SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 38788/97 prezentate de Societatea FAUGGYR FINANCE S.A. împotriva Luxemburgului Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la martie 2000 într-o cameră compusă din C.L. Rozakis, președintele domnului Fischbach, G. Bonello, V. Strážnická, P. Lorenzen, A.B. Baka, A. Kovler, judecători și E. Fribergh, grefier de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 17 aprilie 1997 și înregistrată la 26 noiembrie 1997, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie ÎN FAPT reclamanta este o societate anonimă de drept luxemburghez, având sediul social în Luxemburg.
Ea este reprezentată în fața Curții de către dl Patrick Weinacht, avocat în baroul Luxemburgului. Guvernul este reprezentat de dl Patrick Kinsch, avocat în baroul Luxemburgului, în calitate de agent. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează Circumstanțele speciale ale cauzei În cadrul urmăririi penale în Belgia în privința unui resortisant belgian, instanța de judecată a Tribunalului de Primă Instanță din Luxemburg va elibera autorităților luxemburgheze, la 31 ianuarie 1995, o comisie administrativă internațională în scopul percheziției la sediul unei firme de avocatură din Luxemburg și al sechestrării de documente referitoare la mai multe societăți, inclusiv reclamanta.
În executarea acestei comisii de recurs, instanța judecătorească din Luxemburg a emis, la 16 iunie 1995, o ordonanță de percheziție și a fost sesizată la sediul societății respective, unde recurenta are domiciliul, în scopul de a sesiza, printre altele, documentele contabile și extrasele de cont ale acesteia, precum și pe cele ale altor societăți. În timpul percheziției, recurenta s-a opus transmiterii documentelor către autoritățile belgiene și și-a indicat intenția de a sesiza instanțele luxemburgheze cu privire la o acțiune împotriva sesizării. Instanța de judecată din Luxemburg, prezentă în timpul percheziției, a decis să transfere dosarele în cauză la grefa tribunalului din Luxemburg în așteptarea unei decizii a camerei din consiliul tribunalului.
La 26 iunie 1995, recurenta sesizează camera din consiliul tribunalului din Luxemburg cu privire la o cerere de anulare a percheziției și de restituire sau de nu La 23 octombrie 1995, camera Consiliului a respins cererea de nulitate ca fiind nefondată și s-a declarat incompetentă pentru a cunoaște cererea de restituire în afara procedurii speciale de acord. La 25 octombrie 1995, reclamanta a răspuns la apelul la camera Consiliului Tribunalului din Luxemburg care, prin Hotărârea din 14 decembrie 1995, a confirmat ordonanța camerei Consiliului Tribunalului. La 21 decembrie 1995, recurenta a formulat un recurs în casation. Curtea de Casație a declarat recursul inadmisibil la 4 aprilie 1996, pe motiv că hotărârea din 14 decembrie 1995 nu avea nici o hotărâre cu privire la o chestiune de competență, nici definitiv cu privire la o acțiune publică sau cu privire la principiul unei acțiuni civile.
La 24 aprilie 1996, ministerul public luxemburghez sesizează Camera Consiliului tribunalului din Luxemburg, în cadrul procedurii speciale de acord, cu privire la o cerere de transmitere a documentelor confiscate. Recurenta a solicitat comunicarea comisiei de recurs a judecătorului belgian, la care se afla instanța de judecată din Luxemburg, și restituirea înscrisurilor confiscate sau netransmisia acestora către autoritățile belgiene. Prin ordonanța din 31 mai 1996, camera Consiliului a considerat mai întâi că reclamanta avea calitatea de a solicita restituirea documentelor în cauză, care o priveau direct. În plus, camera Consiliului a declarat inadmisibilă cererea de comunicare, pe motiv că comisia de recurs nu reprezenta autoritatea judiciară luxemburgheză.
