cererii nr. 38603/97
prezentată de Abdülkadir DEMİRHAN
împotriva Turciei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), ședință pe 12 iunie și 9 octombrie 2001 în cameră compusă din:
Doamna E. Palm, președintă, Doamna W. Thomassen, Dl L. Ferrari Bravo, Dl Gaukur Jörundsson, Dl C. Bîrsan, Dl J. Casadevall, judecători, Dl F. Gölcüklü, judecător ad hoc, și Dl M. O'Boyle, grefier al secțiunii.
Având în vedere cererea menționată mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului pe 14 octombrie 1997 și înregistrată pe 13 noiembrie 1997,
Având în vedere art. 5 § 2 al Protocolului nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea,
Având în vedere observațiile depuse de guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de reclamant,
Având în vedere observațiile prezentate oral de parties la ședința din 12 iunie 2001,
După deliberare, pronunță urmtoarea decizie:
Reclamantul, Dl Abdülkadir Demirhan, este cetățean turc născut în 1959. Este reprezentat la Curte de Doamna Vehbi Sağ și Tevfik Demirel, avocați la Ankara. La ședința din 12 iunie 2001, reclamantul era reprezentat de Doamna T. Demirel, asistată de Doamna H. Kaplan și Dl M. H. Çelik, respectiv avocați la Istanbul și Izmir. Guvernul pârât era reprezentat de Dl Ș. Alpaslan, co-agent, Dl O. Nalcıoğlu, consilier, Doamna D. Akçay, co-agent, Dl Y. Belet, consilier, Dl H. Mutaf, Doamna D.B. Ulusoy și Doamna D. Kılıslıoğlu, experți.
A.
Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de parties, pot fi rezumate după cum urmează.
În 1980, reclamantul și-a început cariera militară în marina națională.
Prin decret din 10 decembrie 1996, Consilul Superior Militar (Yüksek Askeri Șura) a hotărât să îl revoceze pe reclamant din armată, comandantul marinei naționale, pentru acte de indisciplină și conduită imoral, în aplicarea articolului 50 c) al legii privind personalul militar. Pe 6 ianuarie 1997, reclamantul a cerut la Înalta Curte de Administrație Militară (Askeri Yüksek İdare Mahkemesi) anularea acestui decret.
Pe 15 aprilie 1997, Înalta Curte de Administrație Militară s-a declarat incompetentă să cunoască din cererea de anulare pe motiv că, potrivit articolului 125 al Constituției, deciziile Consilului Superior Militar sunt definitive și nu pot fi supuse controlului judiciar.
Guvernul prezintă versiunea sa a faptelor după cum urmează.
Potrivit rapoartelor de inteligență, reclamantul era în categoria personalului suspectat de islamism și era în relații cu comunități cunoscute ca având tendințe fundamentaliste islamice; nu participa la activități sociale, se ruga în orele de lucru și nu respecta regulamentele.
O comisie de nouă militari a concluzionat că reclamantul a încălcat disciplina militară și trebuia pensionat anticipat în aplicarea articolului 50 c) al legii privind personalul militar. Consilul Superior Militar și-a întemeiat decizia pe acest aviz.
B.
Dreptul intern relevant
art. 125 al Constituției
« Calea de atac este deschisă împotriva tuturor actelor și deciziilor administrației. Actele președintelui Republicii care țin de competența sa exclusivă și deciziile Consilului Superior Militar scapă de controlul judiciar. »
art. 129 §§ 2, 3 și 4 al Constituției turce prevede că o sancțiune disciplinară nu poate fi impusă funcționarilor, altcineva decât militarilor, decât cu condiția respectării principiului respectării drepturilor apărării. Prevede, de asemenea, că sancțiunile disciplinare, altcineva decât avertismentele și dojane, sunt supuse controlului judiciar. Dispozițiile referitoare la militari sunt rezervate.
art. 50 c) al legii nr. 926 privind personalul militar
« Revocare pentru acte de indisciplină și conduită imoral: În ciuda străvechimii în serviciu, ofițerii care se considera că ar fi neadecvați să rămână în forțele armate ca urmare a indisciplinei și conduitei imorale sunt supuși legii fondul de pensii turc. Autoritățile competente pentru a iniția procedura, a examina dosarele de evaluare, a le urmări, a trage concluzii și a îndeplini orice alt act, precum și orice formalitate a acestei proceduri sunt stabilite prin regulamentul privind evaluarea ofițerilor. Ofițerii ale căror cazuri sunt prezentate, de către statul major, examinării Consilului Superior Militar, sunt îndepărtați din armată printr-o decizie a Consilului Superior Militar. »
art. 94 b) al legii nr. 926 privind personalul militar
« b) Revocare pentru acte de indisciplină și conduită imoral În ciuda străvechimei în serviciu, subofițerii care se considera că ar fi neadecvați să rămână în forțele armate ca urmare a indisciplinei și conduitei imorale sunt supuși legii fondului de pensii turc. Autoritățile competente pentru a iniția procedura, a examina dosarele de evaluare, a le urmări, a trage concluzii și a îndeplini orice alt act, precum și orice formalitate a acestei proceduri sunt stabilite prin regulamentul privind evaluarea subofițerilor. Subofițerii ale căror cazuri sunt prezentate, de către statul major, examinării Consilului Superior Militar, sunt îndepărtați din armată printr-o decizie a Consilului Superior Militar. »
art. 99 al regulamentului privind evaluarea ofițerilor
« În ciuda străvechimei în serviciu, procedura de pensionare va fi aplicată tuturor acelora care se considera că ar fi neadecvați să rămână în cadrul forțelor armate din cauza indisciplinei sau a conduitei imorale, pe baza unuia dintre motivele menționate mai jos, așa cum este stabilit într-un sau mai multe documente referitoare la ultimul rang al persoanei în cauză.
a) la d) (...)
e) atunci când comportamentul și acțiunile lor relevă că au adoptat opinii politice ilegale, subversive, separatiste, integraliste și ideologice sau au participat la răspândirea unor asemenea opinii. »
Potrivit articolului 53 e) al regulamentului privind evaluarea subofițerilor, procedura de pensionare va fi aplicată tuturor subofițerilor ale căror comportament și acțiuni relevă că au adoptat opinii politice ilegale, subversive, separatiste, integraliste și ideologice sau au participat la răspândirea unor asemenea opinii.
