a cererii nr. 38589/97
prezentate de Mehmet ÇORBACI
împotriva Turciei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), ședință la 12 iunie și 9 octombrie 2001 într-o cameră compusă din:
Dna E. Palm, președintă,
Dna W. Thomassen,
Dii L. Ferrari Bravo,
Gaukur Jörundsson,
judecători,
Dl F. Gölcüklü,
judecător ad hoc,
și Dl M. O'Boyle,
grefier de secțiune.
Având în vedere cererea mai sus menționată introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 23 octombrie 1997 și înregistrată la 13 noiembrie 1997,
Având în vedere art. 5 § 2 al Protocolului nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea,
Având în vedere observațiile depuse de guvernul pârât și răspunsurile prezentate de reclamant,
Având în vedere observațiile prezentate oral de părți la ședința din 12 iunie 2001,
După deliberare, pronunță următoarea decizie:
Reclamantul, Dl Mehmet Çorbacı, este cetățean turc născut în 1963. Este reprezentat în fața Curții de avocați Vehbi Sağ și Tevfik Demirel, care practică la Ankara. La ședința din 12 iunie 2001, reclamantul era reprezentat de avocat T. Demirel, asistat de avocații H. Kaplan și M. H. Çelik, respectiv avocați la Istanbul și Izmir. Guvernul pârât era reprezentat de Dl Ș. Alpaslan, co-agent, Dl O. Nalcıoğlu, consilier, Dna D. Akçay, co-agent, Dl Y. Belet, consilier, Dl H. Mutaf, Dna D.B. Ulusoy și Dna D. Kılıslıoğlu, experți.
A.
Circumstanțele cauzei
Faptele din cauză, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
În 1985, reclamantul și-a început cariera militară în armata de pământ.
Prin ordin din 26 mai 1997, Consiliul Superior Militar (Yüksek Askeri Șura) a decis revocarea reclamantului din armată, căpitan din armata de pământ, pentru acte de indisciplină și conduită imorală, în aplicarea articolului 50 c) al legii personalului militar.
Guvernul prezintă versiunea sa a faptelor după cum urmează.
Conform rapoartelor de informații, reclamantul era în categoria personalului suspectat de integrism; era în relație cu comunități cunoscute ca având tendințe fundamentaliste islamice revoluționare. Și-a organizat maniera de viață în conformitate cu ideologia integristă și nu participa la nicio activitate socială.
O comisie de nouă militari concluzionat că reclamantul încălcase disciplina militară și trebuia pus la retragere anticipată în aplicarea articolului 50 c) al legii personalului militar. Consiliul Superior Militar și-a bazat decizia pe acest aviz.
B.
Dreptul intern pertinent
art. 125 al Constituției
"Calea de atac este deschisă împotriva tuturor actelor și deciziilor administrației.
Actele președintelui Republicii decurgând din competența sa exclusivă și deciziile Consilului Superior Militar scapă controlului judiciară."
Articolele 129 §§ 2, 3 și 4 ale Constituției turce prevede că o sancțiune disciplinară nu poate fi aplicată funcționarilor, altora decât militarii, decât cu condiția respectării principiului respectării drepturilor apărării. De la fel prevede că sancțiunile disciplinare, altele decât avertismentele și dojane, sunt supuse controlului judiciară. Dispozițiile referitoare la militari sunt rezervate.
art. 50 c) al legii nr. 926 privind personalul militar
"Revocară pentru acte de indisciplină și conduită imorală:
Neobstant vechimea în serviciu, ofițerii al căror menținere în forțele armate este judecată inadecvată ca urmare a indisciplinei și conduitei imorale sunt supuși legii privind casa de retragere turcă.
Autoritățile competente pentru a deschide procedura, examina dosarele de evaluare, efectua urmărirea lor, trage concluziile și efectua orice alt act și orice formalitate a acestei proceduri sunt stabilite de regulamentul privind evaluarea ofițerilor. Ofițerii ale căror cazuri sunt înaintate, de stat-major, examinării Consilului Superior Militar, sunt excluși din armată printr-o decizie a Consilului Superior Militar."
art. 94 b) al legii nr. 926 privind personalul militar
"b) Revocară pentru acte de indisciplină și conduită imorală
Neobstant vechimea în serviciu, subofițerii al căror menținere în forțele armate este judecată inadecvată ca urmare a indisciplinei și conduitei imorale sunt supuși legii privind casa de retragere turcă.
Autoritățile competente pentru a deschide procedura, examina dosarele de evaluare, efectua urmărirea lor, trage concluziile și efectua orice alt act și orice formalitate a acestei proceduri sunt stabilite de regulamentul privind evaluarea subofițerilor. Subofițerii ale căror cazuri sunt înaintate, de stat-major, examinării Consilului Superior Militar, sunt excluși din armată printr-o decizie a Consilului Superior Militar."
art. 99 al regulamentului de evaluare a ofițerilor
"Neobstant vechimea în serviciu, procedura de retragere va fi aplicată tuturor acelor care a căror menținere în cadrul forțelor armate este judecată inadecvată ca urmare a indisciplinei sau conduitei imorale, bazată pe unu din motivele enumerate mai jos, cum sunt stabilite în unu sau mai mulți documenti referitori la ultimul grad al interesatului.
a) la d) (...)
e) atunci când comportamentele și acțiunile lor arată că au adoptat opinii politice ilegale, subversive, separatiste, integiste și ideologice sau au participat la propagarea unor asemenea opinii."
Conform articolului 53 e) al regulamentului de evaluare a subofițerilor, procedura de retragere va fi aplicată tuturor subofițerilor ale căror comportamente și acțiuni arată că au adoptat opinii politice ilegale, subversive, separatiste, integiste și ideologice sau au participat la propagarea unor asemenea opinii.
