CtEDO 28.09.2006 Auto

JAKUBOWSKA c. LUXEMBOURG

RESPONDENT
LUX
HOTĂRÂRE
28.09.2006
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2006
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
JAKUBOWSKA c. LUXEMBOURG (CtEDO, 2006)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA 1 PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 41193/02 prezentată de Iwona JAKUBOWSKA împotriva Luxemburgului Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 28 septembrie 2006 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis Președintele Loucaide Mes Tulkens Steiner dnii Harpayev Spielmann, S.E. Jebens, judecători și S. Nielsen, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior formulată la 8 noiembrie 2002, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat în acest sens, face următoarea decizie în f un ci o n are a recurentei, Iwona Jakubowska este cetățean polonez, născută în 1971 și rezidentă în Gorzow Wlkp. Guvernul luxemburghez ( La 12 octombrie 1996, recurenta contracta căsătoria cu un resortisant luxemburghez. Din uniunea lor s-a născut un copil la 22 noiembrie 1997. La 21 ianuarie 1998, reclamanta a depus o cerere de divorț. La 5 martie 1998, cauza a fost stabilită la 19 octombrie 1998. Prin concluzii notificate la 12 octombrie 1998, lavous a formulat o cerere reconvențională împotriva reclamantei La data de 15 octombrie 1998 aceasta din urmă a recidivat, iar la data de 19 octombrie 1998, cazul a fost stabilit la data de 7 decembrie 1998 și părțile au schimbat concluziile între 24 noiembrie și 4 decembrie 1998. La 7 decembrie 1998, părțile au fost invitate să verse înscrisuri (în ceea ce privește situația lor financiară, pe de o parte, și cetățenia copilului, pe de altă parte) și să încheie cu privire la competența și legea aplicabilă litigiului. La această ultimă dată, cauza a fost prezentată la 8 noiembrie 1999, din cauza lipsei de concluzii comunicate între părți. Părțile au notat concluzii la 29 octombrie, precum și la 4 și 8 noiembrie 1999. La această ultimă dată, cauza a fost luată în deliberare și pronunțarea stabilită la 25 noiembrie 1999. Despărțirea deliberării a fost pronunțată la 12 noiembrie 1999, ca urmare a unei scrisori din partea avocatului reclamantei citindu-se astfel, precum și a urmat-o pe clienta mea (...) a solicitat să vă restabilească pronunțarea care fusese stabilită la 25 noiembrie 1999 la un an. (...) Într-adevăr, cererea mea dorește să reflecteze și mai mult asupra deciziei ei de a cere divorțul. Potrivit guvernului, la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În decembrie 1999 și apoi la 25 ianuarie 2000 (ca urmare a unei probleme de mandat în calitate de șef al avocatului recurentei). La această ultimă dată cauza a fost reluată în mod deliberat. La 10 februarie 2000, tribunalul din Luxemburg a stat în lipsă împotriva reclamantei, din cauza faptului că avocatul său a încheiat în ședința din 25 ianuarie 2000, și a pronunțat o hotărâre de divorț. La 26 iunie 2000, noul reprezentant al recurentei s-a opus acestei hotărâri. Părțile au schimbat concluziile între 15 septembrie 2000 și 29 ianuarie 2001: La data de 30 ianuarie 2001, tribunalul a fost reținut în instanța de judecată la opoziție. La 6 iunie 2001, recurenta a solicitat această hotărâre. Prin concluziile notificate la 1 octombrie 2001, lavous a formulat apel incident. După schimburile de concluzii, precum și plata de înscrisuri din partea părților între 9 noiembrie 2001 și 4 martie 2002, cauza a fost pledată și luată în mod deliberat la 12 aprilie 2002. În hotărârea sa din 15 mai 2002, instanța de apel a confirmat parțial hotărârea din 15 februarie 2001. Din dosarul pe care recurenta omite să se soluționeze împotriva acestei hotărâri. GRIFS Invocă art. 6 din Convenție, reclamanta se plânge de durata procedurii civile. În conformitate cu art. 6 din Convenție și 5 din Protocolul nr. 7, reclamanta contestă soluția reținută de autoritățile naționale. ÎN DREPT, recurenta susține că durata procedurii în fața instanțelor civile nu a respectat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alin. (1) din Convenție, astfel cum se prevede la art. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Procedura a început la 21 ianuarie 1998 și a fost încheiată la 15 mai 2002 prin arestarea instanței judecătorești. Prin urmare, a durat 4 ani și 3 luni. Guvernul ridică în primul rând o excepție de la obligația de a nu epuiza căile de atac interne. Guvernul este de părere că reclamanta ar fi trebuit să inițieze o acțiune civilă împotriva statului pe baza articolului 1 din Legea din 1 septembrie 1988 privind răspunderea statului și a autorităților publice. În opinia sa, acest text al legii care, spre deosebire de legislația franceză, nu impune existența unei abateri considerabile pentru ca responsabilitatea pentru lamaie să poată fi asumată nu necesită interpretarea judecătorilor pentru a se vedea clarificat domeniul său de aplicare. În plus, posibilitatea unei acțiuni întemeiate pe legislația menționată a fost confirmată în mod constant de doctrină. Guvernul a emis, de asemenea, mai multe decizii în care magistrații au prevăzut, având în vedere durata procedurilor penale, o reducere a pedepsei inculpaților. În cele din urmă, guvernul face trimitere la o decizie din 18 mai 2004 (Kasel c. Statul, tribunalul din Luxemburg, camera 8, nu 77974 din rolul său) care a abordat problema respectării termenului rezonabil de către autoritățile judiciare în legătură cu o plângere depusă împotriva persoanei vizate. Guvernul concluzionează că legea din 1988 oferă o cale de atac eficientă în cazul unei funcționări defectuoase a serviciilor judiciare. Curtea reamintește doar în termenii articolului 35 alineatul (1) din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne: orice reclamant trebuie să fi acordat instanțelor interne posibilitatea ca această dispoziție să aibă ca scop, în principiu, ca statele contractante : evitarea sau corectarea presupuselor încălcări. Această regulă se bazează pe ipoteza că ordinea internă oferă o cale de atac eficientă cu privire la presupusa încălcare (a se vedea, de exemplu, Mifsud c. Franța [GC] (dec.), n 57220/00, 11 septembrie 2002). Cu toate acestea, dispozițiile art. 35 alin. (1) din Convenție nu prevăd decât epuizarea recursurilor atât în ceea ce privește încălcările incriminate, disponibile și adecvate; ele trebuie să existe într-un grad suficient de certitudine nu numai în teorie, ci și în practică, altfel, trebuie să le lipsească eficiența și accesibilitatea dorite. ; obligația de a demonstra că aceste cerințe sunt îndeplinite (a se vedea, printre altele, Rezette c. Luxemburg, 73983/01, § 26, 13 iulie 2004 Datal c. Luxemburg, n 13303/02, § 35, 4 august 2005 Casse c. Luxemburg, 40327/02, § 36, 27 aprilie 2006). La aceasta, trebuie adăugat faptul că epuizarea căilor de atac interne s.v.-ului apreciază, în principiu, data de la care cererea a fost introdusă în fața Curții (a se vedea, de exemplu, Stoeterij Zangersheide N.V. și alte căi de atac în Belgia, nr 47295/99, Decizia din 27 mai 2004, Zutter c. Franța, nr 30197/96, Decizia din 27 iunie 2000, Van der Kar și Lissaur van West c. Franța, 44952/98 și 44953/98, Hotărârea din 7 noiembrie 2000, și Malve c. France, n 46051/99, Hotărârea din 20 ianuarie 2001 Casse , citată anterior), fie, în speță, la 8 noiembrie 2002. Curtea amintește că, în decizia sa pe care a pronunțat-o la 7 mai 2002 în cauza Berlin ( Berlin c. Luxemburg (dec.), 44778/98, 7 mai 2002) și ulterior în hotărârile sale din 13 iulie 2004, 4 august 2005 și 27 aprilie 2006 în cauzele Rezette c. Luxemburg, Datal c. Luxemburg și Casse c. Luxemburg (citate mai devreme), aceasta a respins excepția bazată pe neobosit, deoarece guvernul luxemburghez nu a menționat un exemplu de jurisprudență care a