Invocând articolele 6 § 1 și 13 ale Convenției, reclamantul se plânge că nu a avut vreun recurs efectiv pentru a ataca decizia luată de Consilul Superior Militar la instanțele interne. Expune pe această temă că art. 125 al Constituției turce prevede că deciziile Consilului Superior Militar scapă de controlul judiciar.
Reclamantul susține, de asemenea, că, fără ca o sancțiune administrativă sau penală să i se fi impus, a fost revocat, contrar articolelor 50 ale legii nr. 926 privind personalul militar și 99 al regulamentului privind evaluarea ofițerilor. Invoca că această decizie este contrară principiului legalității delictelor și pedepselor și invoca la acest sens art. 7 al Convenției.
Invocând art. 9 al Convenției, reclamantul se plânge în final că a fost revocat din armată din cauza convingerilor sale religioase.
A.
Privind presupusa încălcare a articolului 9 al Convenției
Reclamantul susține că pensionarea sa anticipată aduce atingere libertății sale de religie pe motiv că ar fi pe baza convingerilor și practicilor sale religioase. Invoca art. 9 al Convenției redactat după cum urmează:
« 1. Orice persoană are dreptul la libertatea gândirii, conștiinței și religiei; acest drept implică libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea individual sau colectiv, în public sau în privat, prin cult, predare, practici și îndeplinire de ritul.
2.Libertatea de a-și manifesta religia sau convingeri nu poate fi supusă decât unor restricții care, prevăzute prin lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea publică, pentru protecția ordinii, sănătății sau moralei publice, sau pentru protecția drepturilor și libertăților altora. »
1.
Tezele comparanților
a)
Guvernul
Guvernul susține că menținerea reclamantului în cadrul armatei se găsește în centrul problemei prezentate Curții. Măsura pensionării anticipate nu s-ar analiza ca o ingerință în libertatea conștiinței, religiei și convingerilor; ar viza să îndepărteze din armată persoane care au manifestat lipsa loialității lor față de baza națiunii turce, laicismul și care au adus atingere integrității indivizibile a statului cu teritoriul și națiunea sa, ale căror forțe armate ar fi garanți. Susține că activitățile și acțiunile contrare acestui principiu pot genera riscul distrugerii ordinii care domnește în armată și că este normal ca ele să fie considerate incompatibile cu disciplina militară. Referindu-se, printre altele, la hotărârile Vereinigung Democratischer Soldaten Österreichs și Gubi c. Austria din 19 decembrie 1994, Kalaç c. Turcia din 1 iulie 1997 și Grigoriades c. Grecia din 25 noiembrie 1997, Guvernul susține că « funcționarea eficace a unei armate se concepe dificil fără reguli juridice destinate a împiedica sabotarea disciplinei militare » și că « este constant în Europa că disciplina este indispensabilă pentru a asigura autoritatea armatei și că armata este indispensabilă pentru a asigura protecția democrației împotriva subversiei, aceasta în conformitate cu una dintre scopurile majore ale Convenției europene a drepturilor omului ».
Bazând-se pe documentele anexate observațiilor sale, Guvernul constată că reclamantul ar fi participat la reuniuni ideologice; ar fi adoptat ideologia integralismului și ar fi conformat-o pentru a-și organiza modul de viață; ar fi comis și acte de indisciplină dintre care unele sancționate de superiorii săi ierarhici. Remarcă că, pe baza documentelor conținute în dosarul personal al reclamantului, o comisie de nouă militari ar fi concluzionat că acesta a încălcat disciplina militară și trebuia pensionat anticipat în aplicarea articolului 50 c) al legii privind personalul militar. Consilul Superior Militar și-ar fi întemeiat decizia pe acest aviz.
b)
Reclamantul
Reclamantul susține că garanțiile Convenției se extind și la militari și că sistemul de disciplină militară instituit de state nu se ciocnește în sine cu obligațiile lor decurgând din Convenție.
Potrivit reclamantului, Guvernul încearcă să induc Curtea în eroare menționând toate sancțiunile disciplinare de care ar fi fost subiect pe toată cariera. De altfel, raportul de evaluare nefavorabil ar fi fost întocmit împotriva sa chiar înainte de pensionarea sa anticipată și fără a lua în considerare evaluările favorabile anterioare.
Reclamantul susține că pensionarea sa anticipată de o decizie a unui organ administrativ și din cauza convingerilor sale religioase ar constitui o ingerință în dreptul să la libertatea gândirii, conștiinței și religiei. El evidențiază că principiul laicismului este garanția libertății religiei și conștiinței. Referindu-se la hotărârea Kruslin c. Franța din 24 aprilie 1990, reamintește că dreptul intern trebuie să furnizeze protecție pentru a împiedica puterea publică să bafuiască, într-o manieră arbitrară, drepturile garantate de paragraful întâi al articolului 9 al Convenției. Unde puterea executivă este exercitată în secret, pericolul arbitrarului apare clar. Reclamantul adaugă că ofițerii și subofițerii sunt obligați, ca și alți funcționari și în virtutea numeroaselor dispoziții legale, să rămână fideli principiilor fundamentale ale statului și că această obligație ar trebui considerată în cadrul supremației dreptului și al respectării drepturilor omului. Principiul laicismului în Turcia este incontestabil; dar, atunci când asemenea principii oferă autorităților publice puterea de a aplica sancțiuni în caz de neascultare, trebuie să existe și garanții pentru a proteja persoana în cauză de arbitrar, și cadrul și limitele puterii în cauză trebuie să fie strict definite. Invocând, de asemenea, absența oricărui element indicând că comportamentul lui ar fi prejudiciat în vreun fel vieții militare, principiului laicismului statului turc, reclamantul concluzionează că a fost, totuși, privat de o carieră în care exceliza din cauza convingerilor sale religioase.