Invocând articolele 6 § 1 și 13 ale Convenției, reclamantul se plânge că nu dispunea de nicio cale de atac efectivă pentru a ataca decizia luată de Consilul Superior Militar în fața instanțelor interne. Expune la acest sens că art. 125 al Constituției turce prevede că deciziile Consilului Superior Militar scapă controlului judiciară.
Reclamantul susține de asemenea că, fără ca o sancțiune administrativă sau penală să-i fi fost infligată, a fost revocat, contrar articolelor 50 al legii nr. 926 privind personalul militar și 99 al regulamentului de evaluare a ofițerilor. Alegă că această decizie este contrară principiului legalității delictelor și pedepselor și invocă la acest sens art. 7 al Convenției.
Invocând art. 9 al Convenției, reclamantul se plânge în fine că a fost revocat din armată din cauza convingerilor sale religioase.
A.
Asupra violării alegate a articolului 9 al Convenției
Reclamantul susține că retragerea sa anticipată lezează libertatea sa de religie pe motiv că ar fi bazată pe convingerile și practicile religioase ale acestuia. Invocă art. 9 al Convenției redactat după cum urmează:
"1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, conștiință și religie; acest drept implică libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a manifesta religia sau convingerea individual sau în colectiv, în public sau în privat, prin cult, învățătură, practici și îndeplinire de rituuri.
2.Libertatea de a manifesta religia sau convingerea nu poate face obiectul altora decât restricțiile care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru siguranța publică, protecția ordinii, sănătății sau moralei publice, sau protecția drepturilor și libertăților altora."
a) Guvernul
Guvernul susține că menținerea reclamantului în cadrul armatei se află în centrul problemei supuse Curții. Măsura retragerii anticipate nu s-ar analiza ca o ingerință în libertatea de conștiință, religie și convingere; ar viza epararea din armată a persoanelor care manifestaseră lipsa loialității lor față de fondamentul națiunii turce, laiicitatea și care lezaseră integritatea indivizibilă a Statului cu teritoriul și națiunea sa, ale căror forțe armate ar fi garanți. Susține că activitățile și acțiunile contrare acestui principiu pot genera riscul de distrugere a ordinii domnind în armată și că este normal să fie considerate incompatibile cu disciplina militară. Referindu-se, printre altele, la hotărârile Vereinigung Democratischer Soldaten Österreichs și Gubi c. Austria din 19 decembrie 1994, Kalaç c. Turcia din 1 iulie 1997 și Grigoriades c. Grecia din 25 noiembrie 1997, Guvernul susține că "funcționarea eficace a unei armate nu se concepe greu fără reguli juridice destinate să împiedice subminarea disciplinei militare" și că este "constant în Europa că disciplina este indispensabilă pentru a asigura autoritatea armatei și că armata este indispensabilă pentru a asigura protecția democrațiilor împotriva subversiuni, aceasta conform uneia din finalitățile majore ale Convenției europene a drepturilor omului".
Se bazând pe piesele anexate observațiilor sale, Guvernul observă că reclamantul ar fi participat la reuniuni ideologice; ar fi adoptat ideologia integristă și s-ar fi conformat pentru organizarea maniera de viață; ar fi de la fel comis acte de indisciplină. Observă că, pe baza documentelor conținute în dosarul personal al reclamantului, o comisie de nouă militari ar fi concluzionat că acesta încălcase disciplina militară și trebuia pus la retragere anticipată în aplicarea articolului 50 c) al legii personalului militar. Consiliul Superior Militar ar fi bazat decizia pe acest aviz.
b) Reclamantul
Reclamantul susține că garanțiile Convenției se extind și la militari și că sistemul de disciplină militară instaurat de statele nu se ciocnește în sine cu obligațiile lor decurgând din Convenție.
Conform reclamantului, Guvernul încearcă să induc Curtea în eroare menționând toate sancțiunile disciplinare de care ar fi fost subiect pe toată cariera sa. De la fel, raportul de evaluare nefavorabil ar fi fost stabilit împotriva lui chiar înainte de retragerea sa anticipată și fără a ține seama de notațiile favorabile anterioare.
Reclamantul susține că retragerea sa anticipată prin decizia unui organ administrativ și din cauza convingerilor religioase ar constitui o ingerință la dreptul la libertatea gândurilor, conștiinței și religiei. Subliniază că principiul laiicității este garanția libertății de religie și conștiință. Referindu-se la hotărârea Kruslin c. Franța din 24 aprilie 1990, reamintește că dreptul intern trebuie să furnizeze protecție pentru a împiedica puterea publică de a sfida, în mod arbitrar, drepturile garantate de prima propoziție a articolului 9 al Convenției. Unde puterea executivă este exercitată în secret, pericolul arbitrarului apare clar. Reclamantul adaugă că ofițerii și subofițerii sunt obligați, ca și alți funcționari și în virtutea multora dispoziții legale, să rămână fideli principiilor fundamentale ale Statului și că această obligație ar trebui considerată în contextul supremației legii și respectării drepturilor omului. Principiul laiicității în Turcia este indiscutabil; dar, atunci când asemenea principii dau autorităților publice puterea să aplice sancțiuni în caz de neascultare, trebuie de la fel să fie garanții pentru protecția interesatului de arbitrar, și cadrul și limitele puterii în cauză trebuie strict definite. Invocând de la fel absența oricărui element indicând că comportamentul ar fi dăunat în vreun fel vieții militare, principiului laiicității Statului turc, reclamantul concluzionează că de asemenea fusese privat de o carieră în care excela din cauza convingerilor sale religioase.
c) Apreciere Curții
Curtea reamintește că, cum o protejează art. 9, libertatea gândurilor, conștiinței și religiei reprezintă una din bazele unei "societăți democratice" în sensul Convenției. Apare, în dimensiunea religioasă, printre elementele cele mai esențiale ale identității credincioșilor și al concepției lor de viață, dar este de la fel un bun prețios pentru atei, agnostici, sceptici sau indiferenți. Este vorba despre pluralismul – scump cucerit pe cursul secolelor – consubstanțial unei asemenea societăți. Această libertate implică, în special, aceea de a adera sau nu unei religii și aceea de a o practica sau de a nu o practica (a se vedea hotărârile Kokkinakis c. Grecia din 25 mai 1993, seria A nr. 260, p. 17, § 31, și Buscarini și alții c. San Marino [Marea Cameră], nr. 24645/94, § 34, CEDO 1999-I).