demonstrat eficacitatea acțiunii existente în teorie în dreptul intern. În speță, Curtea constată că guvernul produce în primul rând decizii în care magistrații au prevăzut, având în vedere durata procedurilor penale, o atenuare a pedepsei persoanelor acuzate în cauză. Cu toate acestea, Curtea consideră că aceste jurisprudene anterioare nu pot fi luate în considerare în mod rezonabil în speță, în măsura în care recurenta nu este acuzată în cadrul unei cauze penale. În al doilea rând, guvernul face trimitere la o decizie din 18 mai 2004, în care judecătorii luxemburghezi au analizat dacă autoritățile judiciare au examinat o plângere depusă împotriva persoanei vizate într-un termen rezonabil. Cu toate acestea, trebuie să se constate că această hotărâre a unei instanțe judecătorești de primă instanță și nu constituie un precedent jurprudențial care ar fi salutat o cerere de despăgubire depusă pentru depășirea unui termen rezonabil. Apoi și, mai presus de toate, această hotărâre este cu mult mai mare decât data la care a fost introdusă cererea. Prin urmare, Curtea consideră că posibilitatea de a pune în discuție răspunderea pentru statul membru în temeiul articolului 1 din Legea din 1 septembrie 1988 nu a dobândit încă, în momentul introducerii cererii, un grad suficient de certitudine juridică pentru a putea și a fi utilizat în sensul articolului 35 alineatul (1) din convenție (a se vedea mutatis mutandis, printre multe altele, Debbasch c. Franța (dec.), n 49392/99, 18 septembrie 2001 Dumas c. Franța (dec.), n 53425/99, 30 aprilie 2002 Berlin, citată anterior, și Casse , citată anterior. Prin urmare, reclamanta nu poate fi acuzată că nu a recurs la această acțiune. În consecință, este necesar să se respingă excepția din partea guvernului. În ceea ce privește fondul, Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri și-a exprimat aprecierea în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudență, în special complexitatea cauzei, comportamentul recurentei și cel al autorităților competente, precum și natura litigiului pentru părțile interesate (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDH 2000-II. În cazurile privind starea persoanelor, dreptul la respectarea vieții de familie (a se vedea, printre altele, Laino c. Italia [GC], nr 35158/96, § 18, CEDH 1999-I. În speță, cauza nu este deosebit de complexă. Pe de altă parte, Curtea nu a constatat nicio perioadă de inactivitate imputabilă autorităților naționale. În ceea ce privește comportamentul recurentei, Curtea constată în special că aceasta din urmă a stat la baza rupturii deliberărilor pronunțate la data de 12 noiembrie 1999, pe de o parte, și că a avut mai mult de 4 luni pentru a contesta hotărârea din 10 februarie 2000 și mai mult de 3 luni pentru a interjecta apelul la decizia din 15 februarie 2001, pe de altă parte. Având în vedere toate cele de mai sus, Curtea, în lumina jurisprudenței sale, consideră că durata generală a procedurii nu este suficient de importantă pentru a permite încheierea unei încălcări a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. Prin urmare, această cauză trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. Invocând art. 6 din Convenție și 5 din Protocolul nr. 7, recurenta reproșează judecătorilor că nu a luat în considerare dovezile pe care le-a furnizat și că a aplicat greșit legislația. Curtea reamintește doar în temeiul articolului 35 alineatul (1) din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. din 19 martie 1991, seria A n 200, p. 18, § 34, și Fressoz și Roire c. Franța [GC], n 29183/95, CEDH 1999-I, §§ 36-37. Or, reclamanta omite să sesizeze Curtea de Casație pentru a-i prezenta . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Prin urmare, este necesar să se înceteze aplicarea articolului 3 din convenție și să se declare cererea inadmisibilă. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă