CtEDO 28.05.2002 Auto

G.M. contre le LUXEMBOURG

RESPONDENT
LUX
HOTĂRÂRE
28.05.2002
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2002
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
G.M. contre le LUXEMBOURG (CtEDO, 2002)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A PATRA DECIZIA FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA interogării nr. 48841/99 prezentată de G. M. împotriva Luxemburgului Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se întrunește la 28 mai 2002 într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președinte dnii Pellonpääääs Pastor Ridruejo Palm domnii Fischbach Casadevall Pavlovschi judecătorii dl O Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 29 martie 1999, având în vedere decizia parțială din 19 septembrie 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie DEFINITIVĂ Recurenta, G. M., este o resortisantă franceză, născută în 1950 și rezidentă în Luxemburg. Aceasta este reprezentată în fața Curții de către domnul Monique Gassner-Hemmerlé, avocată la Strasbourg (F), și în prezent de domnul Alain Ottan, avocat la Lunal (F). Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: Prin hotărârea din 27 mai 1993 pronunțată între soții D. și S., tribunalul din Luxemburg a autorizat D. să demonstreze prin audierea diverșilor martori mai multe fapte care figurează printre cauzele divorțului. În acest context, recurenta a primit, la 25 mai 1994, o convocare la martor. În cadrul anchetei din 14 iunie 1994 în fața judecătorului-auditor delegat în cadrul anchetei, aceasta a răspuns la primul și al treilea punct al ofertei de probe prezentate de reclamanta în divorț, D. Pe de altă parte, a refuzat să depună mărturie cu privire la a doua întrebare, și anume dacă a avut o relație adultă cu S., răspunzând exact la următoarele întrebări: Nu m-am implicat în viața privată a altor oameni, așa că cer ca viața mea privată să fie respectată și cer în ceea ce privește punctul 2 din oferta de dovadă a aplicării articolului 8 din Convenția europeană a drepturilor omului. Judecătorul-colonel a făcut-o atentă la dispozițiile articolului 278 din Codul de procedură civilă și la condamnările pe care le-ar aplica în cazul refuzului de a depune cu privire la problema formulată sub al doilea punct al ofertei de probe. Pe această interpelare, reclamanta a declarat că nu mai are nimic de adăugat asupra subiectului în cauză. În cursul anchetei în sine, judecătorul-colonel a condamnat reclamanta la o amendă civilă de 100 000 LUF, în conformitate cu art. 278 din Codul de procedură civilă. La 6 iulie 1994, reclamanta a interjetat recursul la ordonanța pronunțată la 14 iunie 1994 de către judecătorul-commisar, invocând art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului. La 10 august 1994, o ordonanță privind condamnarea la închisoare a 100 000 LUF pronunțată în cursul anchetei a fost transmisă reclamantei. Prin hotărârea pronunțată la 13 noiembrie 1996, instanța de apel a decis că instanța de judecată a condamnat-o pe reclamantă la o amendă civilă, însă aceasta a redus amenda la suma de 25 000 LUF. La 17 aprilie 1997, recurenta s-a ocupat de casarea împotriva hotărârii în cauză. Prin Hotărârea din 27 noiembrie 1997, Curtea de Casație Cassa la Hotărârea din 13 noiembrie 1996 pe motiv că instana de apel se pronună fără a căuta dacă ordonana judecătorului comisă în cadrul anchetei a fost pronunțată în condiiile de publicitate impuse de 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, nu a dat temei legal deciziei sale. Ea a declarat nule și fără efect pronunțarea acestei hotărâri judecătorești și actele care au fost urmate de aceasta și le-a trimis pe părți în fața instanței de apel altfel compuse. La 1 decembrie 1998, instanța de apel a pronunțat astfel o hotărâre care, conform informațiilor furnizate de reclamantă, nu i-a fost notificată. Judecătorii au examinat dacă ordonanța judecătorului-comisar din 24 iunie 1994 fusese pronunțată în condițiile de publicitate necesare. Ei au ajuns la concluzia că ordonanța a fost anulată ca fiind considerată ca fiind pronunțată fără a se fi îndeplinit dispozițiile de ordine publică din art. 6 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului și art. 89 din Constituția luxemburgheză. Judecătorii au decis încă că, prin intermediul efectului evolutiv al apelului, ei trebuiau, după anularea ordonanței, să rețină cunoașterea fondului. În conformitate cu art. 277-1 din Codul de procedură civilă, aceștia au fost obligați să depună o cerere legală și pot fi exonerați de obligația de a