Curtea precizează că într-o societate democratică, unde mai multe religii coexistă în cadrul unei aceleași populații, se poate dovedi necesar să se însoțească această libertate de limitări potrivite concilierii intereselor diverselor grupuri și asigurării respectării convingerilorunu fiecăruia (hotărâre Kokkinakis precitată, p. 18, § 33).
Curtea observă că este bine stabilit că Convenția valabilă în principiu pentru membrii forțelor armate și nu doar pentru civili. Interpretând și aplicând normele acestui text în cauze ca prezenta, Curtea trebuie cu toate acestea să fie atenție la particularitățile condiției militare și la consecințele sale asupra situației membrilor forțelor armate (hotărâre Engel și alții c. Olanda din 8 iunie 1976, seria A nr. 22, p. 23, § 54, și, mutatis mutandis, hotărâre Grigoriades c. Grecia din 25 noiembrie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-VII, pp. 2589–2590, § 45).
Pentru a ști dacă această dispoziție a fost încălcată în caz de speță, trebuie mai întâi să se investigheze dacă măsura litigioasă constituia o ingerință în exercitarea dreptului reclamantului la "libertatea de a manifesta religia sau convingerea".
După opiniei Curții, în a-și îmbrățișa o carieră militară, reclamantul se plecă de propriul greu la sistemul de disciplină militară. Acest sistem implică din natura sa posibilitatea de a aduce la anumiți drepturi și libertăți ai membrilor forțelor armate limitări care nu pot fi impuse civililor (hotărâre Engel și alții precitată, p. 24, § 57). Statele pot adopta pentru armatele lor regulamente disciplinare interzicând un anumit sau alt comportament, în special o atitudine care merge împotriva ordinii stabilite răspunzând nevoilor serviciului militar (a se vedea hotărârea Kalaç c. Turcia din 1 iulie 1997, Culegere 1997-IV, p. 1210, § 28). Aceste limitări pot comporta de la fel o obligație pentru personalul militar de a renunța la a se angaja în mișcarea fundamentalismului islamic, care are ca scop și plan de acțiune de a asuma preeminența regulilor religioase (Yanașık c. Turcia, cerere nr. 14524/89, decizie a Comisiei din 6 ianuarie 1993, DR 74, p. 14).
Curtea observă că nu este contestat că militarii (ofițeri sau subofițeri din armată) pot-și exercita obligațiile religioase în limitele impuse de cerințele vieții militare. Din elementele dosarului rezultă că o comisie de nouă militari examinase dosarul de evaluare al reclamantului enumerând actele de indisciplină și raportând participarea sa la activități integiste și constatase că nu prezintă profilul unui ofițer din armată. Această comisie concluzionase că reclamantul încălcase disciplina militară și trebuia pus la retragere anticipată în aplicarea articolului 50 c) al legii personalului militar. Curtea observă de la fel că ordinul Consilului Superior Militar nu se bazează pe convingerile și opiniile religioase ale reclamantului sau pe maniera în care îndeplinea obligațiile religioase dar pe comportamentul și acțiunile lezând disciplina militară și principiul laiicității.
Curtea concluzionează că măsura retragerii anticipate a reclamantului nu constituia o ingerință în dreptul garantat de art. 9 al Convenției. Rezultă că acest grief este manifest nefondat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției și trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 4.
B.
Asupra violării alegate a articolelor 6, 7 și 13 ale Convenției
Reclamantul alegă încălcarea articolelor 6 § 1 și 13 al Convenției în aceea că se vede privat de acces la orice tribunal judiciară și expune că deciziile Consilului Superior Militar scapă controlului judiciară. Susține în plus că decizia Consilului Superior Militar este contrară principiului legalității delictelor și pedepselor. Invocă la acest sens art. 7 al Convenției.
art. 6 dispune în particular:
"1. Orice persoană are dreptul la o ascultare echitabilă, publică și într-un termen rezonabil, de un tribunal independent și imparțial, stabilit prin lege, care va decide, (...) cu privire la contestații asupra drepturilor și obligațiilor sale de caracter civil, (...)."
art. 7 al Convenției se citește după cum urmează:
"1. Niciun om nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, la momentul în care a fost comisă, nu constituia o infracțiune conform dreptului intern sau internațional. De la fel nicio pedeapsă mai grea nu este infligată decât aceea care era aplicabilă la momentul în care infracțiunea a fost comisă.
2.Prezentul articol nu va leza judecata și pedeapsa unei persoane vinovate de o acțiune sau o omisiune care, la momentul în care a fost comisă, era criminală conform principiilor generale ale dreptului recunoscute de națiunile civilizate."
art. 13 al Convenției dispune după cum urmează:
"Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost violate, are dreptul la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe naționale, chiar și dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiunilor oficiale ale acestora."
Pe aplicabilitate art. 6 al Convenției
1.Tezele apărate în fața Curții
Guvernul consideră că litigiul în cauză nu privește o contestație referitoare la drepturi de caracter civil ai reclamantului sau privind bine-fondul unei acuzații penale direcționată împotriva lui, în sensul articolului 6 § 1 al Convenției.