c)
Aprecierea Curții
Curtea reamintește că, după cum o protejează art. 9, libertatea gândirii, conștiinței și religiei reprezintă una dintre fundații ale unei « societăți democratice » în sensul Convenției. Ea figurează, în dimensiunea sa religioasă, printre elementele cele mai esențiale ale identității credincioșilor și al concepției lor despre viață, dar este și un bun prețios pentru atei, agnostici, sceptici sau indiferenți. Este vorba despre pluralism - greu cachetat de-a lungul secolelor - consubstanțial unei asemenea societăți. Această libertate implică, în special, libertatea de a adera sau nu la o religie și de a o practica sau de a nu o practica (cf. hotărârile Kokkinakis c. Grecia din 25 mai 1993, seria A nr. 260, p. 17, § 31, și Buscarini și alții c. San Marino [GC], nr. 24645/94, § 34, CEDO 1999-I).
Curtea a precizat că într-o societate democratică, unde mai multe religii coexistă în cadrul aceleiași populații, poate fi necesar să se asocieze această libertate cu limitări proprii pentru a reconcilia interesele diferitelor grupuri și a asigura respectarea convingerilor fiecăruia (hotărârea Kokkinakis citată, p. 18, § 33).
Curtea constată că este bine stabilit că Convenția se aplică în principiu membrilor forțelor armate și nu doar civililor. În interpretarea și aplicarea normelor acestui text în cazuri ca cel de față, Curtea trebuie totuși să fie atentă la particularitățile condiției militare și consecințele sale asupra situației membrilor forțelor armate (hotărârea Engel și alții c. Țările de Jos din 8 iunie 1976, seria A nr. 22, p. 23, § 54, și, mutatis mutandis, hotărârea Grigoriades c. Grecia din 25 noiembrie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-VII, pp. 2589-2590, § 45).
Pentru a stabili dacă această dispoziție a fost încălcată în cazul de față, trebuie mai întâi stabilit dacă măsura litigioasă constituia o ingerință în exercitarea dreptului reclamantului la « libertatea de a-și manifesta religia sau convingeri ».
După părerea Curții, prin îmbrățișarea unei cariere militare, reclamantul se înclinase de bunăvoie sistemului de disciplină militară. Acest sistem implică prin natura sa posibilitatea de a aduce limitări unor drepturi și libertăți ale membrilor forțelor armate care nu pot fi impuse civililor (hotărârea Engel și alții citată, p. 24, § 57). Statele pot adopta pentru armatele lor regulamente disciplinare interzicând un anumit comportament sau o anumită atitudine care merge împotriva ordinii stabilite corespunzând necesităților serviciului militar (cf. hotărârea Kalaç c. Turcia din 1 iulie 1997, Culegere 1997-IV, p. 1210, § 28). Aceste limitări pot include, de asemenea, o obligație pentru personalul militar de a renunța la angajarea în mișcarea fundamentalismului islamic, care are ca scop și plan de acțiune asumarea predominanței regulilor religioase (Yanașık c. Turcia, cererea nr. 14524/89, decizie a Comisiei din 6 ianuarie 1993, DR 74, p. 14).
Curtea constată că nu este contestat că militarii (ofițeri sau subofițeri ai armatei) pot îndeplini obligațiile religioase în limitele aduse de cerințele vieții militare. Din elementele dosarului rezultă că o comisie de nouă militari a examinat dosarul de evaluare al reclamantului enumerând actele de indisciplină și menționând participarea sa la activități integraliste și a constatat că nu prezenta profilul unui ofițer de armată. Această comisie a concluzionat că reclamantul a încălcat disciplina militară și trebuia pensionat anticipat în aplicarea articolului 50 c) al legii privind personalul militar. Curtea observă, de asemenea, că decretul Consilului Superior Militar nu se bazează pe convingerile și opiniile religioase ale reclamantului sau pe modul în care a îndeplinit obligațiile religioase, ci pe comportamentul și acțiunile sale care aduc atingere disciplinei militare și principiului laicismului.
Curtea concluzionează că măsura pensionării anticipate a reclamantului nu constituie o ingerință în dreptul garantat de art. 9 al Convenției. Rezultă că acest motiv este manifestabil nefondat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției și trebuie respins în aplicare a articolului 35 § 4.
B.
Privind presupusa încălcare a articolelor 6, 7 și 13 ale Convenției
Reclamantul invoca încălcarea articolelor 6 § 1 și 13 ale Convenției în sensul că este privat de acces la orice tribunal judiciar și expune că deciziile Consilului Superior Militar scapă de controlul judiciar. Susține, de asemenea, că decizia Consilului Superior Militar este contrară principiului legalității delictelor și pedepselor. Invoca la acest sens art. 7 al Convenției.
art. 6 prevede în special:
« 1. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va hotărî (...) contestațiile referitoare la drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...). »
art. 7 al Convenției se citează după cum urmează:
« 1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau omisiune care, la momentul în care a fost săvârșită, nu constituia o infracțiune potrivit legii naționale sau internaționale. De asemenea, nu este infligit nicio pedeapsă mai grea decât cea care era aplicabilă la momentul în care infracțiunea a fost săvârșită.
2.Prezentul articol nu va aduce atingere judecării și pedepsirii unei persoane vinovate pentru o acțiune sau omisiune care, la momentul în care a fost săvârșită, era criminală potrivit principiilor generale de drept recunoscute de națiunile civilizate. »
art. 13 al Convenției prevede după cum urmează:
« Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la un recurs efectiv la o instanță națională, chiar și dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționau în exercitarea funcțiilor lor oficiale. »
Privind aplicabilitatea articolului 6 al Convenției
1.
Tezele susținute la Curte
Guvernul consideră că litigiul în cauză nu privește o contestație referitoare la drepturi de caracter civil ale reclamantului sau referitoare la bine-întemeiarea unei acuzații penale adresate împotriva sa, în sensul articolului 6 § 1 al Convenției.
Reamintind principiul « autonomiei » noțiunilor de « drepturi și obligații de caracter civil » și « bine-întemeiarea unei acuzații penale », reclamantul susține că acuzațiile adresate împotriva lui de a desfășura activități integraliste și de a fi adoptat opinii fundamentaliste ilegale ar trebui considerate ca o acuzație penală. Susține că sancțiunea revocării impusă de Consilul Superior Militar, ținând seama de consecințe și gradul de severitate al acesteia, poate fi calificată ca sancțiune penală. Referindu-se la hotărârea Golder c. Regatul Unit din 21 februarie 1975, reclamantul pretinde că nu a putut sesiza un tribunal pentru a fi declarat nevinovat de acuzațiile adresate împotriva sa.
2.
Aprecierea Curții
a)
Privind existența unei « acuzații în materie penală »
Curtea constată că în cazul de față reclamantul a fost pensionat anticipat de un organ militar pentru acte de indisciplină în aplicarea articolului 50 c) al legii privind personalul militar. Reamintește la acest sens că a trebuit deja să se pronunțe asupra unei probleme analoage în două cazuri referitoare la disciplina militară (hotărârea Engel și alții citată) și la menținerea ordinii în contextul penitenciar (hotărârea Campbell și Fell c. Regatul Unit din 28 iunie 1984, seria A nr. 80). Recunoscând statelor dreptul de a face diferență între drept penal și drept disciplinar, Curtea s-a rezervat puterea de a se asigura că granița trasată nu aduce atingere scopului și obiectivului articolului 6. Va folosi în cazul de față criteriile care rezultă din jurisprudența sa constantă pe acest punct (cf., printre altele, hotărârile Engel și alții citată, pp. 34-35, §§ 81-82, și Öztürk c. Germania din 21 februarie 1984, seria A nr. 73, p. 18, § 50): mai întâi este important să se stabilească dacă textul care definește infracțiunea în cauză aparține sau nu dreptului penal potrivit tehnicii juridice a statului pârât; trebuie examinată apoi, ținând seama de scop și obiectiv al articolului 6, al sensului obișnuit al termenilor și al dreptului statelor contractante, natura infracțiunii precum și natura și gradul de gravitate al sancțiunii pe care risca s-o sufere persoana în cauză.
În cazul de față, potrivit legislației turce, actele de indisciplină și conducuta imoral reprochate reclamantului cad fără îndoială sub textele aparținând dreptului disciplinar.
Cât privește natura sancțiunii, Curtea reamintește că « sancțiunile disciplinare au în general ca scop asigurarea respectării, de către membri ai grupurilor de persoane particulare, a regulilor de comportament specifice acestora din urmă » (cf. hotărârea Weber c. Elveția din 22 mai 1990, seria A nr. 177, p. 18, § 33).
Ținând seama de considerațiile sale privind examinarea articolului 9 al Convenției, Curtea constată că în cazul de față sancțiunea revocării infligite reclamantului se situează în domeniul disciplinei cerute în forțele armate și se adresează doar unui grup determinate dotat cu statut particular. De aceea, Curtea concluzionează că decizia revocării nu saurait fi considerată o sancțiune penală impusă ca urmare a unei condamnări pentru o « infracțiune » în sensul articolului 6 § 1 al Convenției (cf., printre altele, Batur c. Turcia (decizie), nr. 38604/97, 4.7.2000; Erbek c. Turcia (decizie), nr. 38923/97, 4.7.2000; Duran c. Turcia (decizie), nr. 38925/97, 4.7.2000; Durgun c. Turcia (decizie), nr. 40751/98, 4.7.2000; Denden și alții c. Turcia (decizie), nr. 40754/98, 4.7.2000).
b)
Privind existența « contestațiilor » referitoare la drepturi « de caracter civil »
Curtea se referă la acest sens la hotărârea Pellegrin c. Franța din 8 decembrie 1999 ([GC], nr. 28541/95, CEDO 1999-VIII) prin care a constatat:
« Prin urmare, Curtea decide că sunt singuri scuturați de domeniul de aplicare a articolului 6 § 1 al Convenției litigiile agenților publici al căror angajament este caracteristic al activităților specifice ale administrației publice în măsura în care aceasta acționează ca deținător al puterii publice încărcinată cu salvgardarea intereselor generale ale statului sau ale altor colectivități publice. Un exemplu evident al unor asemenea activități este constituit de forțele armate și poliție. »
Prin urmare, art. 6 § 1 nu se aplică în cazul de față și rezultă că acest motiv este incompatibil ratione materiae cu dispozițiile Convenției, în sensul articolului 35 § 3, și trebuie respins în aplicare a articolului 35 § 4.
Privind art. 7 al Convenției
Curtea constată că această dispoziție consacră principiul legalității delictelor și pedepselor și interzice, de asemenea, retroactivitatea legii penale (cf. hotărârea Kokkinakis citată, p. 22, § 52).
Ținând seama de considerațiile sale de mai sus privind aplicabilitatea articolului 6, Curtea consideră că art. 7 nu se aplică în cazul de față.
Rezultă că această parte a cererii este, de asemenea, incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției, în sensul articolului 35 § 3, și trebuie respinsă în aplicare a articolului 35 § 4.
Privind art. 13 al Convenției
Curtea reamintește că art. 13 cere un recurs efectiv pentru singurele plângeri care pot fi considerate « defensabile » în conformitate cu Convenția (cf., printre altele, hotărârea Powell și Rayner c. Regatul Unit din 21 februarie 1990, seria A nr. 172, p. 14, § 31).
