SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITA cererii nr. 38871/02 prezentată de Fuk Yin WONG împotriva Luxemburgului Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 30 august 2005 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Loucaide Tulkens dnii Kovler hagiyev Spielmann, S.E. Jebens, judecători și S. Nielsen, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior formulată la 24 octombrie 2002, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACUTĂ Reclamantul, domnul Fuk Yin Wong, este un resortisant chinez, născut în 1953 și rezident în Senningerberg (Luxemburg). Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul G. Vogel, avocat în Luxemburg. Guvernul pârât este reprezentat de consiliul său, domnul G. Neu, avocat în Luxemburg. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. În temeiul unei ordonanțe a instanței judecătorești din 13 mai 1994 (nefurnizată Curții), a fost efectuată o percheziție într-o cauză în sarcina reclamantului; un proces-verbal din 16 mai 1994 în care au fost prezentate diferitele obiecte confiscate. La 19 octombrie 1998, procurorul districtual a solicitat trimiterea reclamantului la o cameră corecțională a instanței judecătorești, pe motiv că există suficiente acuzații de vinovăție pentru că a comis, în cursul lunii mai 1994, încălcări ale legii din 19 februarie 1973 privind vânzarea de substanțe medicamentoase și combaterea toxicomaniei. . Într-un raport datat în aceeași zi, instanța judecătorului judecătoresc s-a alaturat rechizitoriului Parchetului. La 11 ianuarie 1999, camera consiliului instanței judecătorești judecătorești a confirmat o ordonanță de trimitere datată 1 decembrie 1998. La 23 martie 1999, reclamantul a fost citat să se prezinte la tribunalul corecțional din 19 mai 1999. După mai multe amânări (din motive care nu au fost indicate de părți), cauza a fost stabilită în ședința din 27 octombrie 1999. Potrivit unei hotărâri implicite din 18 noiembrie 1999, reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă cu închisoarea fermă de 5 ani și la o sentință de un milion de franci luxemburghezi (24 789 de euro). La 19 noiembrie 1999, la data de 19 noiembrie 1999, la data la care reclamantul a făcut opoziția împotriva deciziei. La 21 octombrie 2002, Parchetul l-a informat pe reprezentantul reclamantului că cauza va fi luată în ședința din 14 ianuarie 2003. După o amânare a cauzei, acordată reclamantului pentru a fi asistată de un interpret vorbitor chinez cantonez, pledoariile au avut loc la 6 mai 2003. Tribunalul corecțional și-a pronunțat hotărârea cu privire la opoziția sa la 5 iunie 2003. Judecătorii au exclus diferitele mijloace de procedură invocate de reclamant și au constatat, printre altele, că pârâtul solicitase în principal nulitatea, în caz contrar, a procedurii de încălcare a articolului 6 din convenție, fără a se preciza cu privire la actele care trebuie anulate, din cauza depășirii termenului rezonabil. În această privință, aceștia au reamintit desfășurarea procedurii, pentru a se pronunța ulterior în următoarele cuvinte În speță, termenul rezonabil a fost depășit fără ca acest termen să fie justificat de complexitatea cauzei sau de atitudinea pârâtului. Este necesar să se sublinieze că nici art. 6 alineatul (1) din respectiva convenție, nici orice altă dispoziție a convenției sau a unei alte legi naționale nu precizează efectele pe care judecătorul fondului ar trebui să le deducă dintr-un deal pe care l-ar constata cu un termen rezonabil. Tribunalul apreciază, în conformitate cu interpretarea dată de jurisprudență, că singura consecință care trebuie să depășească termenul rezonabil prevăzut la art. 6 alin. (1) din Convenția menționată anterior (a se vedea p. 269) va rezulta în reducerea pedepsei care trebuie pronunțată, dacă este cazul. Înainte de a se putea pronunța asupra unei eventuale