Reamintind principiul "autonomiei" noțiunilor "drepturi și obligații de caracter civil" și "bine-fondul unei acuzații penale", reclamantul susține că reproșurile direcționate împotriva lui de a conduce activități integiste și de a adopta opinii fundamentaliste ilegale ar trebui considerate ca o acuzație penală. Susține că sancțiunea revocării impusă de Consilul Superior Militar, ținând seama de consecințele sale și gradul de severitate, poate fi calificată ca sancțiune penală. Referindu-se la hotărârea Golder c. Regatul Unit din 21 februarie 1975, reclamantul pretinde că nu putea sesiza un tribunal pentru a fi declarat nevinovat al acuzațiilor direcționate împotriva lui.
a) Pe existența "acuzației în materie penală"
Curtea observă că în speță reclamantul a fost pus la retragere anticipată de un organ militar pentru acte de indisciplină în aplicarea articolului 50 c) al legii personalului militar. Reamintește la acest sens că deja trebuise să se pronunțe pe o problemă analogă în două cauze referitoare la disciplina militară (hotărâre Engel și alții precitată) și la menținerea ordinii în contextul penitenciar (hotărâre Campbell și Fell c. Regatul Unit din 28 iunie 1984, seria A nr. 80). Deși recunoscând statelor dreptul de a deosebi între dreptul penal și dreptul disciplinar, Curtea s-a rezervat puterea de a asigura că frontiera trasată nu lezează obiectul și scopul articolului 6. Va folosi în speță criteriile care se degajă pe acest punct din jurisprudența sa constantă (a se vedea, printre altele, hotărârile Engel și alții precitată, pp. 34-35, §§ 81-82, și Öztürk c. Germania din 21 februarie 1984, seria A nr. 73, p. 18, § 50): este important mai întâi să se știe dacă textul definind infracțiunea în cauză resortisează sau nu sub dreptul penal conform tehnicii juridice a Statului pârât; trebuie examinat apoi, ținând seama de obiectul și scopul articolului 6, semnificația obișnuită ai termenilor și dreptul Statelor contractante, natura infracțiunii precum și natura și gradul de gravitate a sancțiunii pe care risca să o sufere interesatul.
În specie, conform legislației turce, actele de indisciplină și conduita imorală reprochate reclamantului se încadrează fără nicio îndoială sub colpul textelor aparținând dreptului disciplinar.
Cât la natura sancțiunii, Curtea reamintește că "sancțiunile disciplinare au în general scopul de a asigura respectarea, de membrii grupurilor de persoane particulare, a regulilor de comportament proprii acestora din urmă" (a se vedea hotărârea Weber c. Elvețiă din 22 mai 1990, seria A nr. 177, p. 18, § 33).
Ținând seama de considerațiile sale cât la examinarea articolului 9 al Convenției, Curtea observă că în speță sancțiunea revocării infligată reclamantului se situează în domeniul disciplinei cerute în forțele armate și nu se adresează decât unui grup determinat dotat cu un statut particular. Din aceasta, Curtea concluzionează că decizia de revocări nu putea trece pentru o sancțiune penală impusă ca urmare a unei condamnări pentru o "infracțiune" în sensul articolului 6 § 1 al Convenției (a se vedea, printre altele, Batur c. Turcia (dec.), nr. 38604/97, 4.7.2000; Erbek c. Turcia (dec.), nr. 38923/97, 4.7.2000; Duran c. Turcia (dec.), nr. 38925/97, 4.7.2000; Durgun c. Turcia (dec.), nr. 40751/98, 4.7.2000; Denden și alții c. Turcia (dec.), nr. 40754/98, 4.7.2000).
b) Pe existența "contestațiunilor" referitoare la drepturi "de caracter civil"
Curtea se referă la acest sens la hotărârea sa Pellegrin c. Franța din 8 decembrie 1999 ([Marea Cameră], nr. 28541/95, CEDO 1999-VIII) prin care observase:
"Prin urmare, Curtea decide că sunt singuri scăpați din domeniu de aplicare al articolului 6 § 1 al Convenției litigiile agenților publici al căror angajament este caracteristic activităților specifice ale administrației publice în măsura în care aceasta acționează ca deținătoare a puterii publice încărcată de salvgardarea intereselor generale ale Statului sau ale altor colectivități publice. Un exemplu manifest al unor asemenea activități este constituit de forțele armate și poliție."
Prin urmare, art. 6 § 1 nu se aplică în speță și rezultă că acest grief este incompatibil ratione materiae cu dispozițiile Convenției, în sensul articolului 35 § 3, și trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 4.
Pe art. 7 al Convenției
Curtea observă că această dispoziție consacră principiul legalității delictelor și pedepselor și prohibește de la fel retroactivitate legii penale (a se vedea hotărârea Kokkinakis precitată, p. 22, § 52).
În lumina considerațiilor sale de mai sus cât la aplicabilitate art. 6, Curtea consideră că art. 7 nu se aplică în speță.
Rezultă că această parte din cerere este de la fel incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției, în sensul articolului 35 § 3, și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 4.
Pe art. 13 al Convenției
Curtea reamintește că art. 13 cere o cale de atac efectivă pentru singurele plângeri care se pot considera "apărabile" în privința Convenției (a se vedea, întrea altele, hotărârea Powell și Rayner c. Regatul Unit din 21 februarie 1990, seria A nr. 172, p. 14, § 31).
Ținând seama de concluziile sale de mai sus cât la violarea alegată a articolului 9 al Convenției, Curtea consideră că alegațiile reclamantului pe acest punct nu pot fi considerate un grief apărabil în privința Convenției. Din aceasta, ea nu observă nicio apariție de violări a articolului 13 al Convenției la acest sens.