Ținând seama de concluziile sale de mai sus privind presupusa încălcare a articolului 9 al Convenției, Curtea consideră că alegațiile reclamantului pe acest punct nu pot fi considerate ca un motiv defensabil în conformitate cu Convenția. De aceea, nu constată nicio aparență de încălcare a articolului 13 al Convenției la acest sens.
Rezultă că această parte a cererii este, de asemenea, manifestabil nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției și trebuie respinsă în aplicare a articolului 35 § 4.
Din aceste motive, Curtea, cu majoritate,
Declară
cererea inadmisibilă.
Michael O'Boyle
Elisabeth Palm
Grefier
Președintă
de la requête n° 38603/97
présentée par Abdülkadir DEMİRHAN
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant les
12 juin et 9 octobre 2001 en une chambre composée de
M
mes
E.
Palm
,
présidente
,
W.
Thomassen
,
MM.
L.
Ferrari Bravo
,
Gaukur
Jörundsson
,
C.
Bîrsan
,
J.
Casadevall
,
juges
,
F.
Gölcüklü
,
juge
ad hoc,
et de
M.
M.
O’Boyle,
greffier de section
.
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 14 octobre 1997 et enregistrée le 13
novembre 1997,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Vu les observations présentées oralement par les parties à l’audience du 12
juin 2001,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Abdülkadir Demirhan, est un ressortissant turc né en 1959. Il est représenté devant la Cour par M
es
Vehbi Sağ et Tevfik Demirel, avocats à Ankara. A
l’audience du 12 juin 2001, le requérant était représenté par M
e
T.
Demirel, assisté de M
es
Ș.
Alpaslan, co-agent, M. O. Nalcıoğlu, conseiller, M
me
me
D.B. Ulusoy et M
lle
D.
Kılıslıoğlu, experts.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
En 1980, le requérant débuta sa carrière militaire dans la marine nationale.
Par arrêté du 10 décembre 1996, le Conseil supérieur militaire (
Yüksek Askeri Șura
) décida de révoquer le requérant de l’armée, commandant de la marine nationale, pour actes d’indiscipline et conduite immorale, en application de l’article 50 c) de la loi sur le personnel militaire. Le 6 janvier 1997, le requérant demanda devant la Haute Cour administrative militaire (
Askeri Yüksek İdare Mahkemesi
) l’annulation de cet arrêté.
Le 15 avril 1997, la Haute Cour administrative militaire se déclara incompétente pour connaître de la demande d’annulation au motif que, selon l’article 125 de la Constitution, les décisions du Conseil supérieur militaire sont définitives et ne peuvent être soumises à un contrôle judiciaire.
Le Gouvernement présente sa version des faits comme suit.
Selon les rapports de renseignements, le requérant était dans la catégorie du personnel suspecté d’intégrisme et était en relation avec des communautés connues comme ayant des tendances fondamentalistes islamiques
; il ne participait pas aux activités sociales, faisait ses prières pendant les heures de travail et ne respectait pas les règlements.
Une commission de neuf militaires conclut que le requérant avait violé la discipline militaire et devait être mis à la retraite anticipée en application de l’article
50 c) de la loi sur le personnel militaire. Le Conseil supérieur militaire fonda sa décision sur cet avis.
B.
Le droit interne pertinent
L’article 125 de la Constitution
«
La voie de recours est ouverte contre tous les actes et décisions de l’administration.
Les actes du président de la République relevant de sa seule compétence et les décisions du
Conseil supérieur militaire échappent au contrôle judiciaire.
»
L’article 129 §§ 2, 3 et 4 de la Constitution turque
prévoit qu’une sanction disciplinaire ne peut être infligée aux fonctionnaires, autres que les militaires, qu’à la condition que soit respecté le principe du respect des droits de la défense. Il dispose en outre que les sanctions disciplinaires, autres que les avertissements et les réprimandes, sont soumises au contrôle judiciaire. Les dispositions concernant les militaires sont réservées.
L’article 50 c) de la loi n° 926 sur le personnel militaire
«
Révocation pour actes d’indiscipline et conduite immorale
:
Nonobstant l’ancienneté dans le service, les officiers dont le maintien dans les forces armées est jugé inapproprié à la suite d’indiscipline et de conduite immorale sont soumis à la loi sur la caisse de retraite turque.
Les autorités compétentes pour engager la procédure, examiner les dossiers de notation, faire leur suivi, en tirer des conclusions et accomplir tout autre acte ainsi que toute formalité de cette procédure sont établies par le règlement sur la notation des officiers. Les officiers dont les cas sont soumis, par l’état major, à l’examen du Conseil supérieur militaire, sont écartés de l’armée par une décision du Conseil supérieur militaire.
»
L’article 94 b) de la loi n° 926 sur le personnel militaire
«
b) Révocation pour actes d’indiscipline et conduite immorale
Nonobstant l’ancienneté dans le service, les sous-officiers dont le maintien dans les forces armées est jugé inapproprié à la suite d’indiscipline et de conduite immorale sont soumis à la loi sur la caisse de retraite turque.
Les autorités compétentes pour engager la procédure, examiner les dossiers de notation, faire leur suivi, en tirer des conclusions et accomplir tout autre acte ainsi que toute formalité de cette procédure sont établies par le règlement sur la notation des sous-officiers. Les sous-officiers dont les cas sont soumis, par l’état major, à l’examen du Conseil supérieur militaire, sont écartés de l’armée par une décision du Conseil supérieur militaire.
»
L’article 99 du règlement sur la notation des officiers
«
Nonobstant l’ancienneté dans le service, la procédure de mise à la retraite sera appliquée à tous ceux dont le maintien au sein de forces armées est jugé inapproprié suite à leur indiscipline ou à leur conduite immorale, fondée sur l’un des motifs cités ci-dessous, tel qu’établi dans un ou plusieurs documents relatifs au dernier grade de l’intéressé.
a) à d) (...)
e) lorsque leurs comportements et agissements révèlent qu’ils ont adopté des opinions politiques illégales, subversives, séparatistes, intégristes et idéologiques ou qu’ils ont participé à la propagation de telles opinions.