reduceri a pedepsei care trebuie pronunțată, instanța va trebui să analizeze mai întâi dacă, având în vedere elementele dosarului represiv, trebuie reținută vinovăția acuzatului cu privire la faptele reprovocate. Prin urmare, urmărirea penală nu este întemeiată și, prin urmare, trebuie respinsă. Judecătorii au efectuat apoi o examinare a faptelor, pentru a decide că reclamantul a fost vinovat de faptul că, în luna mai 1994, la Luxemburg, a acționat ca intermediar între un tip numit L. și o organizație de traficanți asiatici stabilită în Țările de Jos pentru achiziționarea unei cantități nedeterminate de heroină albă. Activitatea infracțională pe care și l-a adus inculpatul este extrem de periculoasă pentru societate, în special pentru tineri, astfel încât legiuitorul luxemburghez a auzit și intenționează să o combată cu ultima energie. Pedepsele pe care legiuitorul le-a auzit sancționând această formă de infracțiune sunt atât la nivelul pericolului, cât și al beneficiilor pe care aceștia le obțin sau speră să le obțină (lucrători parlamentari, N 1550, expunere de motive). În cazul în care Fuk Yin WONG trebuie să fie condamnat din motivele expuse mai sus, instanța consideră totuși că termenul rezonabil, în care, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale, a fost depășit în speță. Tribunalul apreciază, în conformitate cu interpretarea dată de jurisprudență, că trebuie să se țină seama de depășirea termenului rezonabil prevăzut la art. 6 alineatul (1) menționat anterior, în stabilirea pedepsei care trebuie pronunțată împotriva lui Fuk Yin WONG. Ținând cont de gravitatea faptelor și de lipsa căinței active a lui Fuk Yin WONG, precum și de toate considerațiile anterioare și de bunele antecedente ale inculpatului, condamnarea sa ar trebui limitată la o pedeapsă cu închisoarea de doi ani și la o amendă de 20 000 EUR. Acuzatul Fuk Yin WONG nu a fost încă condamnat până în această zi de condamnare, în afară de suspendarea executării pedepselor și nu este nedemn de mila instanței și, prin urmare, trebuie să i se acorde o suspendare parțială în ceea ce privește pedeapsa cu închisoarea care trebuie pronunțată împotriva sa. Din data de 3 mai 2004 rezultă un certificat al Tribunalului că, în absența unei acțiuni împotriva hotărârii din 5 iunie 2003, acesta din urmă se scufundă în forță de lucru judecat. ÎN În conformitate cu prevederile art. 6 alin. (1) din Convenție, guvernul ridică două excepții de la art. 6 alin. (1) din Convenție. În ceea ce privește fondul, acesta recunoaște că durata procedurii a fost excesivă, dar susține că, în măsura în care autoritățile naționale au remediat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție, reclamantul nu mai poate fi considerat victimă a unei perioade rezonabile. Curtea nu consideră că este necesar să se pronunțe asupra epuizării căilor de atac interne, în măsura în care cauza este în orice caz în mod vădit nefondată din motivele următoare. Curtea constată că procedura a durat puțin mai mult de 9 ani pentru o singură instanță, ceea ce pare a fi a priori prea lung. Cu toate acestea, se pune întrebarea dacă reclamantul mai poate fi considerat ca fiind victima unei încălcări a articolului 6 alineatul (1) din Convenție, având în vedere faptul că judecătorii au redus pedeapsa, în special în ceea ce privește depășirea termenului rezonabil. Conform jurisprudenței organelor Convenției, o simplă reducere a pedepsei nu poate, în principiu, să compenseze nerespectarea termenului rezonabil Cu toate acestea, organele Convenției au admis că această regulă generală poate suferi o excepție atunci când autoritățile naționale au recunoscut în mod explicit sau în esență și au reparat apoi încălcarea Convenției (Eckle c. Germania), Hotărârea din 15 iulie 1982, seria A n 51, p. 30, § 66 Morby c. Luxemburg (dec.), n 27166/02, CEDH 2003-XI Hadjiski