CtEDO 14.06.2001 Auto

MATTHIES-LENZEN contre le LUXEMBOURG

RESPONDENT
LUX
HOTĂRÂRE
14.06.2001
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Recevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2001
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
MATTHIES-LENZEN contre le LUXEMBOURG (CtEDO, 2001)
HUDOC · oficial

A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 45165/99 prezentate de Doris și Götz MATTHIES-LENZEN împotriva Luxemburgului Curtea Europeană a Drepturilor Lângă (secțiunea a doua), care se află la 14 iunie 2001 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele A.B. Baka Bonello Strážnická domnii Lorenzen Fischbach Kovler judecătorii M. E. Fribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 19 august 1998 și înregistrată la 5 ianuarie 1999, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamanții sunt cetățeni germani, născuți în 1945 și, respectiv, 1935. Ei au domiciliul la Köln. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către D. Spielmann, avocat în baroul din Luxemburg. La 28 octombrie 1993, reclamanții au depus plângeri, cu constituirea unei părți civile împotriva responsabililor societății cu răspundere limitată T.A., stabilită și având sediul social la Luxemburg, precum și împotriva oricărei persoane pe care le-ar dezvălui. Prin ordonanța din 9 noiembrie 1993, instanța de judecată a constatat depunerea plângerii și le-a cerut reclamanților să înregistreze o sumă de 20 000 LUF. La 1 martie 1994, ministerul public a încheiat la data de: deschiderea unei informații. Prin scrisoarea din 7 februarie 1995, avocatul celor care se află sub jurisdicția instanței judecătorești din statul membru în care se află dosarul, s Prin scrisoarea din 9 februarie 1995, judecătorul i-a comunicat că poliția judiciară fusese mandatată, la 7 martie 1994, să efectueze o anchetă. La 24 martie 1995, reclamanții au fost audiați de poliția judiciară. Prin scrisoarea din 5 aprilie 1995, avocatul reclamanților a adus încă câteva detalii declarațiilor reclamanților săi. El a mai spus și că aceștia au avut impresia că judecata era efectuată împotriva unor persoane ale căror fețe nu erau dezvăluite în mod nefavorabil împotriva lor. Prin scrisoarea din 10 octombrie 1995, avocatul întreprinderilor aflate în dificultate la instanța de judecată din statul de executare al dosarului. Acesta din urmă, la 12 octombrie 1995, că ancheta era încă în desfășurare. La 23 octombrie 1995, instanța de judecată a dispus anchetatorilor să procedeze la audierea unui fost angajat al societății. Raportul din 27 noiembrie 1995 întocmit de poliția judiciară a fost depus la firma de avocatură la data de 6 decembrie 1995. Prin scrisorile din 7 martie 1996 și 6 mai Mai 1996, el reamintea că art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează oricărui justițiar dreptul la audierea cauzei sale într-un termen rezonabil. Prin scrisoarea din 18 iunie 1996, el a vărsat încă două piese la dosar. Prin scrisoarea din 4 decembrie 1997, avocatul reclamanților l-a informat pe judecător că clienții săi au început să dispere și le-a cerut anchetatorilor să stabilească termene pentru încheierea anchetei. Prin scrisoarea din 27 februarie 1998, judecătorul judecător a răspuns că poliția judiciară a depus un raport mare, care necesita verificări suplimentare, în special prin intermediul unei comisii de recurs și a promis informații încă de la sfârșitul acestor măsuri. La aceeași dată, două ordonanțe de percheziție au fost emise de instanța de judecată. Judecătorul de judecată a fost, de asemenea, acuzat de audierea unui martor, care a avut loc la 6 octombrie 1998. La aceeași dată a fost adresată o comisie internațională de trimitere la Parchetul General. Reprezentantul reclamanților a fost informat în aceeași zi cu privire la măsurile ordonate. La data de 2 iulie 1998, avocatul reclamanților l-a întrebat pe judecător dacă măsurile anunțate au fost efectuate. Prin scrisoarea din 6 iulie 1998, acesta din urmă a informat că măsurile de decădere nu au fost încă realizate. Reclamanții au transmis Curții o scrisoare din partea Parchetului din 11 iulie 1998 mai 2001 din care rezultă că instanța de judecată a aplicat acuzații împotriva a două persoane ale șefului abuzului de încredere, dar că, în urma închiderii dosarului de către instanța de judecată, Parchetul a solicitat îndeplinirea unor sarcini suplimentare. În această scrisoare, procurorul mai precizează că judecătorul judecător va efectua, în