»
Selon l’article 53 e) du règlement sur la notation des sous-officiers
, la procédure de mise à la retraite sera appliquée à tous les sous-officiers dont les comportements et agissements révèlent qu’ils ont adopté des opinions politiques illégales, subversives, séparatistes, intégristes et idéologiques ou qu’ils ont participé à la propagation de telles opinions.
Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, le requérant se plaint de n’avoir disposé d’aucun recours effectif pour attaquer la décision prise par le Conseil supérieur militaire devant les juridictions internes. Il expose à cet égard que l’article 125 de la Constitution turque prévoit que les décisions du Conseil supérieur militaire échappent au contrôle judiciaire.
Le requérant soutient également que, sans qu’une sanction administrative ou pénale ne lui ait été infligée, il a été révoqué, contrairement aux articles
50 de la loi n 926 sur le personnel militaire et 99 du règlement sur la notation des officiers. Il allègue que cette décision est contraire au principe de légalité des délits et des peines et invoque à cet égard l’article
7 de la Convention.
Invoquant l’article 9 de la Convention, le requérant se plaint enfin d’avoir été révoqué de l’armée en raison de ses convictions religieuses.
A.
Sur la violation alléguée de l’article 9 de la Convention
Le requérant soutient que sa mise à la retraite anticipée porte atteinte à sa liberté de religion au motif qu’elle serait fondée sur ses convictions et pratiques religieuses. Il invoque l’article 9 de la Convention ainsi libellé
:
«
1.
Toute personne a droit à la liberté de pensée, de conscience et de religion
; ce droit implique la liberté de changer de religion ou de conviction, ainsi que la liberté de manifester sa religion ou sa conviction individuellement ou collectivement, en public ou en privé, par le culte, l’enseignement, les pratiques et l’accomplissement des rites.
2.
La liberté de manifester sa religion ou ses convictions ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité publique, à la protection de l’ordre, de la santé ou de la morale publiques, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.
»
1.
Thèse des comparants
a)
Le Gouvernement
Le Gouvernement fait valoir que le maintien du requérant au sein de l’armée se trouve au centre du problème soumis à la Cour. La mesure de mise à la retraite anticipée ne s’analyserait pas en une ingérence dans la liberté de conscience, de religion et de conviction
; elle viserait à éloigner de l’armée des personnes ayant manifesté leur manque de loyauté envers le fondement de la nation turque, la laïcité et ayant porté atteinte à l’intégrité indivisible de l’Etat avec son territoire et sa nation, dont les forces armées seraient garantes. Il soutient que les activités et agissements contraires à ce principe peuvent engendrer le risque de destruction de l’ordre régnant dans l’armée et qu’il est normal qu’ils soient considérés comme incompatibles avec la discipline militaire. Se référant, entre autres, aux arrêts Vereinigung Democratischer Soldaten Österreichs et Gubi c. Autriche du 19 décembre 1994, Kalaç c. Turquie du 1
er
juillet 1997 et Grigoriades c. Grèce du 25
novembre 1997, le Gouvernement fait valoir que «
le fonctionnement efficace d’une armée ne se conçoit guère sans des règles juridiques destinées à empêcher de saper la discipline militaire
» et qu’il est «
constant en Europe que la discipline est indispensable pour assurer l’autorité de l’armée et que l’armée est indispensable pour assurer la protection des démocraties contre la subversion, ceci conformément à l’une des finalités majeures de la Convention européenne des droits de l’Homme
».
Se basant sur les pièces annexées à ses observations, le Gouvernement fait observer que le requérant aurait participé à des réunions idéologiques
; il aurait adopté l’idéologie intégriste et s’y serait conformé pour organiser sa manière de vivre
; il aurait également commis des actes d’indiscipline dont certains sanctionnés par ses supérieurs hiérarchiques. Il relève que, sur la base des documents contenus dans le dossier personnel du requérant, une commission de neuf militaires aurait conclu que celui-ci avait violé la discipline militaire et devait être mis à la retraite anticipée en application de l’article 50 c) de la loi sur le personnel militaire. Le Conseil supérieur militaire aurait fondé sa décision sur cet avis.
b)
Le requérant
Le requérant fait valoir que les garanties de la Convention s’étendent aussi aux militaires et que le système de discipline militaire instauré par les Etats ne se heurte pas en soi à leurs obligations découlant de la Convention.
Selon le requérant, le Gouvernement tente d’induire la Cour en erreur en mentionnant toutes les sanctions disciplinaires dont il aurait fait l’objet tout au long de sa carrière. Par ailleurs, le rapport d’appréciation défavorable aurait été établi à son encontre juste avant sa mise à la retraite anticipée et sans prendre en compte les notations favorables antérieures.
Le requérant soutient que sa mise à la retraite anticipée par une décision d’un organe administratif et du fait de ses croyances religieuses constituerait une ingérence à son droit à la liberté de pensée, de conscience et de religion. Il met en exergue que le principe de la laïcité est la garantie de la liberté de religion et de conscience. Se référant à l’arrêt Kruslin c. France du 24
avril 1990, il rappelle que le droit interne doit fournir une protection afin d’empêcher le pouvoir public de bafouer, d’une manière arbitraire, les droits garantis par le premier paragraphe de l’article 9 de la Convention. Là où le pouvoir exécutif est exercé de manière secrète, le danger d’arbitraire apparaît clairement. Le requérant ajoute que les officiers et sous-officiers sont tenus, comme les autres fonctionnaires et en vertu de nombreuses dispositions légales, de rester fidèles aux principes fondamentaux de l’Etat et que cette obligation devrait être considérée dans le cadre de la suprématie du droit et du respect des droits de l’homme. Le principe de la laïcité en Turquie est indiscutable
; mais, lorsque de tels principes donnent aux autorités publiques le pouvoir d’appliquer des sanctions en cas de désobéissance, il doit aussi y avoir des garanties afin de protéger l’intéressé de l’arbitraire, et le cadre et les limites du pouvoir en question doivent être strictement définis. Invoquant également l’absence de tout élément indiquant que son comportement aurait nui de quelque façon que ce soit à la vie militaire, au principe de la laïcité de l’Etat turc, le requérant conclut qu’il a néanmoins été privé d’une carrière dans laquelle il excellait en raison de ses convictions religieuses.