Aceasta a respins, de asemenea, cererea de restituire, cu următoarea motivație: (...) Camera consiliului apreciază în mod suveran dacă este cazul, fie transmiterea către reclamant a obiectelor confiscate care nu se referă direct la faptele imputate pârâtului, fie restituirea lor către acesta din urmă sau predarea lor către terți sau alți titulari de drepturi. În ceea ce privește domeniul de aplicare al acestui control, s-a decis că Contrar afirmațiilor (solicitantei), comisia de apel nu aduce atingere ordinii publice și intereselor părții solicitate. Faptul că identitatea beneficiarului economic al (recurentei) este eventual adusă la cunoștința părții solicitante nu este de natură să șteargă cererea de transmitere a documentelor.
La 4 iunie 1996, reclamanta a solicitat această ordonanță în fața camerei Consiliului Curții de Justiție. La 2 iulie 1996, aceasta din urmă a conchis ordonanța din 31 mai 1996. La 9 iulie 1996, reclamanta a formulat un recurs în casare.
La 21 noiembrie 1996, Curtea de Casație a declarat inadmisibil acest lucru: (...) care prevede că, în conformitate cu art. 407 din Codul de procedură penală, hotărârile și hotărârile pronunțate în ultimă instanță în materie penală, corecțională sau de poliție pot fi anulate în caz de încălcare a legii, prin recurs în casare formulat de ministerul public, de pârât sau de partea civilă, în conformitate cu distincțiile stabilite; Prevăzut că recursul formulat de reclamantă (rectoreasa) nu este nici al unei părți acuzate, nici al unei părți civile; … La cererea părții solicitante, partea solicitată va sesiza, în măsura permisă de legislația sa, și va prezenta obiectele: (a) care pot servi drept probe (...) Înmânarea este condiționată de acordul camerei consiliului de judecată din locul în care au fost efectuate perchezițiile și confiscările, care decide dacă este sau nu necesar să se transmită integral sau parțial părții solicitante obiectele confiscate.
Aceasta poate ordona restituirea obiectelor care nu se referă direct la faptul imputat pârâtului și, dacă este cazul, poate hotărî asupra reclamației terților deținători sau a altor titulari de drepturi (...) În conformitate cu jurisprudența (cetățean în ordonanța din 31 mai 1996), camera consiliului apreciază dacă este necesar să fie transmisă părții reclamante a obiectelor confiscate care nu se referă direct la faptele imputate persoanei acuzate sau la restituirea acestora sau la predarea lor către terți sau alți titulari de drepturi. Domeniul de aplicare al controlului său este astfel definit: Cu excepția cazului în care constată o eroare evidentă, aceasta nu poate efectua o examinare a fundului cauzei mai întâi (Curtea belgiană de Casație, 23 iunie 1975, Pas.
1975, I, 1023). Codul de procedură criminală art. 407 Hotărârile și hotărârile pronunțate în ultimă instanță în materie penală, corecțională sau de poliție pot fi anulate în caz de încălcare a legii, în urma recursului în casare formulat de procurorul public, de pârât sau de partea civilă, în conformitate cu distincțiile care urmează să fie stabilite. (1) Acțiunea în casare împotriva hotărârilor pregătitoare și de litera (d) sau a hotărârilor în ultimă instanță ale acestei calități, nu este deschisă decât după pronunțarea hotărârii sau a hotărârii definitive; … (2) Cu toate acestea, acțiunea în Casație este deschisă împotriva hotărârilor și hotărârilor pronunțate cu privire la competență și împotriva deciziilor prin care se pronunță definitiv asupra principiului acțiunii civile.
Recurenta susține, în primul rând, că principiul egalității armelor a fost ignorat, deoarece instanțele luxemburgheze au inversat sarcina probei și nu i-a fost comunicat de comisia internațională de trimitere a judecătorului belgian. Aceasta citează art. 6 alineatul (2) și invocă în esență art. 6 alineatul (1) din convenție De asemenea, aceasta se plânge, citând aceeași dispoziție, de la la .. pentru ea, în calitate de terț sesizat, de a intenta un recurs în casare, în timp ce acest drept aparține în special ministerului public. Recurenta consideră că principiul egalității armelor a fost ignorat din cauza faptului că instanțele luxemburgheze au inversat sarcina probei și a faptului că comisia internațională de recurs a judecătorului belgian nu i-a fost comunicată.
