SOCIETE FAUGYR FINANCE S.A. contre le LUXEMBOURG
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Irrecevable
SOCIETE FAUGYR FINANCE S.A. contre le LUXEMBOURG (CtEDO, 2000)
SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 38788/97 prezentate de Societatea FAUGGYR FINANCE S.A. împotriva Luxemburgului Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la martie 2000 într-o cameră compusă din C.L. Rozakis, președintele domnului Fischbach, G. Bonello, V. Strážnická, P. Lorenzen, A.B. Baka, A. Kovler, judecători și E. Fribergh, grefier de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 17 aprilie 1997 și înregistrată la 26 noiembrie 1997, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie ÎN FAPT reclamanta este o societate anonimă de drept luxemburghez, având sediul social în Luxemburg. Ea este reprezentată în fața Curții de către dl Patrick Weinacht, avocat în baroul Luxemburgului. Guvernul este reprezentat de dl Patrick Kinsch, avocat în baroul Luxemburgului, în calitate de agent. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează Circumstanțele speciale ale cauzei În cadrul urmăririi penale în Belgia în privința unui resortisant belgian, instanța de judecată a Tribunalului de Primă Instanță din Luxemburg va elibera autorităților luxemburgheze, la 31 ianuarie 1995, o comisie administrativă internațională în scopul percheziției la sediul unei firme de avocatură din Luxemburg și al sechestrării de documente referitoare la mai multe societăți, inclusiv reclamanta. În executarea acestei comisii de recurs, instanța judecătorească din Luxemburg a emis, la 16 iunie 1995, o ordonanță de percheziție și a fost sesizată la sediul societății respective, unde recurenta are domiciliul, în scopul de a sesiza, printre altele, documentele contabile și extrasele de cont ale acesteia, precum și pe cele ale altor societăți. În timpul percheziției, recurenta s-a opus transmiterii documentelor către autoritățile belgiene și și-a indicat intenția de a sesiza instanțele luxemburgheze cu privire la o acțiune împotriva sesizării. Instanța de judecată din Luxemburg, prezentă în timpul percheziției, a decis să transfere dosarele în cauză la grefa tribunalului din Luxemburg în așteptarea unei decizii a camerei din consiliul tribunalului. La 26 iunie 1995, recurenta sesizează camera din consiliul tribunalului din Luxemburg cu privire la o cerere de anulare a percheziției și de restituire sau de nu La 23 octombrie 1995, camera Consiliului a respins cererea de nulitate ca fiind nefondată și s-a declarat incompetentă pentru a cunoaște cererea de restituire în afara procedurii speciale de acord. La 25 octombrie 1995, reclamanta a răspuns la apelul la camera Consiliului Tribunalului din Luxemburg care, prin Hotărârea din 14 decembrie 1995, a confirmat ordonanța camerei Consiliului Tribunalului. La 21 decembrie 1995, recurenta a formulat un recurs în casation. Curtea de Casație a declarat recursul inadmisibil la 4 aprilie 1996, pe motiv că hotărârea din 14 decembrie 1995 nu avea nici o hotărâre cu privire la o chestiune de competență, nici definitiv cu privire la o acțiune publică sau cu privire la principiul unei acțiuni civile. La 24 aprilie 1996, ministerul public luxemburghez sesizează Camera Consiliului tribunalului din Luxemburg, în cadrul procedurii speciale de acord, cu privire la o cerere de transmitere a documentelor confiscate. Recurenta a solicitat comunicarea comisiei de recurs a judecătorului belgian, la care se afla instanța de judecată din Luxemburg, și restituirea înscrisurilor confiscate sau netransmisia acestora către autoritățile belgiene. Prin ordonanța din 31 mai 1996, camera Consiliului a considerat mai întâi că reclamanta avea calitatea de a solicita restituirea documentelor în cauză, care o priveau direct. În plus, camera Consiliului a declarat inadmisibilă cererea de comunicare, pe motiv că comisia de recurs nu reprezenta