MERTENS-PECHACKOVA c. LUXEMBOURG

SECȚIUNEA I DECIZIE PARȚIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 28369/05 prezentate de Maria MERTENS-PECHACKOVA împotriva Luxemburgului Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 21 iunie 2007 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis, președinte, L. Loucaide, N. Vajić, domnii K. hagiyev, D. Spielmann, S.E. Jebens, G. Malinverni, judecători, și de domnul S. Nielsen; Grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 29 iunie 2005, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurenta, Maria Mertens-Pechackova, este un resortisant slovac, născut în 1968 și rezident la Zilina (Slovacia). Aceaceasta este reprezentată în fața Curții de către domnul Klimasovsky, avocat la Žilina. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează: reclamanta prezintă diferite decizii pronunțate în cadrul unei proceduri de divorț. Printr-o ordonanță din 5 octombrie 1995, judecătorul tribunalului din Luxemburg a autorizat recurenta să locuiască separat de soțul său în Luxemburg, pe parcursul procesului de judecată, și i-a încredințat custodia provizorie a copilului lor. Tatăl, căruia i s-a acordat dreptul de vizită și cazare, a fost condamnat să plătească recurentei, în timpul procedurii de divorț, o pensie alimentară cu titlu personal și pentru întreținerea și educația copilului. Din această ordonanță rezultă că o cerere de divorț a fost depusă de recurentă la 19 iunie 1995. Printr-o hotărâre din 8 mai 1996, instanța de apel, care a stat în materie de interdicție a autorizat reclamanta să locuiască separat de soțul său în Franța. În urma unei anchete sociale, instanța de apel, care se afla în materia travestitului, a încredințat, la 22 ianuarie 1997, custodia provizorie a copilului către tată. La 23 aprilie 1997, aceiași judecători au refuzat să plătească reclamantului orice ajutor alimentar; aceasta obține un drept de vizită și de cazare clasic. În urma unei citații în jurul datei de 7 mai 1997, reclamantei i s-a acordat, la 9 iulie 1997, un drept de vizită și de cazare extins, precum și o pensie alimentară cu titlu personal, timp de 5 luni. În urma unei citații de către reclamantă, la 3 februarie 2000, dreptul de vizită și de cazare a fost retras din următoarele motive: În timpul exercitării dreptului său de a vizita și de a găzdui în cursul anului 1999, [reclamanta] a reținut în mod legal copilul comun în Slovacia (...) și copilul menționat nu a putut fi recuperat de către tatăl custode în urma mai multor cereri și intervenții efectuate în special la Ministerul Afacerilor Externe luxemburgheze, precum și la autoritățile slovace. Printr-un singur act de execuție datat 22 iulie 2002, reclamanta a inițiat împotriva soțului său o citație în divorț și în legătură cu divorțul. La 22 octombrie 2002, judecătorul a precizat în primul rând că cererea de stabilire a unor măsuri provizorii la fața locului a unei noi cereri de divorț constituia o procedură diferită de procedura anterioară și că cererea din 22 iulie 2002 nu era supusă existenței unui element nou față de cererea anterioară în cauză. La 4 octombrie 2005, reclamanta a informat Curtea că nu a fost pronunțată nicio decizie în fond. Curtea nu dispune de alte informații cu privire la încheierea acestei proceduri. La data de 22 februarie 2005, reclamanta a adresat o a considerat că situația în care se afla nu fusese cauzată de ea însăși, ci de o interpretare incorectă a organelor publice (...) care intervenise în [cauza sa] În urma cererii sale de divorț din 1995, a afirmat că serviciile celor opt avocați ai săi nu au fost suficiente pentru a se asigura că cauza este încheiată într-un mod corect. La 23 februarie 2005, tribunalul administrativ a informat reclamanta că, după art. 1 din legea din 21 iunie 1999, numai avocaților din lista I li s-a permis să introducă o acțiune pentru a apăra interesele reclamanților lor. La 15 martie 2005, reclamanta s-a plâns de acest răspuns la lalaombudsman din Baroul de Luxemburg. La 27 aprilie 2005, laombudsman din barou i-a răspuns următoarele: Procedurile în fața instanțelor administrative din Luxemburg necesită intervenția unui avocat. Legea prevede acest lucru. În calitatea mea de ombudsman, desigur, nu pot schimba acest lucru. Prin urmare, din păcate, nu pot să vă fiu de niciun ajutor. din legea din 21 iunie 1999 privind regulamentul de procedură în fața instanțelor administrative dispune următoarele: orice acțiune, în materie contencioasă, introdusă în fața instanței administrative (...) este formulată prin ordonanță semnată de un avocat înscris pe lista I a tabelelor întocmite de consiliile de ordine ale avocaților. Cererea, care poartă data, conține: - numele, prenumele și domiciliul reclamantului, - desemnarea deciziei împotriva căreia este condusă acțiunea, - la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . (1) Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, recurenta se plânge de durata procedurii de divorț pe care a inițiat-o împotriva soțului ei. (2) În continuare, recurenta se plânge că are obligația de a-și introduce acțiunea administrativă în fața instanței administrative prin intermediul unui avocat. Aceasta invocă în mod expres art. 1, 10, 13 și 17 din Convenție și în esență art. 6 din Convenție. 6 alin. (1) din Convenție care, în partea sa relevantă, este astfel formulată Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea ia notă de faptul că recurenta omite să precizeze dacă cauza sa privește durata procedurii de divorț pe fond sau, de asemenea, pe procedurile de reportare. În această ultimă privință, Curtea trebuie să reamintească că la art. 6 alineatul (1) din convenție nu se aplică decât procedurilor în care este decisă. Astfel, această dispoziție nu se aplică unei proceduri de reglementare a unei situații temporare în așteptarea unei acțiuni principale (Ribstein c. Franța, nr 31800/96, Decizia Comisiei din 16 aprilie 1998 Jaffredou c. Franța (dec.), nr. 39843/98, 15 decembrie 1998 și Boca c. Belgia (dec.), 50615/99, 12 iunie 2001). În acest caz, procedurile care au fost soluționate prin deciziile din 23 aprilie 1997, 9 iulie 1997, 3 februarie 2000 și 22 octombrie 2002, nu aveau ca obiect soluționarea unui litigiu, ci constau în proceduri de soluționare a măsurilor provizorii în cursul instanței de divorț. Prin urmare, presupunând că recurenta își formulează interdicia împotriva procedurilor de contestaie, această parte a cererii trebuie declarată inadmisibilă ca fiind incompatibilă cu dispoziiile Conveniei, în conformitate cu art. 35 alineatele (3) și (4) din Convenie. În ceea ce privește surplusul, în stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui aspect și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul (b) din Regulamentul său de procedură. (2) Invocând art. 1, 10, 13 și 17 din Convenție și în esență art. 6 din Convenție, recurenta se plânge de faptul că este obligată să fie reprezentată de un avocat în cadrul procedurii în fața instanței administrative. Curtea amintește că art. 6 nu se referă la o reglementare privind accesul justițiabililor la instanțele judecătorești, cu condiția ca această reglementare să aibă drept scop să asigure o bună administrare a justiției, pe care o tinde să aibă un scop legitim și să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat (a se vedea, printre altele, Omar c. Franța , Hotărârea din 29 iulie 1998, Culegerea hotărârilor și a deciziilor 1998 V, § Edificaciones March Gallego S.A. c. Spania, Hotărârea din 19 februarie 1998, Rec., 1998 I, § 34). Curtea reamintește că legislația relevantă prevede că acțiunea în litigiu trebuie formulată în fața instanței administrative printr-o hotărâre semnată de un avocat din lista I, care conține, printre altele, desemnarea deciziei împotriva căreia este condusă acțiunea, în care se face referire la faptele și motivele invocate și obiectul cererii. solicitarea unei căi de atac administrative, recurenta se plângea la tribunalul administrativ de desfășurarea procedurii referitoare la cazul său de divorț, fără a indica cu precizie obiectul cererii sale. Făcând referire în special la experiențele rele pe care le-ar fi avut cu avocații succesive care o reprezentau în timpul procedurii sale de divorț, ea se plângea în termeni vagi de faptul că cauza ei nu a fost încheiată într-un mod corect În aceste împrejurări speciale, obligația de a introduce acțiunea în litigiu printr-o instanță semnată de un avocat din lista I și cu respectarea anumitor forme nu poate să apară altfel decât ca o reglementare al cărei scop este de a asigura o bună administrare a justiției. Prin urmare, această parte a cererii de încuviințare a procedurii de divorț trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată, prin aplicarea articolului 35 alineatul (3) și a articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea cauzei recurentei întemeiat pe durata procedurii de divorț Declare Søren Nielsen Christos Rozakis Modulul Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