Aceasta citează art. 6 alineatul (2) din Convenție.
Curtea va examina acest aspect sub aspectul dreptului la proces echitabil garantat prin art. 6 alineatul (1), ale cărui dispoziții relevante se citesc astfel: Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide, fie cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, fie cu privire la temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Cu privire la excepțiile preliminare În primul rând, guvernul consideră că reclamanta, care are în mod deschis dreptul de a fi o societate-paravan (care, pe de o parte, este lipsită de orice activitate industrială sau comercială autonomă și, pe de altă parte, prin voința persoanelor fizice sau juridice care o controlează să-și folosească uneori identitatea pentru a-și ascunde o parte din patrimoniul lor în afara creditorilor, uneori pentru a eluda standardele obligatorii care se aplică acestora), nu are calitatea de a introduce o cerere în fața Curții.
În primul rând, recurenta precizează că noțiunea de beneficiar economic este o noțiune pur abstractă, al cărei domeniu de aplicare este limitat la spălarea banilor și care nu are drept consecință eliminarea calității sale pentru a acționa. Aceasta reamintește că o societate deține o specificitate legală și statutară în raport cu persoanele fizice sau juridice care compun acțiunea sa, specific care nu dispare atunci când un acționar nu intenționează să fie cunoscut. Or, aceasta este societatea însăși, menționată de comisia de recurs, care a făcut obiectul sediului său social al sechestrării documentelor sale și care, prin urmare, numai ea are calitatea de a se opune unei alte utilizări decât cea căreia îi erau destinate și pentru a acționa, nu numai în fața instanțelor luxemburgheze, ci și în fața Curții.
În conformitate cu art. 34 din Convenție, Curtea poate fi sesizată cu privire la o cale de atac de către orice persoană (...) care pretinde a fi victima unei încălcări de către una dintre părțile înalte Contractante ale drepturilor recunoscute de Convenție Guvernul susține în esență că reclamanta nu ar fi decât o societate-paravan Cu toate acestea, după cum a spus și Curtea lala într-un alt context, aceasta consideră că mai bine să ridice voalul social sau să facă din personalitatea juridică a unei societăți numai în circumstanțe excepționale (hotărârea Agrotexim Hellas și alții c. Grecia din 24 octombrie 1995, seria A n 330-A, p. 25 § 66). Or, Curtea consideră că astfel de împrejurări nu sunt prezente în speță, recurenta fiind o societate constituită în conformitate cu dreptul luxemburghez, înscrisă în Registrul comerțului din Luxemburg și a cărei existență sau calitate pentru a acționa nu sunt în niciun moment puse în discuție în fața instanțelor naționale.
În Ordonanța sa din 31 mai 1998, camera Consiliului tribunalului din Luxemburg a reținut în mod expres că reclamanta avea calitate de a solicita restituirea monedelor, care o priveau direct. În plus, prin victimă, trebuie să se înțeleagă că persoana vizată în mod direct de actul sau de litera (a) din Luxemburg (cf. Hotărârea Amuur c. Franța din 25 iunie 1996, Rec., p. În speță, Curtea constată că recurenta a făcut obiectul unei percheziții la firma de avocatură în care este rezidentă și al sechestrării documentelor (extrageri de conturi, documente contabile) care îi aparțin. Prin urmare, Curtea concluzionează că recurenta are calitatea de a o sesiza și poate pretinde că este victimă, în sensul articolului 34 din Convenție.