c)
Appréciation de la Cour
La Cour rappelle que, telle que la protège l’article 9, la liberté de pensée, de conscience et de religion représente l’une des assises d’une «
société démocratique
» au sens de la Convention. Elle figure, dans sa dimension religieuse, parmi les éléments les plus essentiels de l’identité des croyants et de leur conception de la vie, mais elle est aussi un bien précieux pour les athées, les agnostiques, les sceptiques ou les indifférents. Il y va du pluralisme –
chèrement conquis au cours des siècles
– consubstantiel à pareille société. Cette liberté implique, notamment, celle d’adhérer ou non à une religion et celle de la pratiquer ou de ne pas la pratiquer (voir les arrêts Kokkinakis c. Grèce du 25 mai 1993, série A n° 260, p. 17, § 31, et
Buscarini et autres c. Saint-Marin
[GC], n° 24645/94, § 34, CEDH 1999-I).
La Cour a précisé que dans une société démocratique, où plusieurs religions coexistent au sein d’une même population, il peut se révéler nécessaire d’assortir cette liberté de limitations propres à concilier les intérêts des divers groupes et à assurer le respect des convictions de chacun (arrêt Kokkinakis précité, p. 18, § 33).
La Cour fait observer qu’il est bien établi que la Convention vaut en principe pour les membres des forces armées et non pas uniquement pour les civils. En interprétant et appliquant les normes de ce texte dans des affaires comme la présente, la Cour doit cependant être attentive aux particularités de la condition militaire et à ses conséquences sur la situation des membres des forces armées (arrêt Engel et autres c. Pays-Bas du 8 juin 1976, série A n° 22, p. 23, § 54, et,
mutatis mutandis
, arrêt Grigoriades c.
Grèce du 25 novembre 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997-VII, pp.
2589–2590, § 45).
Pour savoir si cette disposition a été méconnue dans le cas d’espèce, il faut d’abord rechercher si la mesure litigieuse constituait une ingérence dans l’exercice du droit du requérant à la «
liberté de manifester sa religion ou ses convictions
».
De l’avis de la Cour, en embrassant une carrière militaire, le requérant se pliait de son propre gré au système de discipline militaire. Ce système implique par sa nature la possibilité d’apporter à certains droits et libertés des membres des forces armées des limitations ne pouvant être imposées aux civils (arrêt Engel et autres précité, p. 24, § 57). Les Etats peuvent adopter pour leurs armées des règlements disciplinaires interdisant tel ou tel comportement, notamment une attitude qui va à l’encontre de l’ordre établi répondant aux nécessités du service militaire (voir l’arrêt Kalaç
c. Turquie du 1
er
juillet 1997,
Recueil
p. 1210, § 28). Ces limitations peuvent comporter également un devoir pour le personnel militaire de renoncer à s’engager dans le mouvement de fondamentalisme islamique, qui a pour but et pour plan d’action d’assumer la prééminence des règles religieuses (Yanașık
c. Turquie, requête n° 14524/89, décision de la Commission du 6
janvier 1993, DR 74, p. 14).
La Cour relève qu’il n’est pas contesté que les militaires (officiers ou sous-officiers de l’armée) puissent s’acquitter de leurs obligations religieuses dans les limites apportées par les exigences de la vie militaire. Il ressort des éléments du dossier qu’une commission de neuf militaires a examiné le dossier de notation du requérant énumérant les actes d’indiscipline et faisant état de sa participation à des activités intégristes et elle a constaté qu’il ne présentait pas le profil d’un officier de l’armée. Cette commission a conclu que le requérant avait violé la discipline militaire et devait être mis à la retraite anticipée en application de l’article 50 c) de la loi sur le personnel militaire. La Cour remarque également que l’arrêté du Conseil supérieur militaire ne se fonde pas sur les convictions et opinions religieuses du requérant ou sur la manière dont il remplissait ses devoirs religieux mais sur son comportement et ses agissements portant atteinte à la discipline militaire et au principe de laïcité.
La Cour en conclut que la mesure de mise à la retraite anticipée du requérant ne constitue pas une ingérence dans le droit garanti par l’article
9 de la Convention. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejeté conformément à l’article 35 § 4.
B.
Sur la violation alléguée des articles 6, 7 et 13 de la Convention
Le requérant allègue la violation des articles 6 § 1 et 13 de la Convention en ce qu’il se voit privé d’un accès à tout tribunal judiciaire et expose que les décisions du Conseil supérieur militaire échappent au contrôle judiciaire. Il soutient en outre que la décision du Conseil supérieur militaire est contraire au principe de légalité des délits et des peines. Il invoque à cet égard l’article 7 de la Convention.
L’article 6 dispose notamment
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera, (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, (...).
»
L’article 7 de la Convention se lit comme suit
:
«
1.
Nul ne peut être condamné pour une action ou une omission qui, au moment où elle a été commise, ne constituait pas une infraction d’après le droit national ou international. De même il n’est infligé aucune peine plus forte que celle qui était applicable au moment où l’infraction a été commise.
2.
Le présent article ne portera pas atteinte au jugement et à la punition d’une personne coupable d’une action ou d’une omission qui, au moment où elle a été commise, était criminelle d’après les principes généraux de droit reconnus par les nations civilisées.
»
L’article 13 de la Convention dispose comme suit
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
Sur l’applicabilité de l’article 6 de la Convention
1.
Thèses défendues devant la Cour
Le Gouvernement estime que le litige en question ne concerne pas une contestation portant sur des droits de caractère civil du requérant ou ayant trait au bien-fondé d’une accusation pénale dirigée contre lui, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.