Rezultă că această parte din cerere este de la fel manifest nefondat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției și trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 4.
Din aceste motive, Curtea, cu majoritatea,
Declară cererea inadmisibilă.
Michael O'Boyle
Elisabeth Palm
Grefier
Președintă
de la requête n° 38589/97
présentée par Mehmet ÇORBACI
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant les
12 juin et 9 octobre 2001 en une chambre composée de
M
mes
E.
Palm
,
présidente
,
W.
Thomassen
,
MM.
L.
Ferrari Bravo
,
Gaukur
Jörundsson
,
C.
Bîrsan
,
J.
Casadevall
,
juges
,
F.
Gölcüklü
,
juge
ad hoc,
et de
M.
M.
O’Boyle,
greffier de section
.
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 23 octobre 1997 et enregistrée le 13
novembre 1997,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Vu les observations présentées oralement par les parties à l’audience du 12
juin 2001,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Mehmet Çorbacı, est un ressortissant turc né en 1963. Il est représenté devant la Cour par M
es
Vehbi Sağ et Tevfik Demirel, avocats à Ankara. A
l’audience du 12 juin 2001, le requérant était représenté par M
e
T.
Demirel, assisté de M
es
Ș.
Alpaslan, co-agent, M. O. Nalcıoğlu, conseiller, M
me
me
D.B.
Ulusoy et M
lle
D.
Kılıslıoğlu, experts.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
En 1985, le requérant débuta sa carrière militaire dans l’armée de terre.
Par arrêté du 26 mai 1997, le Conseil supérieur militaire (
Yüksek Askeri Șura
) décida de révoquer le requérant de l’armée, capitaine de l’armée de terre, pour actes d’indiscipline et conduite immorale, en application de l’article 50 c) de la loi sur le personnel militaire.
Le Gouvernement présente sa version des faits comme suit.
Selon les rapports de renseignements, le requérant était dans la catégorie du personnel suspecté d’intégrisme
; il était en relation avec des communautés connues comme ayant des tendances fondamentalistes islamiques révolutionnaires. Il avait organisé sa manière de vivre conformément à l’idéologie intégriste et ne participait à aucune activité sociale.
Une commission de neuf militaires conclut que le requérant avait violé la discipline militaire et devait être mis à la retraite anticipée en application de l’article 50 c) de la loi sur le personnel militaire. Le Conseil supérieur militaire fonda sa décision sur cet avis.
B.
Le droit interne pertinent
L’article 125 de la Constitution
«
La voie de recours est ouverte contre tous les actes et décisions de l’administration.
Les actes du président de la République relevant de sa seule compétence et les décisions du
Conseil supérieur militaire échappent au contrôle judiciaire.
»
L’article 129 §§ 2, 3 et 4 de la Constitution turque
prévoit qu’une sanction disciplinaire ne peut être infligée aux fonctionnaires, autres que les militaires, qu’à la condition que soit respecté le principe du respect des droits de la défense. Il dispose en outre que les sanctions disciplinaires, autres que les avertissements et les réprimandes, sont soumises au contrôle judiciaire. Les dispositions concernant les militaires sont réservées.
L’article 50 c) de la loi n° 926 sur le personnel militaire
«
Révocation pour actes d’indiscipline et conduite immorale
:
Nonobstant l’ancienneté dans le service, les officiers dont le maintien dans les forces armées est jugé inapproprié à la suite d’indiscipline et de conduite immorale sont soumis à la loi sur la caisse de retraite turque.
Les autorités compétentes pour engager la procédure, examiner les dossiers de notation, faire leur suivi, en tirer des conclusions et accomplir tout autre acte ainsi que toute formalité de cette procédure sont établies par le règlement sur la notation des officiers. Les officiers dont les cas sont soumis, par l’état major, à l’examen du Conseil supérieur militaire, sont écartés de l’armée par une décision du Conseil supérieur militaire.
»
L’article 94 b) de la loi n° 926 sur le personnel militaire
«
b) Révocation pour actes d’indiscipline et conduite immorale
Nonobstant l’ancienneté dans le service, les sous-officiers dont le maintien dans les forces armées est jugé inapproprié à la suite d’indiscipline et de conduite immorale sont soumis à la loi sur la caisse de retraite turque.
Les autorités compétentes pour engager la procédure, examiner les dossiers de notation, faire leur suivi, en tirer des conclusions et accomplir tout autre acte ainsi que toute formalité de cette procédure sont établies par le règlement sur la notation des sous-officiers. Les sous-officiers dont les cas sont soumis, par l’état major, à l’examen du Conseil supérieur militaire, sont écartés de l’armée par une décision du Conseil supérieur militaire.
»
L’article 99 du règlement sur la notation des officiers
«
Nonobstant l’ancienneté dans le service, la procédure de mise à la retraite sera appliquée à tous ceux dont le maintien au sein de forces armées est jugé inapproprié suite à leur indiscipline ou à leur conduite immorale, fondée sur l’un des motifs cités ci-dessous, tel qu’établi dans un ou plusieurs documents relatifs au dernier grade de l’intéressé.
a) à d) (...)
e) lorsque leurs comportements et agissements révèlent qu’ils ont adopté des opinions politiques illégales, subversives, séparatistes, intégristes et idéologiques ou qu’ils ont participé à la propagation de telles opinions.
»
Selon l’article 53 e) du règlement sur la notation des sous-officiers
, la procédure de mise à la retraite sera appliquée à tous les sous-officiers dont les comportements et agissements révèlent qu’ils ont adopté des opinions politiques illégales, subversives, séparatistes, intégristes et idéologiques ou qu’ils ont participé à la propagation de telles opinions.
Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, le requérant se plaint de n’avoir disposé d’aucun recours effectif pour attaquer la décision prise par le Conseil supérieur militaire devant les juridictions internes. Il expose à cet égard que l’article 125 de la Constitution turque prévoit que les décisions du Conseil supérieur militaire échappent au contrôle judiciaire.
Le requérant soutient également que, sans qu’une sanction administrative ou pénale ne lui ait été infligée, il a été révoqué, contrairement aux articles
50 de la loi n 926 sur le personnel militaire et 99 du règlement sur la notation des officiers. Il allègue que cette décision est contraire au principe de légalité des délits et des peines et invoque à cet égard l’article
7 de la Convention.
Invoquant l’article 9 de la Convention, le requérant se plaint enfin d’avoir été révoqué de l’armée en raison de ses convictions religieuses.
A.
Sur la violation alléguée de l’article 9 de la Convention
Le requérant soutient que sa mise à la retraite anticipée porte atteinte à sa liberté de religion au motif qu’elle serait fondée sur ses convictions et pratiques religieuses. Il invoque l’article 9 de la Convention ainsi libellé
:
«
1.
Toute personne a droit à la liberté de pensée, de conscience et de religion
; ce droit implique la liberté de changer de religion ou de conviction, ainsi que la liberté de manifester sa religion ou sa conviction individuellement ou collectivement, en public ou en privé, par le culte, l’enseignement, les pratiques et l’accomplissement des rites.
2.
La liberté de manifester sa religion ou ses convictions ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité publique, à la protection de l’ordre, de la santé ou de la morale publiques, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.
»
1.
Thèse des comparants
a)
Le Gouvernement
Le Gouvernement fait valoir que le maintien du requérant au sein de l’armée se trouve au centre du problème soumis à la Cour. La mesure de mise à la retraite anticipée ne s’analyserait pas en une ingérence dans la liberté de conscience, de religion et de conviction
; elle viserait à éloigner de l’armée des personnes ayant manifesté leur manque de loyauté envers le fondement de la nation turque, la laïcité et ayant porté atteinte à l’intégrité indivisible de l’Etat avec son territoire et sa nation, dont les forces armées seraient garantes. Il soutient que les activités et agissements contraires à ce principe peuvent engendrer le risque de destruction de l’ordre régnant dans l’armée et qu’il est normal qu’ils soient considérés comme incompatibles avec la discipline militaire. Se référant, entre autres, aux arrêts Vereinigung Democratischer Soldaten Österreichs et Gubi c. Autriche du 19 décembre 1994, Kalaç c. Turquie du 1
er
juillet 1997 et Grigoriades c. Grèce du 25
novembre 1997, le Gouvernement fait valoir que «
le fonctionnement efficace d’une armée ne se conçoit guère sans des règles juridiques destinées à empêcher de saper la discipline militaire
» et qu’il est «
constant en Europe que la discipline est indispensable pour assurer l’autorité de l’armée et que l’armée est indispensable pour assurer la protection des démocraties contre la subversion, ceci conformément à l’une des finalités majeures de la Convention européenne des droits de l’Homme
».
Se basant sur les pièces annexées à ses observations, le Gouvernement fait observer que le requérant aurait participé à des réunions idéologiques
; il aurait adopté l’idéologie intégriste et s’y serait conformé pour organiser sa manière de vivre
; il aurait également commis des actes d’indiscipline. Il relève que, sur la base des documents contenus dans le dossier personnel du requérant, une commission de neuf militaires aurait conclu que celui-ci avait violé la discipline militaire et devait être mis à la retraite anticipée en application de l’article 50 c) de la loi sur le personnel militaire. Le Conseil supérieur militaire aurait fondé sa décision sur cet avis.
b)
Le requérant
Le requérant fait valoir que les garanties de la Convention s’étendent aussi aux militaires et que le système de discipline militaire instauré par les Etats ne se heurte pas en soi à leurs obligations découlant de la Convention.
Selon le requérant, le Gouvernement tente d’induire la Cour en erreur en mentionnant toutes les sanctions disciplinaires dont il aurait fait l’objet tout au long de sa carrière. Par ailleurs, le rapport d’appréciation défavorable aurait été établi à son encontre juste avant sa mise à la retraite anticipée et sans prendre en compte les notations favorables antérieures.
Le requérant soutient que sa mise à la retraite anticipée par une décision d’un organe administratif et du fait de ses croyances religieuses constituerait une ingérence à son droit à la liberté de pensée, de conscience et de religion. Il met en exergue que le principe de la laïcité est la garantie de la liberté de religion et de conscience. Se référant à l’arrêt Kruslin c.
France du 24 avril 1990, il rappelle que le droit interne doit fournir une protection afin d’empêcher le pouvoir public de bafouer, d’une manière arbitraire, les droits garantis par le premier paragraphe de l’article 9 de la Convention. Là où le pouvoir exécutif est exercé de manière secrète, le danger d’arbitraire apparaît clairement. Le requérant ajoute que les officiers et sous-officiers sont tenus, comme les autres fonctionnaires et en vertu de nombreuses dispositions légales, de rester fidèles aux principes fondamentaux de l’Etat et que cette obligation devrait être considérée dans le cadre de la suprématie du droit et du respect des droits de l’homme. Le principe de la laïcité en Turquie est indiscutable
; mais, lorsque de tels principes donnent aux autorités publiques le pouvoir d’appliquer des sanctions en cas de désobéissance, il doit aussi y avoir des garanties afin de protéger l’intéressé de l’arbitraire, et le cadre et les limites du pouvoir en question doivent être strictement définis. Invoquant également l’absence de tout élément indiquant que son comportement aurait nui de quelque façon que ce soit à la vie militaire, au principe de la laïcité de l’Etat turc, le requérant conclut qu’il a néanmoins été privé d’une carrière dans laquelle il excellait en raison de ses convictions religieuses.