În consecință, excepția guvernului trebuie să fie respinsă. În al doilea rând, guvernul consideră că cererea este incompatibilă cu rația materială cu art. 6 alineatul (2) menționat anterior, în măsura în care recurenta nu face obiectul unei acuzații în materie penală și în care, în dreptul belgian și luxemburghez, persoanele juridice nu pot face obiectul unei urmăriri penale. Guvernul consideră că art. 6 alineatul (1) este, de asemenea, inexact, atât din punct de vedere penal, cât și din punct de vedere civil, deoarece, în ceea ce privește executarea unei măsuri de percheziție, nu era în discuție niciun litigiu cu privire la un drept cu caracter civil. 20 din Convenția Benelux demo-ment. În plus, aceasta nu se referă în speță la confiscarea de probe, care ar fi trebuit transmise fizic, ci la copii ale documentelor, care pot fi, de altfel, restituite ulterior recurentei.
De fapt, ceea ce se plânge aceasta din urmă este de a divulga identitatea beneficiarului său economic, ceea ce este străin de proprietatea înscrisurilor confiscate. Recurenta susține că instanțele luxemburgheze nu joacă un rol pasiv prin transmiterea și executarea unei comisii de recurs : este în special al lor să examineze dacă conținutul documentelor deținute numai într-un scop specific în cadrul unei legi trebuie să fie prezentat în cadrul unei alte proceduri și au obligația, în conformitate cu convenția de a informa cu privire la documentele confiscate și la raportarea acestora la infracțiune. Prin urmare, recurenta are un interes să acționeze în apărarea unui drept cu caracter civil care îi este acordat prin lege, care este dreptul de a se opune predării tuturor originalelor sau copiilor care nu au legătură cu o încălcare.
La art. 6 alin. (1) menționat anterior, nu în nici un caz în ipoteza în care interesele pur civile pot fi rănite printr-o procedură penală împotriva unui terț. În cazul de față, confiscarea documentelor, care nu are legătură cu pârâtul sau cu infracțiunea, cauzează recurentei o încălcare a drepturilor sale civile în calitate de terți titulari care, prin lege, au dreptul de a se opune comunicării documentelor care i-au fost încredințate într-un scop specific și restrictiv Curtea, la fel ca și părțile, este de părere că procedura în cauză nu a avut nici ca obiect, nici ca efect de aducere în discuție a binelui întemeiat al unei acuzații în materie penală mai ales împotriva reclamantei. Cu toate acestea, trebuie să se stabilească dacă camera consiliului ar trebui să soluționeze o contestație privind un drept de caracter civil pe care l-ar deține.
Din sistemul Tratatului Benelux d mai multe în materie penală, astfel cum a fost interpretat de jurisprudență (a se vedea mai sus), reiese că, atunci când aceasta este sesizată cu o cerere de nelivrare și de restituire a monedelor, camera Consiliului nu poate efectua o examinare a fondului cauzei, ci că controlul său se limitează la verificarea faptului că nu există o primă de eroare evidentă. Curtea consideră că acest tip de procedură se apropie de alte tipuri de proceduri de tip asigurător, care vizează adoptarea de măsuri provizorii (cum ar fi ordonanțele) și care nu prevăd în fond (a se vedea mutatis mutandis cauza APIS c. Slovacia (Secțiunea II), c. 10.01.00, nepublicată … În aceste condiții, Curtea este de părere că, având în vedere caracterul foarte limitat al controlului său și lipsa oricărei decizii pe fond, camera comisiei nu este chemată să soluționeze o contestație privind un drept cu caracter civil de care ar putea deține partea terță în cauză.
Prin urmare, Curtea consideră că cererea este incompatibilă cu art. 6 alineatul (1) din Convenție și, prin urmare, trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară că Erik Fribergh Christos Rozakis Președinte
DÉCISION
de la requête n o 38788/97 présentée par la Société FAUGYR FINANCE S.A. contre le Luxembourg La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 23 mars 2000 en une chambre composée de M. C.L. Rozakis, président , M. M. Fischbach, M. G. Bonello, M me V. Strážnická, M. P. Lorenzen, M. A.B. Baka, M. A. Kovler, juges , et de M. E. Fribergh, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 17 avril 1997 et enregistrée le 26 novembre 1997, Vu l’article 5 § 2 du Protocole n o 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT La requérante est une société anonyme de droit luxembourgeois, ayant son siège social à Luxembourg.
Elle est représentée devant la Cour par M e Patrick Weinacht, avocat au barreau de Luxembourg. Le Gouvernement est représenté par M e Patrick Kinsch, avocat au barreau de Luxembourg, en qualité d’Agent. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit A. Circonstances particulières de l’affaire Dans le cadre de poursuites pénales en Belgique à l’encontre d’un ressortissant belge, le juge d’instruction du tribunal de première instance d’Anvers délivra aux autorités luxembourgeoises, le 31 janvier 1995, une commission rogatoire internationale aux fins de perquisition dans les locaux d’un cabinet d’avocats de Luxembourg et de saisie de documents concernant plusieurs sociétés, dont la requérante.
En exécution de cette commission rogatoire, le juge d’instruction près le tribunal d’arrondissement de Luxembourg rendit, le 16 juin 1995, une ordonnance de perquisition et saisie dans les locaux dudit cabinet, où la requérante est domiciliée, en vue de saisir, entre autres, ses documents comptables et ses extraits de compte, ainsi que ceux d’autres sociétés. Lors de la perquisition, la requérante fit opposition à ce que les documents soient transmis aux autorités belges, et indiqua son intention de saisir les juridictions luxembourgeoises d’un recours contre la saisie. Le juge d’instruction luxembourgeois, présent lors de la perquisition, décida de transférer les dossiers en question au greffe du tribunal d’arrondissement de Luxembourg dans l’attente d’une décision de la chambre du conseil du tribunal.
Le 26 juin 1995, la requérante saisit la chambre du conseil du tribunal d’arrondissement d’une demande d’annulation de la perquisition et de restitution ou de non ‑ transmission au juge belge des documents saisis. Le 23 octobre 1995, la chambre du conseil rejeta la demande en nullité comme mal fondée et se déclara incompétente pour connaître de la demande en restitution en dehors de la procédure spéciale d’accord. Le 25 octobre 1995, la requérante interjeta appel devant la chambre du conseil de la cour d’appel de Luxembourg qui, par arrêt du 14 décembre 1995, confirma l’ordonnance de la chambre du conseil du tribunal. Le 21 décembre 1995, la requérante forma un pourvoi en cassation. La Cour de cassation déclara le pourvoi irrecevable le 4 avril 1996, au motif que l’arrêt du 14 décembre 1995 n’avait ni statué sur une question de compétence, ni définitivement sur une action publique ou sur le principe d’une action civile.
Le 24 avril 1996, le ministère public luxembourgeois saisit la chambre du conseil du tribunal d’arrondissement de Luxembourg, dans le cadre de la procédure spéciale d’accord, d’une demande de transmission des pièces saisies. La requérante demanda la communication de la commission rogatoire du juge belge, à laquelle s’était référé le juge d’instruction luxembourgeois, et la restitution des pièces saisies ou leur non-transmission aux autorités belges. Par ordonnance du 31 mai 1996, la chambre du conseil considéra tout d’abord que la requérante avait qualité pour réclamer la restitution des documents litigieux, qui la concernaient directement. Par ailleurs, la chambre du conseil déclara irrecevable la demande de communication, au motif que la commission rogatoire n’émanait pas de l’autorité judiciaire luxembourgeoise.
Elle rejeta également la demande de restitution, avec la motivation suivante : « (...) La chambre du conseil apprécie souverainement en fait s’il y a lieu d’ordonner soit la transmission à la partie requérante des objets saisis qui ne se rattachent pas directement aux faits imputés au prévenu, soit leur restitution à ce dernier ou leur remise à des tiers ou autres ayants-droits. Quant à l’étendue de ce contrôle, il a été décidé que « sauf le cas où elle (...) constaterait une erreur évidente, elle ne peut procéder à un examen du fond de l’affaire ». La chambre du conseil constate que les pièces saisies servaient à conviction et sont présumées se rattacher aux faits imputés aux prévenus. Contrairement aux allégations de la (requérante), la commission rogatoire ne porte pas atteinte à l’ordre public et aux intérêts de la partie requise.