Rappelant le principe de l’«
autonomie
» des notions de «
droits et obligations de caractère civil
» et «
de bien-fondé d’une accusation pénale
», le requérant soutient que les reproches dirigés contre lui de mener des activités intégristes et d’avoir adopté des opinions fondamentalistes illégales devraient être considérés comme une accusation pénale. Il fait valoir que la sanction de révocation imposée par le Conseil supérieur militaire, eu égard à ses conséquences et son degré de sévérité, peut être qualifiée de sanction pénale. Se référant à l’arrêt Golder c. Royaume-Uni du 21 février 1975, le requérant prétend qu’il n’a pas pu saisir un tribunal afin de se faire innocenter des accusations portées contre lui.
2.
Appréciation de la Cour
a)
Sur l’existence d’
«
accusation en matière pénale
»
La Cour relève qu’en l’espèce le requérant a été mis à la retraite anticipée par un organe militaire pour actes d’indiscipline en application de l’article
50 c) de la loi sur le personnel militaire. Elle rappelle à cet égard qu’elle a déjà eu à se prononcer sur un problème analogue dans deux affaires relatives à la discipline militaire (arrêt Engel et autres précité) et au maintien de l’ordre dans le contexte carcéral (arrêt Campbell et Fell c.
Royaume-Uni du 28 juin 1984, série A n° 80). Tout en reconnaissant aux Etats le droit de distinguer entre droit pénal et droit disciplinaire, la Cour s’est réservée le pouvoir de s’assurer que la frontière ainsi tracée ne porte pas atteinte à l’objet et au but de l’article
6.Elle utilisera en l’espèce les critères qui se dégagent sur ce point de sa jurisprudence constante (voir, entre autres, les arrêts Engel et autres précité, pp.
34-35, §§ 81-82, et Öztürk c. Allemagne du 21 février 1984, série A n° 73, p. 18, § 50)
: il importe d’abord de savoir si le texte définissant l’infraction en cause ressortit ou non au droit pénal d’après la technique juridique de l’Etat défendeur
; il y a lieu d’examiner ensuite, eu égard à l’objet et au but de l’article 6, au sens ordinaire de ses termes et au droit des Etats contractants, la nature de l’infraction ainsi que la nature et le degré de gravité de la sanction que risquait de subir l’intéressé.
En l’occurrence, d’après la législation turque, les actes d’indiscipline et la conduite immorale reprochés au requérant tombent sans nul doute sous le coup de textes appartenant au droit disciplinaire.
Quant à la nature de la sanction, la Cour rappelle que «
les sanctions
disciplinaires ont en général pour but d’assurer le respect, par les membres de groupes de particuliers, des règles de comportement propres à ces derniers
» (voir l’arrêt Weber c. Suisse du 22 mai 1990, série A n 177, p. 18, § 33).
Eu égard à ses considérations quant à l’examen de l’article 9 de la Convention, la Cour relève qu’en l’espèce la sanction de révocation infligée au requérant se situe dans le domaine de la discipline requise dans les forces armées et ne s’adresse qu’à un groupe déterminé doté d’un statut particulier. Dès lors, la Cour conclut que la décision de révocation ne saurait passer pour une sanction pénale imposée à la suite d’une condamnation pour une «
infraction
» au sens de l’article 6 § 1 de la Convention (voir, entre autres,
Batur c. Turquie
(déc.), n° 38604/97, 4.7.2000
;
Erbek c. Turquie
(déc.), n°
38923/97, 4.7.2000
;
Duran c. Turquie
(déc.), n° 38925/97, 4.7.2000
;
Durgun c. Turquie
(déc.), n° 40751/98, 4.7.2000
;
Denden et autres c. Turquie
(déc.), n° 40754/98, 4.7.2000).
b)
Sur l’existence de «
contestations
» relatives à des droits «
de caractère civil
»
L
a Cour se réfère à cet égard à son arrêt
Pellegrin c. France
du 8
décembre 1999 ([GC], n°
28541/95, CEDH 1999-VIII) par laquelle elle a relevé
:
«
Par conséquent, la Cour décide que sont seuls soustraits au champ d’application de l’article 6 § 1 de la Convention les litiges des agents publics dont l’emploi est caractéristique des activités spécifiques de l’administration publique dans la mesure où celle-ci agit comme détentrice de la puissance publique chargée de la sauvegarde des intérêts généraux de l’Etat ou des autres collectivités publiques. Un exemple manifeste de telles activités est constitué par les forces armées et la police.
»
Partant, l’article 6 § 1 ne trouve pas à s’appliquer en l’espèce et il s’ensuit que ce grief est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article 35 § 3, et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4.
Sur l’article 7 de la Convention
La Cour note que cette disposition consacre le principe de légalité des délits et des peines et prohibe également la rétroactivité de la loi pénale (voir l’arrêt Kokkinakis précité, p. 22, § 52).
Au vu de ses considérations ci-dessus quant à l’applicabilité de l’article
6, la Cour estime que l’article 7 n’est pas applicable en l’espèce.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est également incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article
35 § 3, et doit être rejetée en application de l’article 35 § 4.
Sur l’article 13 de la Convention
La Cour rappelle que l’article 13 exige un recours effectif pour les seules plaintes que l’on peut estimer «
défendables
» au regard de la Convention (voir, entres autres, l’arrêt Powell et Rayner c. Royaume-Uni du 21 février 1990, série A n° 172, p. 14, § 31).
Eu égard à ses conclusions ci-dessus quant à la violation alléguée de l’article 9 de la Convention, la Cour estime que les allégations du requérant sur ce point ne sauraient être considérées comme un grief défendable au regard de la Convention. Dès lors, elle ne relève aucune apparence de violation de l’article 13 de la Convention à cet égard.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est également manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejetée conformément à l’article 35 § 4.
Par ces motifs, la Cour, à la majorité,
Déclare
la requête irrecevable.
Michael
O’Boyle
Elisabeth
Palm
Greffier
Présidente