28369/05

présentée par Maria MERTENS-PECHACKOVA

contre le Luxembourg

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 21 juin 2007 en une chambre composée de

:

MM.

C.L. Rozakis,

président,

L. Loucaides,

M

me

N. Vajić,

MM.

K. Hajiyev,

D. Spielmann,

S.E. Jebens,

G. Malinverni,

juges,

et de M. S.

Nielsen,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 29 juin 2005,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

La requérante, M

me

Maria Mertens-Pechackova, est une ressortissante slovaque, née en 1968 et résidant à Zilina (Slovaquie). Elle est représentée devant la Cour par M

e

M. Klimasovsky, avocat à Žilina.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.

La requérante soumet différentes décisions rendues dans le cadre d’une procédure de divorce.

Par une ordonnance du 5 octobre 1995, le juge des référés au tribunal d’arrondissement de Luxembourg autorisa la requérante à résider, durant l’instance, séparée de son époux au Luxembourg, et lui confia la garde provisoire de leur enfant. Le père, qui se vit accorder un droit de visite et d’hébergement, fut condamné à payer à la requérante, durant la procédure de divorce, une pension alimentaire à titre personnel et pour l’entretien et l’éducation de l’enfant. Il résulte de cette ordonnance qu’une demande en divorce avait été déposée par la requérante le 19 juin 1995.

Par un arrêt du 8 mai 1996, la cour d’appel, siégeant en matière de référé autorisa la requérante à résider séparée de son époux en France.

Suite au résultat d’une enquête sociale, la cour d’appel, siégeant en matière de référé, confia, le 22 janvier 1997, la garde provisoire de l’enfant au père.

Le 23 avril 1997, les mêmes juges déchargèrent l’époux du paiement de tout secours alimentaire à la requérante

; celle-ci obtint un droit de visite et d’hébergement classique.

Suite à une assignation en référé du 7 mai 1997, la requérante se vit accorder, le 9 juillet 1997, un droit de visite et d’hébergement élargi ainsi qu’une pension alimentaire à titre personnel pendant 5 mois.

Suite à une assignation par l’époux, la requérante se vit retirer, le 3

février 2000, le droit de visite et d’hébergement, aux motifs suivants

:

« (...) lors de l’exercice de son droit de visite et d’hébergement au cours de l’année 1999, la [requérante] a retenu indûment l’enfant commun en Slovaquie (...) et ledit enfant n’a pu être récupéré par le père gardien qu’au terme de multiples demandes et interventions effectuées notamment auprès du ministère des affaires étrangères luxembourgeois ainsi que des autorités slovaques.

»

Par un seul exploit d’huissier daté du 22 juillet 2002, la requérante lança à l’encontre de son époux une assignation en divorce et en référé divorce. Le 22 octobre 2002, le juge des référés précisa en premier lieu que la demande en fixation de mesures provisoires à l’occasion d’une nouvelle demande en divorce constituait une procédure différente de la procédure précédente et que la demande en référé du 22 juillet 2002 n’était pas soumise à l’existence d’un élément nouveau par rapport à la précédente demande en référé. Il confia ensuite la garde provisoire de l’enfant au père et permit à la requérante d’exercer un droit de visite en présence d’un tiers.

Le 4 octobre 2005, la requérante informa la Cour qu’aucune décision n’avait été rendue au fond. La Cour ne dispose pas d’autres renseignements quant à l’issue de cette procédure.

En date du 22 février 2005, la requérante déposa une «

demande de recours administratif

» auprès du tribunal administratif, pour se plaindre du déroulement de la procédure relative à son affaire de divorce. Elle estima que la situation dans laquelle elle se retrouvait n’avait pas été causée par elle-même, mais par une «

interprétation incorrecte des organes publics (...) intervenant dans [sa] cause

». Reprochant au tribunal d’arrondissement de ne pas avoir pu achever le dossier, suite à sa demande de divorce de 1995, elle précisa que les services de ses huit avocats successifs n’avaient pas suffi pour que l’affaire soit «

achevée d’une manière juste

». Faisant état de son «

impuissance absolue de [se] défendre

», elle allégua être victime d’une violation de l’article 3 de la Convention, dans la mesure où l’enfant était utilisée comme instrument pour la détruire en tant que mère étrangère au Luxembourg.

Le 23 février 2005, le tribunal administratif informa la requérante que, d’après l’article 1

er

de la loi du 21 juin 1999, seuls les avocats de la liste I étaient autorisés à introduire un recours pour défendre les intérêts de leurs mandants.

Le 15 mars 2005, la requérante se plaignit de cette réponse auprès de l’ombudsman du Barreau de Luxembourg. Faisant notamment référence à ses «

mauvaises expériences avec les avocats du Grand-Duché de Luxembourg

», elle considérait «

cette demande comme une seule possibilité de faire appel à [ses] droits humains fondamentaux ».

Le 27 avril 2005,

l’ombudsman du barreau lui répondit ce qui suit

:

«

Les procédures devant les juridictions administratives au Luxembourg nécessitent l’intervention d’un avocat. La loi le prescrit. En ma qualité d’Ombudsman je ne peux évidemment rien y changer. Je ne peux donc malheureusement pas vous être d’une quelconque aide. »

B.

Le droit interne pertinent

L’article 1

er

de la loi du 21 juin 1999 portant règlement de procédure devant les juridictions administratives dispose ce qui suit

:

«

Tout recours, en matière contentieuse, introduit devant le tribunal administratif (...) est formé par requête signée d’un avocat inscrit à la liste I des tableaux dressés par les conseils des Ordres des avocats.

La requête, qui porte date, contient

:

- les noms, prénoms et domicile du requérant,

- la désignation de la décision contre laquelle le recours est dirigé,

- l’exposé sommaire des faits et des moyens invoqués,

- l’objet de la demande, et

- le relevé des pièces dont le requérant entend se servir.

»

GRIEFS

EN DROIT

de divorce méconnaît le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 §

1 de la Convention qui, dans sa partie pertinente, est ainsi libellé

:

«

1.

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

La Cour note d’emblée que la requérante omet de préciser si son grief porte sur la durée de la procédure de divorce au fond, ou également sur les procédures de référé. A ce dernier égard, la Cour se doit de rappeler que l’article 6 § 1 de la Convention ne s’applique qu’aux procédures dans lesquelles il est «

décidé

» d’une contestation sur des droits ou obligations de caractère civil. Ainsi, cette disposition ne s’applique pas à une procédure visant à régir une situation temporaire en attendant qu’il soit statué au principal (

Ribstein c. France

, n

o

31800/96, décision de la Commission du 16

avril 1998

;

Jaffredou c. France

(déc.), n

o

39843/98, 15

décembre 1998 et

Boca c. Belgique

(déc.), n

o

50615/99, 12 juin 2001).

En l’espèce, les procédures qui se sont soldées par les décisions des 23

avril 1997, 9 juillet 1997, 3 février 2000, et 22 octobre 2002, n’avaient pas pour objet de trancher un litige mais consistaient dans des procédures de référé qui avaient pour objet de régler les mesures provisoires durant l’instance de divorce.

Partant, à supposer que la requérante formule son grief à l’encontre des procédures de référé, cette partie de la requête doit être déclarée irrecevable comme étant incompatible

ratione materiae

avec les dispositions de la Convention, conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Pour le surplus, en l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article

54

§

2

b) de son règlement.

La Cour rappelle que l’article 6 ne s’oppose pas à une réglementation de l’accès des justiciables aux tribunaux, pourvu que cette réglementation ait pour but d’assurer une bonne administration de la justice, qu’elle tende à un but légitime et qu’il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé (voir, parmi d’autres,

Omar

c. France

, arrêt du 29 juillet 1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998

‑

V, §

34

;

Edificaciones March Gallego S.A.

c. Espagne

, arrêt du 19 février 1998,

Recueil

1998

‑

I, §

34).

La Cour rappelle que la législation pertinente dispose que le recours litigieux doit être formé devant le tribunal administratif par une requête signée d’un avocat de la liste I, qui contient, entre autres, la désignation de la décision contre laquelle le recours est dirigé, l’exposé sommaire des faits et des moyens invoqués et l’objet de la demande.

En l’espèce, dans sa «

demande de recours administratif

», la requérante se plaignit auprès du tribunal administratif du déroulement de la procédure relative à son affaire de divorce, sans indiquer avec précision l’objet de sa demande. Faisant notamment état des mauvaises expériences qu’elle aurait eues avec les avocats successifs qui la représentaient au cours de sa procédure de divorce, elle se plaignit dans des termes vagues du fait que sa cause n’avait pas été «

achevée d’une manière juste

».

Dans ces circonstances particulières, l’obligation d’introduire le recours litigieux par une requête signée d’un avocat de la liste I et dans le respect de certaines formes, ne saurait apparaître autrement que comme une réglementation dont le but est d’assurer une bonne administration de la justice.

Cette partie de la requête – de surcroît non étayée quant aux articles 1, 10, 13 et 17 de la Convention – doit, partant, être rejetée comme étant manifestement mal fondée, par application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen du grief de la requérante tiré de la longueur de la procédure de divorce

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Søren

Nielsen

Christos

Rozakis

Greffier

Président