Le fait que l’identité du bénéficiaire économique de (la requérante) est éventuellement portée à la connaissance de la partie requérante n’est pas de nature à faire échec à la demande de transmission des pièces. Il échet partant d’ordonner la transmission des documents à la partie requérante et de rejeter la demande en restitution de la (requérante). » Le 4 juin 1996, la requérante interjeta appel de cette ordonnance devant la chambre du conseil de la cour d’appel. Le 2 juillet 1996, cette dernière confirma l’ordonnance du 31 mai 1996. Le 9 juillet 1996, la requérante forma un pourvoi en cassation.
Le 21 novembre 1996, la Cour de cassation le déclara irrecevable en ces termes : « (...) Attendu que selon l’article 407 du Code d’instruction criminelle, les arrêts et jugements rendus en dernier ressort en matière criminelle, correctionnelle ou de police, peuvent être annulés en cas de violation de la loi, sur pourvoi en cassation formé par le ministère public, le prévenu ou la partie civile, suivant les distinctions établies ; Attendu que le pourvoi formé par (la requérante) n’émane ni d’une partie prévenue ni d’une partie civile ; qu’il s’ensuit que le pourvoi est irrecevable.
» B. Droit et pratique internes pertinents Traité d’Extradition et d’Entraide judiciaire en matière pénale entre le Royaume de Belgique, le Grand-Duché de Luxembourg et le Royaume des Pays-Bas du 27 juin 1962 Article 20 « 1. A la demande de la Partie requérante, la Partie requise saisira, dans la mesure permise par sa législation, et remettra les objets : a) qui peuvent servir de pièces à conviction (...) 2. La remise est subordonnée à l’accord de la chambre du conseil du tribunal du lieu où les perquisitions et saisies ont été opérées, qui décide s’il convient ou non de transmettre en tout ou en partie, à la Partie requérante, les objets saisis.
Elle peut ordonner la restitution des objets qui ne se rattachent pas directement au fait imputé au prévenu et statue, le cas échéant, sur la réclamation des tiers détenteurs ou autres ayants-droit (...) » Selon la jurisprudence (citée dans l’ordonnance du 31 mai 1996), la chambre du conseil apprécie s’il y a lieu d’ordonner la transmission à la partie requérante des objets saisis qui ne se rattachent pas directement aux faits imputés au prévenu ou leur restitution à ce dernier ou leur remise à des tiers ou autres ayants-droit. L’étendue de son contrôle est ainsi définie : « sauf dans le cas où elle constaterait une erreur évidente, elle ne peut pas procéder à un examen du fond de l’affaire » (Cour de cassation belge, 23 juin 1975, Pas.
1975, I, 1023). Code d’instruction criminelle Article 407 « Les arrêts et jugements rendus en dernier ressort en matière criminelle, correctionnelle ou de police, peuvent être annulés en cas de violation de la loi, sur pourvoi en cassation formé par le ministère public, le prévenu ou la partie civile, suivant les distinctions qui vont être établies. » Article 416 « 1. Le recours en cassation contre les arrêts préparatoires et d’instruction ou les jugements en dernier ressort de cette qualité, n’est ouvert qu’après l’arrêt ou le jugement définitif ; l’exécution volontaire de tels arrêts ou jugements préparatoires ne peut, en aucun cas, être opposée comme fin de non-recevoir. 2. Le recours en cassation est toutefois ouvert contre les arrêts et jugements rendus sur la compétence et contre les décisions par lesquelles il est statué définitivement sur le principe de l’action civile.
» GRIEFS 1. La requérante soutient, en premier lieu, que le principe de l’égalité des armes a été méconnu, en raison de ce que les tribunaux luxembourgeois ont opéré un renversement de la charge de la preuve, et de ce que la commission rogatoire internationale du juge belge ne lui a pas été communiquée. Elle cite l’article 6 § 2 et invoque en substance l’article 6 § 1 de la Convention 2. Elle se plaint également, en citant la même disposition, de l’impossibilité pour elle, en qualité de tiers saisi, d’intenter un pourvoi en cassation, alors que ce droit appartient notamment au ministère public. EN DROIT La requérante estime que le principe de l’égalité des armes a été méconnu en raison de ce que les tribunaux luxembourgeois ont opéré un renversement de la charge de la preuve, et de ce que la commission rogatoire internationale du juge belge ne lui a pas été communiquée.