autoritatea judiciară luxemburgheză. Aceasta a respins, de asemenea, cererea de restituire, cu următoarea motivație: (...) Camera consiliului apreciază în mod suveran dacă este cazul, fie transmiterea către reclamant a obiectelor confiscate care nu se referă direct la faptele imputate pârâtului, fie restituirea lor către acesta din urmă sau predarea lor către terți sau alți titulari de drepturi. În ceea ce privește domeniul de aplicare al acestui control, s-a decis că Contrar afirmațiilor (solicitantei), comisia de apel nu aduce atingere ordinii publice și intereselor părții solicitate. Faptul că identitatea beneficiarului economic al (recurentei) este eventual adusă la cunoștința părții solicitante nu este de natură să șteargă cererea de transmitere a documentelor. La 4 iunie 1996, reclamanta a solicitat această ordonanță în fața camerei Consiliului Curții de Justiție. La 2 iulie 1996, aceasta din urmă a conchis ordonanța din 31 mai 1996. La 9 iulie 1996, reclamanta a formulat un recurs în casare. La 21 noiembrie 1996, Curtea de Casație a declarat inadmisibil acest lucru: (...) care prevede că, în conformitate cu art. 407 din Codul de procedură penală, hotărârile și hotărârile pronunțate în ultimă instanță în materie penală, corecțională sau de poliție pot fi anulate în caz de încălcare a legii, prin recurs în casare formulat de ministerul public, de pârât sau de partea civilă, în conformitate cu distincțiile stabilite; Prevăzut că recursul formulat de reclamantă (rectoreasa) nu este nici al unei părți acuzate, nici al unei părți civile; . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . La cererea părții solicitante, partea solicitată va sesiza, în măsura permisă de legislația sa, și va prezenta obiectele: (a) care pot servi drept probe (...) Înmânarea este condiționată de acordul camerei consiliului de judecată din locul în care au fost efectuate perchezițiile și confiscările, care decide dacă este sau nu necesar să se transmită integral sau parțial părții solicitante obiectele confiscate. Aceasta poate ordona restituirea obiectelor care nu se referă direct la faptul imputat pârâtului și, dacă este cazul, poate hotărî asupra reclamației terților deținători sau a altor titulari de drepturi (...) În conformitate cu jurisprudența (cetățean în ordonanța din 31 mai 1996), camera consiliului apreciază dacă este necesar să fie transmisă părții reclamante a obiectelor confiscate care nu se referă direct la faptele imputate persoanei acuzate sau la restituirea acestora sau la predarea lor către terți sau alți titulari de drepturi. Domeniul de aplicare al controlului său este astfel definit: Cu excepția cazului în care constată o eroare evidentă, aceasta nu poate efectua o examinare a fundului cauzei mai întâi (Curtea belgiană de Casație, 23 iunie 1975, Pas. 1975, I, 1023). Codul de procedură criminală art. 407 Hotărârile și hotărârile pronunțate în ultimă instanță în materie penală, corecțională sau de poliție pot fi anulate în caz de încălcare a legii, în urma recursului în casare formulat de procurorul public, de pârât sau de partea civilă, în conformitate cu distincțiile care urmează să fie stabilite. (1) Acțiunea în casare împotriva hotărârilor pregătitoare și de litera (d) sau a hotărârilor în ultimă instanță ale acestei calități, nu este deschisă decât după pronunțarea hotărârii sau a hotărârii definitive; . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . (2) Cu toate acestea, acțiunea în Casație este deschisă împotriva hotărârilor și hotărârilor pronunțate cu privire la competență și împotriva deciziilor prin care se pronunță definitiv asupra principiului acțiunii civile. Recurenta susține, în primul rând, că principiul egalității armelor a fost ignorat, deoarece instanțele luxemburgheze au inversat sarcina probei și nu i-a fost comunicat de comisia internațională de trimitere a judecătorului belgian. Aceasta citează art. 6 alineatul (2) și invocă în esență art. 6 alineatul (1) din convenție De asemenea, aceasta se plânge, citând aceeași dispoziție, de la la .. pentru ea, în calitate de terț sesizat, de a intenta un recurs în casare, în timp ce acest drept aparține în special ministerului public. Recurenta consideră că principiul egalității armelor a fost ignorat din cauza faptului că instanțele luxemburgheze au inversat sarcina probei și a faptului că comisia internațională de recurs a judecătorului belgian nu i-a fost comunicată. Aceasta citează art. 6 alineatul (2) din Convenție. Curtea va examina acest aspect sub aspectul dreptului la proces echitabil garantat prin art. 6 alineatul (1), ale cărui dispoziții relevante se citesc astfel: Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide, fie cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, fie cu privire la temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Cu privire la excepțiile preliminare În primul rând, guvernul consideră că reclamanta, care are în mod deschis dreptul de a fi o societate-paravan (care, pe de o parte, este lipsită de orice activitate industrială sau comercială autonomă și, pe de altă parte, prin voința persoanelor fizice sau juridice care o controlează să-și folosească uneori identitatea pentru a-și ascunde o parte din patrimoniul lor în afara creditorilor, uneori pentru a eluda standardele obligatorii care se aplică acestora), nu are calitatea de a introduce o cerere în fața Curții. În primul rând, recurenta precizează că noțiunea de beneficiar economic este o noțiune pur abstractă, al cărei domeniu de aplicare este limitat la spălarea banilor și care nu are drept consecință eliminarea calității sale pentru a acționa. Aceasta reamintește că o societate deține o specificitate legală și statutară în raport cu persoanele fizice sau juridice care compun acțiunea sa, specific care nu dispare atunci când un acționar nu intenționează să fie cunoscut. Or, aceasta este societatea însăși, menționată de comisia de recurs, care a făcut obiectul sediului său social al sechestrării documentelor sale și care, prin urmare, numai ea are calitatea de a se opune unei alte utilizări decât cea căreia îi erau destinate și pentru a acționa, nu numai în fața instanțelor luxemburgheze, ci și în fața Curții. În conformitate cu art. 34 din Convenție, Curtea poate fi sesizată cu privire la o cale de atac de către orice persoană (...) care pretinde a fi victima unei încălcări de către una dintre părțile înalte Contractante ale drepturilor recunoscute de Convenție Guvernul susține în esență că reclamanta nu ar fi decât o societate-paravan Cu toate acestea, după cum a spus și Curtea lala într-un alt context, aceasta consideră că mai bine să ridice voalul social sau să facă din personalitatea juridică a unei societăți numai în circumstanțe excepționale (hotărârea Agrotexim Hellas și alții c. Grecia din 24 octombrie 1995, seria A n 330-A, p. 25 § 66). Or, Curtea consideră că astfel de împrejurări nu sunt prezente în speță, recurenta fiind o societate constituită în conformitate cu dreptul luxemburghez, înscrisă în Registrul comerțului din Luxemburg și a cărei existență sau calitate pentru a acționa nu sunt în niciun moment puse în discuție în fața instanțelor naționale. În Ordonanța sa din 31 mai 1998, camera Consiliului tribunalului din Luxemburg a reținut în mod expres că reclamanta avea calitate de a solicita restituirea monedelor, care o priveau direct. În plus, prin victimă, trebuie să se înțeleagă că persoana vizată în mod direct de actul sau de litera (a) din Luxemburg (cf. Hotărârea Amuur c. Franța din 25 iunie 1996, Rec., p. În speță, Curtea constată că recurenta a făcut obiectul unei percheziții la firma de avocatură în care este rezidentă și al sechestrării documentelor (extrageri de conturi, documente contabile) care îi aparțin. Prin urmare, Curtea concluzionează că recurenta are calitatea