c)
Appréciation de la Cour
La Cour rappelle que, telle que la protège l’article 9, la liberté de pensée, de conscience et de religion représente l’une des assises d’une «
société démocratique
» au sens de la Convention. Elle figure, dans sa dimension religieuse, parmi les éléments les plus essentiels de l’identité des croyants et de leur conception de la vie, mais elle est aussi un bien précieux pour les athées, les agnostiques, les sceptiques ou les indifférents. Il y va du pluralisme –
chèrement conquis au cours des siècles
– consubstantiel à pareille société. Cette liberté implique, notamment, celle d’adhérer ou non à une religion et celle de la pratiquer ou de ne pas la pratiquer (voir les arrêts Kokkinakis c. Grèce du 25 mai 1993, série A n° 260, p. 17, § 31, et
Buscarini et autres c. Saint-Marin
[GC], n° 24645/94, § 34, CEDH 1999-I).
La Cour a précisé que dans une société démocratique, où plusieurs religions coexistent au sein d’une même population, il peut se révéler nécessaire d’assortir cette liberté de limitations propres à concilier les intérêts des divers groupes et à assurer le respect des convictions de chacun (arrêt Kokkinakis précité, p. 18, § 33).
La Cour fait observer qu’il est bien établi que la Convention vaut en principe pour les membres des forces armées et non pas uniquement pour les civils. En interprétant et appliquant les normes de ce texte dans des affaires comme la présente, la Cour doit cependant être attentive aux particularités de la condition militaire et à ses conséquences sur la situation des membres des forces armées (arrêt Engel et autres c. Pays-Bas du 8 juin 1976, série A n° 22, p. 23, § 54, et,
mutatis mutandis
, arrêt Grigoriades c.
Grèce du 25 novembre 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997-VII, pp.
2589–2590, § 45).
Pour savoir si cette disposition a été méconnue dans le cas d’espèce, il faut d’abord rechercher si la mesure litigieuse constituait une ingérence dans l’exercice du droit du requérant à la «
liberté de manifester sa religion ou ses convictions
».
De l’avis de la Cour, en embrassant une carrière militaire, le requérant se pliait de son propre gré au système de discipline militaire. Ce système implique par sa nature la possibilité d’apporter à certains droits et libertés des membres des forces armées des limitations ne pouvant être imposées aux civils (arrêt Engel et autres précité, p. 24, § 57). Les Etats peuvent adopter pour leurs armées des règlements disciplinaires interdisant tel ou tel comportement, notamment une attitude qui va à l’encontre de l’ordre établi répondant aux nécessités du service militaire (voir l’arrêt Kalaç
c. Turquie du 1
er
juillet 1997,
Recueil
p. 1210, § 28). Ces limitations peuvent comporter également un devoir pour le personnel militaire de renoncer à s’engager dans le mouvement de fondamentalisme islamique, qui a pour but et pour plan d’action d’assumer la prééminence des règles religieuses (Yanașık
c. Turquie, requête n° 14524/89, décision de la Commission du 6
janvier 1993, DR 74, p. 14).
La Cour relève qu’il n’est pas contesté que les militaires (officiers ou sous-officiers de l’armée) puissent s’acquitter de leurs obligations religieuses dans les limites apportées par les exigences de la vie militaire. Il ressort des éléments du dossier qu’une commission de neuf militaires a examiné le dossier de notation du requérant énumérant les actes d’indiscipline et faisant état de sa participation à des activités intégristes et elle a constaté qu’il ne présentait pas le profil d’un officier de l’armée. Cette commission a conclu que le requérant avait violé la discipline militaire et devait être mis à la retraite anticipée en application de l’article 50 c) de la loi sur le personnel militaire. La Cour remarque également que l’arrêté du Conseil supérieur militaire ne se fonde pas sur les convictions et opinions religieuses du requérant ou sur la manière dont il remplissait ses devoirs religieux mais sur son comportement et ses agissements portant atteinte à la discipline militaire et au principe de laïcité.
La Cour en conclut que la mesure de mise à la retraite anticipée du requérant ne constitue pas une ingérence dans le droit garanti par l’article
9 de la Convention. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejeté conformément à l’article 35 § 4.
B.
Sur la violation alléguée des articles 6, 7 et 13 de la Convention
Le requérant allègue la violation des articles 6 § 1 et 13 de la Convention en ce qu’il se voit privé d’un accès à tout tribunal judiciaire et expose que les décisions du Conseil supérieur militaire échappent au contrôle judiciaire. Il soutient en outre que la décision du Conseil supérieur militaire est contraire au principe de légalité des délits et des peines. Il invoque à cet égard l’article 7 de la Convention.
L’article 6 dispose notamment
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera, (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, (...).
»
L’article 7 de la Convention se lit comme suit
:
«
1.
Nul ne peut être condamné pour une action ou une omission qui, au moment où elle a été commise, ne constituait pas une infraction d’après le droit national ou international. De même il n’est infligé aucune peine plus forte que celle qui était applicable au moment où l’infraction a été commise.
2.
Le présent article ne portera pas atteinte au jugement et à la punition d’une personne coupable d’une action ou d’une omission qui, au moment où elle a été commise, était criminelle d’après les principes généraux de droit reconnus par les nations civilisées.
»
L’article 13 de la Convention dispose comme suit
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
Sur l’applicabilité de l’article 6 de la Convention
1.
Thèses défendues devant la Cour
Le Gouvernement estime que le litige en question ne concerne pas une contestation portant sur des droits de caractère civil du requérant ou ayant trait au bien-fondé d’une accusation pénale dirigée contre lui, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.