Elle se plaint également de l’impossibilité pour elle en qualité de tiers saisi d’intenter un pourvoi en cassation. Elle cite l’article 6 § 2 de la Convention.
La Cour examinera ce grief sous l’angle du droit au procès équitable garanti par l’article 6 § 1, dont les dispositions pertinentes se lisent ainsi : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera, soit des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, soit du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...) » Sur les exceptions préliminaires a) Le Gouvernement estime tout d’abord que la requérante, qui se prévaut ouvertement d’être une société écran (se caractérisant, d’une part, par l’absence de toute activité industrielle ou commerciale autonome et, d’autre part, par la volonté des personnes physiques ou morales qui la contrôlent de l’utiliser tantôt pour cacher leur identité, tantôt pour mettre une partie de leur patrimoine à l’abri des créanciers, tantôt pour contourner des normes impératives qui s’appliquent à elles), n’a pas qualité pour introduire une requête devant la Cour.
La requérante précise, tout d’abord, que la notion de bénéficiaire économique est une notion purement abstraite, dont le champ d’application est limité au blanchiment d’argent, et qui n’a pas pour conséquence de lui enlever sa qualité pour agir. Elle rappelle qu’une société possède une spécificité légale et statutaire par rapport aux personnes physiques ou morales qui composent son actionnariat, spécificité qui ne disparaît pas lorsqu’un actionnaire n’entend pas être connu. Or c’est la société elle-même, nommément visée par la commission rogatoire, qui a fait l’objet à son siège social de la saisie de ses documents et c’est donc elle seule qui a qualité pour s’opposer à une autre utilisation que celle à laquelle ils étaient destinés et pour agir, non seulement devant les tribunaux luxembourgeois, mais également devant la Cour.
Aux termes de l’article 34 de la Convention, la Cour peut être saisie d’une requête par « toute personne (...) qui se prétend victime d’une violation par l’une de Hautes Parties Contractantes des droits reconnus par la Convention ». Le Gouvernement soutient essentiellement que la requérante ne serait qu’une « société écran » et qu’il n’y aurait pas lieu de tenir compte de son existence juridique.
Toutefois, ainsi que la Cour l’a dit dans un autre contexte, elle n’estime « justifié de lever le « voile social » ou de faire abstraction de la personnalité juridique d’une société que dans des circonstances exceptionnelles » (arrêt Agrotexim Hellas et autres c. Grèce du 24 octobre 1995, série A n o 330-A, p. 25, § 66). Or la Cour estime que de telles circonstances ne sont pas présentes en l’espèce, la requérante étant une société constituée conformément au droit luxembourgeois, inscrite au registre du commerce de Luxembourg, et dont l’existence ou la qualité pour agir n’ont à aucun moment été mises en cause devant les juridictions nationales. Dans son ordonnance du 31 mai 1998, la chambre du conseil du tribunal d’arrondissement de Luxembourg a expressément retenu que la requérante avait qualité pour réclamer la restitution des pièces, qui la concernaient directement.
En outre, par victime, il faut entendre « la personne directement concernée par l’acte ou l’omission litigieux « (cf. arrêt Amuur c. France du 25 juin 1996, Rec. 1996-III, p. 846, § 36). En l’espèce, la Cour observe que la requérante a fait l’objet d’une perquisition au cabinet d’avocats où elle est domiciliée et de la saisie de documents (extraits de comptes, documents comptables) lui appartenant. La Cour conclut dès lors que la requérante a qualité pour la saisir et peut se prétendre victime, au sens de l’article 34 de la Convention. L’exception du Gouvernement doit en conséquence être rejetée. b) En second lieu, le Gouvernement considère que la requête est incompatible ratione materiae avec l’article 6 § 2 précité, dans la mesure où la requérante ne fait pas l’objet d’une accusation en matière pénale et où en droit belge et luxembourgeois, les personnes morales ne peuvent faire l’objet de poursuites pénales.