și Iliev c. Bulgaria (dec.), n 68454/01 și 68456/01, 2 iunie 2005). În speță, Curtea constată că judecătorii naționali au subliniat în primul rând pericolul activității infracționale pe care îl prezentase reclamantul. Ei au amintit și mai mult că pedepsele pe care legiuitorul le auzise sancționând această formă de infracțiune erau atât la nivel de pericol, încât acești delincvenți îi fac pe tineri, în special pe tineri, cât și beneficii pe care le obțineau sau sperau să le obțină. Ei au decis apoi că pedeapsa care trebuia pronunțată împotriva reclamantului era totuși de a ușura, având în vedere depășirea termenului rezonabil. Ei au luat în considerare gravitatea faptelor și lipsa de căință activă a reclamantului, pe de o parte, precum și considerațiile referitoare la durata procedurii și bunele antecedente judiciare ale acestuia, pe de altă parte. Astfel, au limitat condamnarea la o pedeapsă cu închisoarea de doi ani, cu o suspendare parțială, și la o amendă de 20 000 EUR. Având în vedere circumstanțele menționate anterior, Curtea este de părere că autoritățile luxemburgheze au recunoscut în mod expres și au reparat apoi încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenție. În aceste condiții, reclamantul nu mai poate pretinde că este victima unei încălcări a dreptului de a-și face auzită cauza într-un termen rezonabil, garantat prin art. 6 alineatul (1) din convenție. Prin urmare, cererea trebuie respinsă ca fiind vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. 3 din Convenție și să declare cererea inadmisibilă. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Søren Nielsen Christos Rozakis Modulul Președinte
de la requête n
o
38871/02
présentée par Fuk Yin WONG
contre le Luxembourg
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 30 août 2005 en une chambre composée de
:
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
L.
Loucaides
,
M
me
F.
Tulkens
,
MM.
A.
Kovler
,
K.
Hajiyev
,
D.
Spielmann,
S.E.
Jebens,
juges
,
et de M. S.
Nielsen,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 24 octobre 2002,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Fuk Yin Wong, est un ressortissant chinois, né en 1953 et résidant à Senningerberg (Luxembourg). Il est représenté devant la Cour par M
e
Le gouvernement défendeur est représenté par son conseil, M
e
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
En vertu d’une ordonnance du juge d’instruction du 13 mai 1994 (non fournie à la Cour), une perquisition fut effectuée dans une affaire à charge du requérant ; un procès-verbal du 16 mai 1994 dresse l’inventaire des différents objets saisis.
Le 19 octobre 1998, le procureur d’Etat requit le renvoi du requérant devant une chambre correctionnelle du tribunal d’arrondissement, au motif qu’il existait contre lui des charges suffisantes de culpabilité d’avoir commis, au cours du mois de mai 1994, des infractions à la
loi du 19
février 1973
concernant la vente de substances médicamenteuses et la lutte contre la toxicomanie
. Dans un rapport daté du même jour, le juge d’instruction se rallia au réquisitoire du parquet.
Le 11 janvier 1999, la chambre du conseil de la cour d’appel confirma une ordonnance de renvoi datée du 1
er
décembre 1998.
Le 23 mars 1999, le requérant fut cité à comparaître à l’audience du tribunal correctionnel du 19 mai 1999.
Après plusieurs reports (pour des raisons non indiquées par les parties), l’affaire fut fixée à l’audience du 27 octobre 1999. Selon un jugement par défaut du 18 novembre 1999, le requérant fut condamné à une peine d’emprisonnement ferme de 5 ans et à une amende d’un million de francs luxembourgeois (soit 24
789 euros). Le 19 novembre 1999, l’intéressé fit opposition contre la décision.
Le 21 octobre 2002, le parquet informa le représentant du requérant que l’affaire serait prise à l’audience du 14 janvier 2003.
