 2002 DÉFINITIF 21/05/2002 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouc
Sursă