urma acestor rechiziții, o nouă interogare a unuia dintre inculpați. Invocând art. 6 din Convenție, reclamanții denunță durata procedurii de examinare a plângerii lor cu constituirea unei părți civile depuse la 28 octombrie 1993, care este în prezent neterminată, din cauza faptului că unul dintre inculpați va fi audiat de instanța de judecată la cererea Parchetului. În observațiile lor ca răspuns depuse la 4 aprilie 2000, reclamanții au invocat, de asemenea, încălcarea articolului 13 din convenție, motivând că nu există în dreptul luxemburghez de a introduce o cale de atac directă, rapidă și eficientă pentru a se plânge de o încălcare a articolului 6 din convenție ca urmare a unei depășiri a termenului rezonabil ÎN Primul motiv al reclamanților se referă la durata procedurii care a început la 28 octombrie 1993 prin depunerea unei plângeri cu constituirea unei părți civile și este încă în curs de desfășurare și, prin urmare, a durat deja aproape șapte ani. Potrivit reclamanților, durata procedurii nu îndeplinește cerința termenului rezonabil 6 alin. (1) din Convenție, care prevede în special că orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, stabilită prin lege, care va decide, fie cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, fie cu privire la temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva ei Guvernul consideră că art. 6 din Convenție nu se aplică în speță. Acesta reamintește că această dispoziție se referă numai la procedurile care privesc pe bună dreptate orice acuzație în materie penală mai și la contestațiile privind drepturile și obligațiile cu caracter civil. Cu toate acestea, Tribunalul constată, pe de o parte, că, în speță, nicio acțiune penală nu este îndreptată împotriva reclamanților. Pe de altă parte, acesta susține că reclamanții nu pot pretinde decât contestații privind drepturile și obligațiile cu caracter civil n mai erau în joc, dat fiind că constituirea părții civile se referă numai la suma de 1 LUF. În plus, consideră că reclamanții ar fi putut să renunțe la calea penală urmată, pentru a se putea adresa civilului în continuare. Reclamanții consideră că au invocat art. 6 alineatul (1) prin contestații privind drepturile și obligațiile cu caracter civil, și nu în materie penală. În plus, reclamanții precizează că, în plângerea lor, aceștia au constituit o parte civilă. În ceea ce privește suma de 1 LUF sub rezerva majorării de capital, aceștia și-au rezervat în mod expres dreptul de a majora valoarea despăgubirilor. În plus, reclamanții reamintesc că, în plângerea lor, au menționat o reducere de 400 000 DEM în detrimentul societății ale cărei beneficiari economici sunt. Infractorul deține civilul în stare de libertate și o autoritate de lucru judecată de penalitatea asupra civilului și consideră că o acțiune care a avut loc în fața instanțelor civile ar fi fost în orice fel în curs de desfășurare până la sfârșitul litigiului penal. Curtea amintește că, pentru a stabili dacă art. 6 alineatul (1) din Convenție se aplică în materie civilă, aceasta trebuie să caute dacă a existat o contestație privind un drept civil Pe de altă parte, procedura trebuie să fie direct decisivă pentru un astfel de drept (cf. Auit-Mouhoub c. Franța, Rec.1998-VIII, fasc. 96 (28.10.98), p. 3226, § 43). Curtea constată că, în pofida faptului că tribunalele au solicitat, în dreptul intern, despăgubiri de 1 LUF, acestea și-au rezervat dreptul de a majora această sumă ulterior și au menționat că societatea, ale cărei beneficiari economici sunt, a suferit un prejudiciu de peste 400 000 DEM. În aceste condiții, nu se poate considera în mod rezonabil că nu există niciun drept de natură civilă care să le afecteze patrimoniul. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că excepția impusă de guvern nu poate fi reținută. Guvernul ridică, de asemenea, o excepție de la faptul că nu au fost respectate căile de atac interne, pe motiv că reclamanții ar fi trebuit să inițieze o acțiune civilă împotriva statului pe baza articolului 1 din Legea nr. 1 septembrie 1988 privind răspunderea pentru statul membru și autoritățile publice, care constituie o cale de atac eficientă și suficientă și care prevede acordarea de despăgubiri în cazul unei funcționări defectuoase a serviciilor judiciare. Reclamanții consideră că au epuizat toate căile de atac interne care le-au fost deschise. Curtea consideră că teza guvernului este atât de strâns legată de substanța obiecțiilor reclamanților pe teren la art. 13 din Convenție încât este necesar să se adauge excepția la fond. În ceea ce privește fondul cauzei, guvernul consideră că cererea este vădit nefondată, susținând că plângerea se referă la tranzacții în litigiu ale căror victime sunt persoane juridice, și nu reclamanții. Reclamanții observă că autoritățile nu și-au îndeplinit îndatoririle pe care le-au îndeplinit în urma numeroaselor inițiative și avertizări din partea mandatarului lor. În plus, majoritatea obligațiilor nu au fost îndeplinite decât după o perioadă foarte lungă de timp. De asemenea, reclamanții reamintesc că: cauza nu este încă restantă; . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Curtea consideră că, în lumina criteriilor prevăzute de jurisprudența organelor Convenției în materie de termen rezonabil (complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și al autorităților competente), și ținând seama de ansamblul elementelor aflate în posesia sa, partea în ansamblul său trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. În al doilea rând, reclamanții susțin că nu dispuneau de o cale de atac directă rapidă și eficientă prin intermediul căreia ar fi putut ridica în fața unei instanțe naționale problema duratei excesive a procedurii urmate în cauza lor; aceștia consideră că aceaceasta este o încălcare a articolului 13 din convenție, în sensul că: O persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Guvernul arată că reclamanții aveau posibilitatea de a sesiza instanțele luxemburgheze pe baza legii din 1 septembrie 1988 privind răspunderea civilă a statului și a colectivităților sale publice care prevede la art. 1 că statul și autoritățile publice răspund pentru orice prejudiciu cauzat de funcționarea defectuoasă a serviciilor lor (...) În conformitate cu principiul aplicării directe a Convenției în dreptul intern, instanțele naționale ar fi putut declara astfel cererea reclamanților ca fiind întemeiată pe motivul că durata procedurii era rezonabilă și ar fi putut să le atribuie o compensație adecvată. Acestea arată că guvernul nu va plăti nicio decizie judecătorească prin care răspunderea autorităților publice ar fi fost reținută într-o ipoteză de depășire a termenului rezonabil și precizează că guvernul rămâne în lipsă să stabilească că o cale de atac în fața instanțelor civile ar fi asigurat, în speță, o protecție directă, rapidă și eficientă. Curtea a efectuat o examinare preliminară a argumentelor părților. Aceasta consideră că acest motiv ridică întrebări complexe de drept și de fapt care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării, dar necesită o examinare pe fond. În consecință, acest motiv nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, cu privire la această cauză nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. pe fondul guvernului privind neobosirea căilor de atac interne de către reclamant, Se declară cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2002-02-05
0,97
AFFAIRE MATTHIES-LENZEN c. LUXEMBOURG
, sur le terrain de l’article 6 § 1 de la Convention, que la procédure pénale dans laquelle ils se sont constitués partie civile a connu une durée excessive et qu’en outre ils ne disposent pas d’un recours effectif devant une instance natio
CtEDO 2000-08-31
0,95
SCHEELE contre le LUXEMBOURG
DEUXIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 41761/98 présentée par Werner SCHEELE contre le Luxembourg La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 31 août 2000 en une chambre composée de M. C
CtEDO 2000-03-23
0,95
SOCIETE FAUGYR FINANCE S.A. contre le LUXEMBOURG
DEUXIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 38788/97 présentée par la Société FAUGYR FINANCE S.A. contre le Luxembourg La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 23 mars 2000 en une chambre
CtEDO 2000-03-09
0,94
SOCIETES A. ET B., SOCIETE C., SOCIETE S. ET SOCIETE V. contre le LUXEMBOURG
DEUXIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 38411/97 de la requête N° 38412/97 présentée par les Sociétés A. et B. présentée par la Société C. contre le Luxembourg contre le Luxembourg de la requête n° 38452/97 de la requ
CtEDO 2003-06-17
0,94
AFFAIRE MATTHIES-LENZEN CONTRE LE LUXEMBOURG
Résolution ResDH(2003)117 relative à l’arrêt de la Cour européenne des Droits de l’Homme du 5 février 2002 (Règlement amiable) dans l’affaire Matthies-Lenzen contre le Luxembourg (adoptée par le Comité des Ministres le 17 juin 2003, lors de
Sursă