Après un report de l’affaire, accordé au requérant en vue de se faire assister par un interprète parlant le chinois cantonais, les plaidoiries eurent lieu le 6 mai 2003.
Le tribunal correctionnel rendit son jugement sur opposition le 5 juin 2003. Les juges écartèrent différents moyens de procédure soulevés par le requérant. Ils constatèrent notamment que le prévenu avait demandé principalement la nullité, sinon l’irrecevabilité, de la procédure pour violation de l’article 6 de la Convention, sans précision quant aux actes à annuler, en raison du dépassement du délai raisonnable. A cet égard, ils rappelèrent le déroulement de la procédure, pour se prononcer ensuite dans les termes suivants
:
«
En l’espèce, il y a dépassement du délai raisonnable sans que ce délai soit justifié par la complexité de l’affaire ou par l’attitude du prévenu.
Il y a lieu de relever que ni l’article 6 § 1 de ladite convention ni aucune autre disposition de la convention ou d’une loi nationale ne précisent les effets que le juge du fond devrait déduire d’un dépassement qu’il constaterait du délai raisonnable.
Le tribunal estime, conformément à l’interprétation donnée par la jurisprudence, que la seule conséquence à tirer d’un tel dépassement du délai raisonnable prévu par l’article 6, paragraphe 1 de la Convention précitée (cf. p. ex. : Cour d’appel, 28 janvier 1997, 46/97 V, M.P. c/ K., «
Bulletin des Droits de l’Homme
», no 7, juillet 1997, p.
269) résultera dans la réduction de la peine à prononcer le cas échéant.
Avant de pouvoir se prononcer sur un éventuel allègement des peines à prononcer, le tribunal devra d’abord analyser si, au vu des éléments du dossier répressif, la culpabilité du prévenu quant aux faits lui reprochés doit être retenue.
Le moyen visant à «
l’annulation du procès
» respectivement à «
l’irrecevabilité des poursuites
» n’est dès lors pas fondé et doit partant être rejeté.
»
Les juges procédèrent ensuite à un examen des faits, pour décider que le requérant était coupable d’avoir, au cours du mois de mai 1994, à Luxembourg, agi comme intermédiaire entre un dénommé L. et une organisation de trafiquants asiatiques établie aux Pays-Bas en vue de l’acquisition d’une quantité non déterminée d’héroïne blanche. Ils en conclurent ce qui suit
:
«
L’activité criminelle à laquelle s’est livré le prévenu est extrêmement dangereuse pour la société et notamment pour les jeunes de sorte que le législateur luxembourgeois a entendu et entend toujours la combattre avec la dernière énergie.
Les peines dont le législateur a entendu sanctionner cette forme de criminalité sont à l’échelle tant du péril que ces délinquants font courir au corps social que des bénéfices que ceux-ci en retirent ou espèrent en retirer (Travaux parlementaires, N
o
1550, exposé des motifs).
Si Fuk Yin WONG doit passer condamnation pour les motifs exposés ci-dessus, le tribunal estime cependant que le délai raisonnable, dans lequel, en vertu de l’article 6, paragraphe 1 de la Convention Européenne des droits de l’homme et libertés fondamentales, toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue, a été dépassé en l’espèce.
Le tribunal estime, conformément à l’interprétation donnée par la jurisprudence, qu’il y a lieu de tenir compte du dépassement du délai raisonnable préconisé par l’article 6, paragraphe 1, précité, dans la fixation de la peine à prononcer à l’encontre de Fuk Yin WONG.
En tenant compte de la gravité des faits et à l’absence de repentir actif de Fuk Yin WONG, ainsi qu’eu égard à toutes les considérations qui précèdent et aux bons antécédents du prévenu, il y a lieu de limiter sa condamnation à une peine d’emprisonnement de
deux ans
et à une
amende de 20
000
euros
.