Le Gouvernement estime que l’article 6 § 1 est également inapplicable, tant sous l’angle pénal que sous l’angle civil, puisque, s’agissant de l’exécution d’une mesure de perquisition, aucune contestation sur un droit de caractère civil n’était en cause. Ces développements s’appliquent d’autant plus en matière d’entraide judiciaire internationale, et plus particulièrement à la procédure « de restitution » prévue à l’article 20 de la Convention Bénélux d’entraide. De surcroît, il ne s’agissait pas en l’espèce de la saisie de pièces à conviction, qui auraient dû être transmises physiquement, mais de copies de documents, qui pourront d’ailleurs ultérieurement être restitués à la requérante. En réalité, ce dont cette dernière se plaint, c’est de la divulgation de l’identité de son bénéficiaire économique, ce qui est étranger à la propriété des pièces saisies.
La requérante fait valoir que les tribunaux luxembourgeois ne jouent pas un rôle passif en se contentant de transmettre et d’exécuter une commission rogatoire : il leur appartient notamment d’examiner si la teneur de documents détenus uniquement dans un but spécifique dans le cadre d’une loi doit être dévoilé dans le cadre d’une autre procédure et ils ont l’obligation, en vertu de la convention d’entraide d’examiner les pièces saisies et leur rattachement au délit. La requérante a donc un intérêt à agir pour défendre un droit de caractère civil qui lui est accordé par la loi, qui est le droit de s’opposer à la remise de tous originaux ou copies n’ayant pas de lien de rattachement avec une infraction.
L’article 6 § 1 précité n’exclut d’ailleurs pas l’hypothèse où des intérêts purement civils puissent être lésés par une procédure pénale dirigée contre un tiers. En l’espèce, la saisie des documents, qu’aucun lien ne rattache au prévenu ni au délit, cause à la requérante une atteinte à ses droits civils en qualité de tiers détenteur qui, de par la loi, est en droit de s’opposer à la communication de documents qui lui ont été confiés dans un but spécifique et restrictif La Cour, comme les parties, est d’avis que la procédure en cause n’avait ni pour objet, ni pour effet de statuer « sur le bien-fondé d’une accusation en matière pénale » à l’encontre de la requérante. Reste à savoir si la chambre du conseil était appelée à trancher une contestation sur un droit de caractère civil dont elle serait titulaire.
Il ressort du système du traité Bénélux d’entraide judiciaire en matière pénale, tel qu’interprété par la jurisprudence (cf. ci-dessus), que lorsqu’elle est saisie d’une demande de non-transmission et de restitution de pièces, la chambre du conseil ne peut procéder à un examen du fond de l’affaire, mais que son contrôle se limite à vérifier qu’il n’y a pas prima facie d’erreur évidente. La Cour estime que ce type de procédure se rapproche d’autres types de procédures de type conservatoire, visant l’adoption de mesures provisoires (telles des ordonnances de référé) et ne préjudiciant pas au fond (cf. mutatis mutandis affaire APIS c. Slovaquie (Section II), déc. 10.01.00, non publiée ; Comm. eur.
D.H., n o 7990/77, déc. 11.5.81, D.R. 24, pp. 57, 67 ; nos 33009 à 33013/96, déc. 10.9.97, non publiée). Dans ces conditions, la Cour est d’avis que, compte tenu du caractère très limité de son contrôle et de l’absence de toute décision sur le fond, la chambre du conseil n’est pas appelée à trancher une contestation sur un droit de caractère civil dont pourrait être titulaire le tiers concerné. Dès lors, la Cour considère que la requête est incompatible ratione materiae avec l’article 6 § 1 de la Convention et doit en conséquence être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
. Erik Fribergh Christos Rozakis Greffier Président