de a o sesiza și poate pretinde că este victimă, în sensul articolului 34 din Convenție. În consecință, excepția guvernului trebuie să fie respinsă. În al doilea rând, guvernul consideră că cererea este incompatibilă cu rația materială cu art. 6 alineatul (2) menționat anterior, în măsura în care recurenta nu face obiectul unei acuzații în materie penală și în care, în dreptul belgian și luxemburghez, persoanele juridice nu pot face obiectul unei urmăriri penale. Guvernul consideră că art. 6 alineatul (1) este, de asemenea, inexact, atât din punct de vedere penal, cât și din punct de vedere civil, deoarece, în ceea ce privește executarea unei măsuri de percheziție, nu era în discuție niciun litigiu cu privire la un drept cu caracter civil. 20 din Convenția Benelux demo-ment. În plus, aceasta nu se referă în speță la confiscarea de probe, care ar fi trebuit transmise fizic, ci la copii ale documentelor, care pot fi, de altfel, restituite ulterior recurentei. De fapt, ceea ce se plânge aceasta din urmă este de a divulga identitatea beneficiarului său economic, ceea ce este străin de proprietatea înscrisurilor confiscate. Recurenta susține că instanțele luxemburgheze nu joacă un rol pasiv prin transmiterea și executarea unei comisii de recurs : este în special al lor să examineze dacă conținutul documentelor deținute numai într-un scop specific în cadrul unei legi trebuie să fie prezentat în cadrul unei alte proceduri și au obligația, în conformitate cu convenția de a informa cu privire la documentele confiscate și la raportarea acestora la infracțiune. Prin urmare, recurenta are un interes să acționeze în apărarea unui drept cu caracter civil care îi este acordat prin lege, care este dreptul de a se opune predării tuturor originalelor sau copiilor care nu au legătură cu o încălcare. La art. 6 alin. (1) menționat anterior, nu în nici un caz în ipoteza în care interesele pur civile pot fi rănite printr-o procedură penală împotriva unui terț. În cazul de față, confiscarea documentelor, care nu are legătură cu pârâtul sau cu infracțiunea, cauzează recurentei o încălcare a drepturilor sale civile în calitate de terți titulari care, prin lege, au dreptul de a se opune comunicării documentelor care i-au fost încredințate într-un scop specific și restrictiv Curtea, la fel ca și părțile, este de părere că procedura în cauză nu a avut nici ca obiect, nici ca efect de aducere în discuție a binelui întemeiat al unei acuzații în materie penală mai ales împotriva reclamantei. Cu toate acestea, trebuie să se stabilească dacă camera consiliului ar trebui să soluționeze o contestație privind un drept de caracter civil pe care l-ar deține. Din sistemul Tratatului Benelux d mai multe în materie penală, astfel cum a fost interpretat de jurisprudență (a se vedea mai sus), reiese că, atunci când aceasta este sesizată cu o cerere de nelivrare și de restituire a monedelor, camera Consiliului nu poate efectua o examinare a fondului cauzei, ci că controlul său se limitează la verificarea faptului că nu există o primă de eroare evidentă. Curtea consideră că acest tip de procedură se apropie de alte tipuri de proceduri de tip asigurător, care vizează adoptarea de măsuri provizorii (cum ar fi ordonanțele) și care nu prevăd în fond (a se vedea mutatis mutandis cauza APIS c. Slovacia (Secțiunea II), c. 10.01.00, nepublicată . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În aceste condiții, Curtea este de părere că, având în vedere caracterul foarte limitat al controlului său și lipsa oricărei decizii pe fond, camera comisiei nu este chemată să soluționeze o contestație privind un drept cu caracter civil de care ar putea deține partea terță în cauză. Prin urmare, Curtea consideră că cererea este incompatibilă cu art. 6 alineatul (1) din Convenție și, prin urmare, trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară că Erik Fribergh Christos Rozakis Președinte