depune persoanele care au un interes legitim și au decis că tribunalul de apel trebuie să analizeze dacă motivul invocat de recurentă constituie un motiv legitim pentru refuzul său de a depune cererea. Judecătorii au amintit că un solicitant de divorț are dreptul de a dovedi cauza legală a divorțului în conformitate cu mijloacele de probă acceptate și organizate prin lege și că, în măsura în care relația adultă constituie o cauză facultativă de divorț, depoziia persoanei care, în conformitate cu cel mai potrivit solicitant de divorț, este partenerul soțului adulter este decisivă pentru stabilirea faptelor în cauză. Depoziția obligatorie ca martor ar fi, prin urmare, necesară pentru protecția dreptului la divorț al reclamantului, iar dreptul la dovadă ar trebui, prin urmare, să aducă atingere dreptului la respectarea vieții private. În aceste circumstanțe, judecătorii nu au acceptat că dreptul la respectarea vieții private ar trebui să ia în considerare dreptul la divorț, acesta din urmă fiind, contrar dreptului la respectarea vieții private, neprotejat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Judecătorii au precizat că 8 alin. (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta ar fi condiționată de aplicarea lor la o condiție pe care nu o prevăd, în timp ce obligația de a se asigura că drepturile și obligațiile de a le îndeplini sunt protejate de Convenția europeană a Drepturilor Omului pentru ca protecția lor să poată justifica o intervenție a autorității publice în exercitarea dreptului la protecție privată În concluzie, judecătorii au ajuns la concluzia că intervenția autorității publice în sfera intimă a vieții private era necesară pentru protecția drepturilor care constituie dreptul la divorț și dreptul de a stabili cauza divorțului constituit prin adulter pe calea testiculară prevăzută și organizată de lege. În conformitate cu art. 278 din Codul de procedură civilă, aceștia au decis că ar trebui să o condamne pe reclamantă la o amendă civilă de 25 000 LUF. În conformitate cu art. 278 din Codul de procedură civilă, reclamanta nu a luat măsuri împotriva hotărârii din 1 decembrie 1998. Având în vedere dimensiunea țării, instanța de apel și Curtea de Casație a Luxemburgului sunt grupate într-un singur corp, Curtea Supremă de Justiție. - În redactarea sa inițială, și anume înainte de modificarea prin legea din 6 aprilie În 1989, art. 27 din Legea din 18 februarie 1885 privind recursurile și procedura distingea în funcție de faptul că aceasta era, pe de o parte, o hotărâre a instanței judecătorești din cauza recursului sau, pe de altă parte, o hotărâre a instanței judecătorești judecătorești din Ecuador sau a justiției de pace care era ruptă de Curtea de Casație. și 3 Â Â Â Â Â În caz de casare a unei hotărâri a Tribunalului de Primă Instanță, Curtea de Casație ar examina ea însăși fondul cauzei și ar decide pe fond ca în materie de recurs. Hotărârea pronunțată în contradictoriu de Curte, în cazurile prevăzute la art. 27 pe fond de cauză, după casare, nu mai poate fi atacată prin nicio acțiune ulterioară, (...) În conformitate cu alineatele (2) și (4), Curtea de Casație putea fie să examineze ea însăși fondul cauzei, fie să o trimită în fața aceleiași instanțe în alt mod compus. În ultima ipoteză, hotărârea celui de-al doilea judecător putea fi atacată și ruptă, în conformitate cu art. 27. - Având în vedere modificarea intervenită prin Legea din 6 aprilie 1989, art. 27 din Legea din 1885 privind recursurile și procedura de casare se citește de acum (în special în speță) și: În cazul unei căsări, Curtea poate reține fondul sau poate retrimite cauza în fața unei instanțe de aceeași natură ca și cea a hotărârii încălcate, sau în fața aceleiași instanțe formate din alți magistrați. (...) Astfel, legea din 6 aprilie 1989 a introdus posibilitatea Curții de Casație de a trimite, în caz de Casație, o cauză în fața instanței de apel pe fond. Lucrările parlamentare au indicat în acest sens că Curtea Superioară de Justiție, în avizul său din 7 iulie 1983, a propus: a extinde principiul (...) potrivit căruia Curtea de Casație poate alege între trimiterea sau repoziționarea Curtea de Casație va avea astfel posibilitatea de a decide în fiecare caz în parte, în funcție de datele concrete ale cazului special, dacă intenționează să rețină cauza pentru hotărârea din fond sau dacă consideră că este mai bine să o retrimite în fața instanței din care provine hotărârea încălcată. Regimul astfel propus ar fi aplicabil nu numai în ipoteza unei prime casiuni, ci și în cea a unei noi casiuni