Rappelant le principe de l’«
autonomie
» des notions de «
droits et obligations de caractère civil
» et «
de bien-fondé d’une accusation pénale
», le requérant soutient que les reproches dirigés contre lui de mener des activités intégristes et d’avoir adopté des opinions fondamentalistes illégales devraient être considérés comme une accusation pénale. Il fait valoir que la sanction de révocation imposée par le Conseil supérieur militaire, eu égard à ses conséquences et son degré de sévérité, peut être qualifiée de sanction pénale. Se référant à l’arrêt Golder c. Royaume-Uni du 21 février 1975, le requérant prétend qu’il n’a pas pu saisir un tribunal afin de se faire innocenter des accusations portées contre lui.
2.
Appréciation de la Cour
a)
Sur l’existence d’
«
accusation en matière pénale
»
La Cour relève qu’en l’espèce le requérant a été mis à la retraite anticipée par un organe militaire pour actes d’indiscipline en application de l’article
50 c) de la loi sur le personnel militaire. Elle rappelle à cet égard qu’elle a déjà eu à se prononcer sur un problème analogue dans deux affaires relatives à la discipline militaire (arrêt Engel et autres précité) et au maintien de l’ordre dans le contexte carcéral (arrêt Campbell et Fell c.
Royaume-Uni du 28 juin 1984, série A n° 80). Tout en reconnaissant aux Etats le droit de distinguer entre droit pénal et droit disciplinaire, la Cour s’est réservée le pouvoir de s’assurer que la frontière ainsi tracée ne porte pas atteinte à l’objet et au but de l’article
6.Elle utilisera en l’espèce les critères qui se dégagent sur ce point de sa jurisprudence constante (voir, entre autres, les arrêts Engel et autres précité, pp.
34-35, §§ 81-82, et Öztürk c. Allemagne du 21 février 1984, série A n° 73, p. 18, § 50)
: il importe d’abord de savoir si le texte définissant l’infraction en cause ressortit ou non au droit pénal d’après la technique juridique de l’Etat défendeur
; il y a lieu d’examiner ensuite, eu égard à l’objet et au but de l’article 6, au sens ordinaire de ses termes et au droit des Etats contractants, la nature de l’infraction ainsi que la nature et le degré de gravité de la sanction que risquait de subir l’intéressé.
En l’occurrence, d’après la législation turque, les actes d’indiscipline et la conduite immorale reprochés au requérant tombent sans nul doute sous le coup de textes appartenant au droit disciplinaire.
Quant à la nature de la sanction, la Cour rappelle que «
les sanctions
disciplinaires ont en général pour but d’assurer le respect, par les membres de groupes de particuliers, des règles de comportement propres à ces derniers
» (voir l’arrêt Weber c. Suisse du 22 mai 1990, série A n 177, p. 18, § 33).
Eu égard à ses considérations quant à l’examen de l’article 9 de la Convention, la Cour relève qu’en l’espèce la sanction de révocation infligée au requérant se situe dans le domaine de la discipline requise dans les forces armées et ne s’adresse qu’à un groupe déterminé doté d’un statut particulier. Dès lors, la Cour conclut que la décision de révocation ne saurait passer pour une sanction pénale imposée à la suite d’une condamnation pour une «
infraction
» au sens de l’article 6 § 1 de la Convention (voir, entre autres,
Batur c. Turquie
(déc.), n° 38604/97, 4.7.2000
;
Erbek c. Turquie
(déc.), n°
38923/97, 4.7.2000
;
Duran c. Turquie
(déc.), n° 38925/97, 4.7.2000
;
Durgun c. Turquie
(déc.), n° 40751/98, 4.7.2000
;
Denden et autres c. Turquie
(déc.), n° 40754/98, 4.7.2000).
b)
Sur l’existence de «
contestations
» relatives à des droits «
de caractère civil
»
L
a Cour se réfère à cet égard à son arrêt
Pellegrin c. France
du 8
décembre 1999 ([GC], n°
28541/95, CEDH 1999-VIII) par laquelle elle a relevé
:
«
Par conséquent, la Cour décide que sont seuls soustraits au champ d’application de l’article 6 § 1 de la Convention les litiges des agents publics dont l’emploi est caractéristique des activités spécifiques de l’administration publique dans la mesure où celle-ci agit comme détentrice de la puissance publique chargée de la sauvegarde des intérêts généraux de l’Etat ou des autres collectivités publiques. Un exemple manifeste de telles activités est constitué par les forces armées et la police.
»
Partant, l’article 6 § 1 ne trouve pas à s’appliquer en l’espèce et il s’ensuit que ce grief est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article 35 § 3, et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4.
Sur l’article 7 de la Convention
La Cour note que cette disposition consacre le principe de légalité des délits et des peines et prohibe également la rétroactivité de la loi pénale (voir l’arrêt Kokkinakis précité, p. 22, § 52).
Au vu de ses considérations ci-dessus quant à l’applicabilité de l’article
6, la Cour estime que l’article 7 n’est pas applicable en l’espèce.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est également incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article
35 § 3, et doit être rejetée en application de l’article 35 § 4.
Sur l’article 13 de la Convention
La Cour rappelle que l’article 13 exige un recours effectif pour les seules plaintes que l’on peut estimer «
défendables
» au regard de la Convention (voir, entres autres, l’arrêt Powell et Rayner c. Royaume-Uni du 21 février 1990, série A n° 172, p. 14, § 31).
Eu égard à ses conclusions ci-dessus quant à la violation alléguée de l’article
9 de la Convention, la Cour estime que les allégations du requérant sur ce point ne sauraient être considérées comme un grief défendable au regard de la Convention. Dès lors, elle ne relève aucune apparence de violation de l’article 13 de la Convention à cet égard.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est également manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejetée conformément à l’article 35 § 4.
Par ces motifs, la Cour, à la majorité,
Déclare
la requête irrecevable.
Michael
O’Boyle
Elisabeth
Palm
Greffier
Présidente