Le prévenu Fuk Yin WONG n’a pas encore subi jusqu’à ce jour de condamnation excluant le sursis à l’exécution des peines et il n’est pas indigne de la clémence du tribunal. Il y a partant lieu de lui accorder la faveur du sursis partiel quant à la peine d’emprisonnement à prononcer à son encontre.
»
Il résulte d’un certificat du tribunal du 3 mai 2004 qu’à défaut d’appel contre le jugement du 5 juin 2003, ce dernier est coulé en force de chose jugée.
Le grief du requérant porte sur la durée de la procédure qui, ayant débuté le 16 mai 1994 et s’étant terminée le 5 juin 2003, a duré 9 années. Le requérant estime que pareille durée ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention.
Le Gouvernement soulève deux exceptions d’irrecevabilité tirées du non
‑
épuisement des voies de recours internes. Quant au fond, il reconnaît que la durée de la procédure était excessive, mais soutient que, dans la mesure où les autorités nationales ont réparé la violation de l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant ne saurait plus être considéré comme victime d’un dépassement du délai raisonnable.
La Cour n’estime pas nécessaire de se prononcer sur l’épuisement des voies de recours internes, dans la mesure où le grief est en tout état de
cause
manifestement mal fondé pour les raisons qui suivent.
La Cour constate que la procédure a duré un peu plus de 9 ans pour une seule instance, ce qui paraît
a priori
trop long.
Cependant, la question se pose de savoir si le requérant peut encore être considéré comme victime d’une violation de l’article 6 § 1 de la Convention compte tenu du fait que les juges ont allégé la peine, en faisant notamment référence au dépassement du délai raisonnable.
Selon la jurisprudence des organes de la Convention, une simple atténuation de la peine ne saurait en principe pallier le non-respect du «
délai raisonnable
» prescrit à l’article 6 § 1 de la Convention en ce qui concerne une procédure pénale. Les organes de la Convention ont cependant admis que cette règle générale peut souffrir une exception lorsque les autorités nationales ont, explicitement ou en substance, reconnu puis réparé la violation de la Convention (
Eckle c. Allemagne
, arrêt du 15 juillet 1982, série A n
o
51, p. 30, § 66
;
Morby c. Luxembourg
(déc.), n
o
;
Hadjiski et Iliev c.
Bulgarie (déc.), n
o
68454/01 et 68456/01, 2 juin 2005).
En l’espèce, la Cour note que les juges nationaux soulignèrent en premier lieu le danger de l’activité criminelle à laquelle s’était livré le requérant. Ils rappelèrent encore que les peines dont le législateur avait entendu sanctionner cette forme de criminalité étaient à l’échelle tant du péril que ces délinquants font courir, notamment aux jeunes, que des bénéfices qu’ils en retirent ou espèrent en retirer. Ils décidèrent ensuite que la peine à prononcer à l’égard du requérant était cependant à alléger, au vu du dépassement du délai raisonnable. Ils prirent en compte la gravité des faits et l’absence de repentir actif du requérant, d’une part, ainsi que les considérations relatives à la durée de la procédure et les bons antécédents judiciaires de l’intéressé, d’autre part. Ils limitèrent ainsi la condamnation à une peine d’emprisonnement de deux ans, assortie d’un sursis partiel, et à une amende de 20
000 euros.
Au vu des circonstances relevées ci-avant, la Cour est d’avis que les autorités luxembourgeoises ont expressément reconnu puis réparé la violation de l’article 6 § 1 de la Convention.
Dans ces conditions, le requérant ne peut plus se prétendre victime d’une violation du droit de faire entendre sa cause dans un délai raisonnable, garanti par l’article 6 § 1 de la Convention.
La requête doit dès lors être rejetée comme manifestement mal fondée, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention.
En conséquence, il convient de mettre fin à l’application de l’article
29
§
3 de la Convention et de déclarer la requête irrecevable.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Søren
Nielsen
Christos
Rozakis
Greffier
Président