care ar putea interveni, în special, atunci când instanța de trimitere va fi rezistat doctrinei hotărârii de casation. În avizul său din 12 martie 1985, Consiliul de Stat s-a alăturat propunerilor Curții Superioare de Justiție, care au arătat că: trimiterea, după casare, la instanța de recurs (...) prezintă o garanție suplimentară pentru justițiar, în măsura în care hotărârea pronunțată de judecătorii din fond poate, dacă este cazul, să facă obiectul unui nou recurs în cassation mai târziu. Comisia juridică se pronunță, în raportul său din 15 februarie 1989, în termenii următori: Potrivit textului în vigoare, Curtea de Casație trebuie să rețină fondul în caz de rupere a unei hotărâri a instanței judecătorești. În cazul unei căsări a unei instanțe judecătorești judecătorești sau a unei justiții de pace, aceasta îl poate reține, dar poate, de asemenea, să retrimită cauza în fața unei alte instanțe de aceeași natură. Se introduce o cale de atac împotriva instanței altfel compuse, ceea ce este totuși o mare libertate cu textul legii. (...) Noul text legitim și generalizează trimiterea la aceeași instanță altfel compusă. Retrimiterea va fi chiar posibilă în fața instanței judecătorești, astfel încât decizia Comisia a propus astfel textul articolului 27, astfel cum a fost adoptat prin Legea din 6 aprilie 1989. La art. 7 din Legea din 1885 privind recursurile și procedura în casare se prevede că termenul de introducere a unei căi de atac în cazul unei căi de atac pe termen scurt, pentru hotărârile contradictorii, din ziua notificării către persoană. La art. 277-1 din Codul de procedură civilă prevede principiul obligației de a depune ca martor, cu o excepție prevăzută în cazul unei justificări a unui motiv legitim Este obligat să depună pe oricine este solicitat în mod legal. Pot fi exonerate de la depunerea persoanelor care au un motiv întemeiat. Art. 278 prevede, în al doilea paragraf, sancțiunea referitoare la aceasta Martorii care nu au dat greș și cei care, fără un motiv legitim, refuză să depună sau să depună un jurământ pot fi condamnați la o amendă civilă de 2 000-100 000 de franci. Invocând art. 8 din convenție, recurenta se plânge că a fost condamnată de instanțele luxemburgheze pentru refuzul de a depune mărturie cu privire la fapte care țin de viața sa privată. În opinia sa, instanțele au decis în mod eronat că dreptul de a stabili cauza de divorț constituită prin adulter pe calea testimonială trebuie să depășească dreptul la respectarea vieții private. În același context, aceasta invocă o încălcare a art. 3 și 10 din Convenție, în sensul că, pe de o parte, aceasta ar fi făcut obiectul unui tratament degradant și, pe de altă parte, libertatea sa de exprimare, mai exact dreptul de a tăcea, au fost încălcate. Â În conformitate cu art. 8 din Convenție, reclamanta se plânge de condamnarea sa pentru refuzul de a depune mărturie asupra unor fapte care țin de sfera intimă a vieții sale private. Guvernul ridică o excepție de la obligația de a nu epuiza căile de atac interne. Astfel, recurenta ar fi trebuit să introducă o cale de atac împotriva deciziei Curții de Justiție din 1 decembrie 1998. În special în ceea ce privește lucrările parlamentare ale legii din 6 aprilie 1989, guvernul subliniază că Curtea Supremă are acum posibilitatea de a reține ea însăși fondul sau de a revoca cauza în fața instanței judecătorești. În plus, el insistă asupra faptului că art. 36, care prevede că o hotărâre pronunțată pe fondul cauzei după casare nu mai poate fi atacată prin nicio acțiune ulterioară, se referă numai la ipoteza în care Curtea de Casație, după ce a rupt, reține ea însăși fondul cauzei. În speță, Curtea de Casație a pronunțat hotărârea din 13 noiembrie 1996 și a trimis părțile în fața instanței de recurs altfel compuse. Împotriva hotărârii care a fost pronunțată astfel de către instanța de apel la data de 1 noiembrie 1996 Prin urmare, în decembrie 1998 a fost posibilă o acțiune în casare; întrucât recurenta a omis să se aplice în casarea împotriva hotărârii în cauză, aceasta nu poate fi considerată ca epuizând căile de atac interne. Recurenta consideră că teza guvernului contrazice lucrările pregătitoare ale legii din 6 aprilie 1989, citând, printre altele, autorul propunerii de lege în acest sens: Se pare că a sosit momentul să demolăm o serie de aspecte pe care legea și, mai presus de toate, jurisprudența le pronunțaseră în fața recursului în casare. (...) Multe recursuri care ar fi dorit să prezinte Curții întrebări serioase de drept material nu au dus niciodată la o examinare a fondului. (...) Aceasta este că legea noastră este excesiv de pretențioasă în dispozițiile sale procedurale. mai menționează pasajul din avizul Consiliului din 12 martie 1985, în care se menționează că "accesul la justiție" nu trebuie să fie împiedicat de cerințe formale care nu corespund nici unei necesități reale. (...) □ În continuare, recurenta consideră că calea de atac a luptei procedurale pe care ar fi trebuit să o submineze în funcție de guvern (și anume, o nouă acțiune în casare și, dacă este cazul, o nouă trimitere la Curtea) nu i-ar fi oferit o cale de atac accesibilă și eficientă, în special având în vedere costurile suplimentare importante pe care le-ar implica și lipsa unei jurisprudențe favorabile stabilite cu privire la această chestiune care nu a fost pronunțată în dreptul intern. Curtea reamintește că, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după ce a fost epuizată căile de atac interne, astfel cum este înțeles în conformitate cu principiile de drept internațional general recunoscute Comisia trebuie să ia notă de faptul că pasajele din textul propunerii de lege și din avizul Consiliului de Stat menționat de recurentă nu privesc modificarea articolului 27 din Legea din 1885, ci abordează problema deversărilor de recursuri în casare pentru vicii de formă și nu prezintă niciun punct comun. Curtea constată că a rezultat din lucrările parlamentare ale legii din 1989, precum și din dispozițiile legii modificate din 1885, că Curtea de Casație are posibilitatea de a alege între a trimite o cauză în fața instanței judecătorești sau de a reține ea însăși fondul cauzei și că aceasta este numai în această din urmă cauză că nu mai este posibilă nicio acțiune împotriva deciziei În speță, Curtea de Casație a hotărât, la 27 noiembrie 1997, să trimită părțile în fața instanței judecătorești a recursului altfel compus. Astfel, se pare că Hotărârea pronunțată de instana de apel din 1 decembrie 1998 poate face obiectul unei noi căsări. Cu toate acestea, se impune constatarea că recurenta a omis să introducă un recurs în casare împotriva hotărârii din 1 decembrie 1998. Aceasta înseamnă că reclamanta nu a epuizat căile de atac interne și că travaliu trebuie respins în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din Convenție. În ceea ce privește faptul că ar fi făcut obiectul unui tratament degradant și că dreptul său de a se tăcea au fost încălcate ca urmare a condamnării sale pentru refuzul de a depune mărturie, recurenta invocă încă o încălcare a articolelor 3 și 10 din Convenție. Curtea trebuie să constate că aceste obiecții au fost invocate, în mod expres sau în esență, în fața instanțelor naționale. Apoi, mai presus de toate, consideră că, în ceea ce privește constatarea referitoare la art. 8 din Convenție, nu este necesar să se examineze obiecțiile ridicate în temeiul articolelor 3 și 10 din Convenție, pe motiv că acestea sunt legate în mod indisolubil de prima cauză. Prin urmare, nici reclamanta nu a epuizat căile de atac interne și că obiecțiunile sale trebuie respinse în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2000-09-19
0,97
G.M. contre le LUXEMBOURG
DEUXIÈME SECTION DÉCISION PARTIELLE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 48841/99 présentée par G. M. contre le Luxembourg La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 19 septembre 2000 en une chambre composée d
CtEDO 2001-03-29
0,94
SCHAAL contre le LUXEMBOURG
DEUXIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 51773/99 présentée par Daniel SCHAAL contre le Luxembourg La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 29 mars 2001 en une chambre composée de MM. C.
CtEDO 2008-06-26
0,94
MERTENS-PECHACKOVA c. LUXEMBOURG
PREMIÈRE SECTION DÉCISION FINALE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 28369/05 présentée par Maria MERTENS-PECHACKOVA contre le Luxembourg La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant le 26 juin 2008 en une chambre
CtEDO 2003-08-26
0,94
PEREIRA HENRIQUES et AUTRES contre le LUXEMBOURG
QUATRIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 60255/00 présentée par Cecilia PEREIRA HENRIQUES et autres contre le Luxembourg La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 26 août 2003 en une c
CtEDO 2000-10-26
0,94
FIGUEIREDO SIMOES contre le PORTUGAL et le LUXEMBOURG
QUATRIÈME SECTION DÉCISION PARTIELLE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 51806/99 présentée par Rogério Manuel FIGUEIREDO SIMÕES contre le Portugal et le Luxembourg La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le
Sursă