PEREIRA HENRIQUES et AUTRES contre le LUXEMBOURG

SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 60255/00 prezentate de Cecilia PEREIRA HENRICE și de alții împotriva Luxemburgului Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 26 august 2003 într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președinte dnii Pellonpäääst Fischbach Casadevall Pavlovschi Borrego Borrego Fura-Sandström, judecători și dnii O grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 3 august 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamanții sunt resortisanți de cetățenie portugheză, născuți în 1948, 1968 și 1972 și își au reședința în Luxemburg și Tondela Bairro-Novo Panasqueira Moilelos (Portugalia). Ei sunt reprezentați în fața Curții de către C. Scott, avocată la Luxemburg. Guvernul pârât este reprezentat de domnul N. Decker, avocat la Luxemburg. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: soțul primei recurente, tatăl celui de-al doilea și, respectiv, al treilea reclamant, era în serviciul societății luxemburgheze G. care, împreună cu o întreprindere M. subcontractată, a efectuat lucrări de dezmembrare a unei clădiri în Luxemburg. La 2 februarie 1995, soțul a fost victima unui accident la locul de muncă, în timp ce un zid cu două etaje deasupra lui s-a prăbușit și l-a ucis pe loc. Prin decizia din 3 februarie 1995 privind inspecția muncii și a minelor, exploatarea șantierului a fost oprită, având în vedere riscul ca activitatea pentru siguranța și sănătatea lucrătorilor ocupați să fie afectată. La data de 8, 9 și 10 februarie 1995 au fost efectuate mai multe interogatorii la secția centrală din Luxemburg. La 23 februarie 1995, un dosar care conținea un set de fotografii de la locul accidentului a fost întocmit de poliția judiciară. La 7 martie 1995, inspecția muncii și a minelor a comunicat raportul său de accident la Parchet; aceasta a reținut în special că doi lucrători au indicat că au decis să nu dărâme zidul care a provocat accidentul, din moment ce li s-a părut suficient de stabil după ce au controlat prin lovire cu piciorul. Controlorul a accentuat și mai mult următoarele: Pentru a obține certitudinea în acest context, am propus înlocuitorului să numească un expert, propunere nereținută de la partea sa de avocată a reclamanților a solicitat la 12 iulie, 3 și 23 septembrie și 16 octombrie 1996 informații cu privire la situația cazului la Parchetul Luxemburgului. La 18 octombrie 1996, procurorul districtual a declarat că cauza fusese închisă fără întârziere în data de 17 iunie 1996. Prin scrisoarea din 21 ianuarie 1997, avocatul a solicitat procurorului să informeze procurorul cu privire la motivele care l-au determinat să clasifice cauza fără întârziere și să-i comunice dosarul. La 27 mai 1997, procurorul i-a comunicat documentele solicitate fără a oferi motivarea deciziei sale de clasificare fără urmare a dosarului. Prin citat direct din 1 și 2 iulie 1997 în fața tribunalului corecțional din Luxemburg, reclamanții au solicitat penalității condamnarea administratorilor societăților G. și, respectiv, a domnului la pedepsele pe care trebuie să le ceară Ministerul Public, precum și la despăgubirea civilă a prejudiciilor materiale și morale suferite; în ceea ce privește componenta penală, ei au reproșat responsabililor societăților G. și M. a cauzat în mod involuntar moartea soțului și a tatălui lor, prin faptul că nu au respectat cerințele minime de securitate și sănătate care trebuie puse în aplicare pe șantiere. La 30 martie 1998, cauza a fost invocată; judecătorii și-au pronunțat hotărârea la 6 mai 1998. Acestea au subliniat că, în ceea ce privește încălcarea legislației privind securitatea și sănătatea lucrătorilor la locul de muncă reproșate de solicitanți, nerespectarea cerințelor prevăzute în această legislație nu ar putea constitui decât neglijența sau vinovăția necesară pentru a reține omorul involuntar, dar nu ar putea fi reținută ca infracțiune voluntară pe baza căreia se pot solicita despăgubiri unui asigurător al asociației de asigurare împotriva accidentelor, având în vedere art. 115 din Codul asigurărilor sociale (C.A.S.). În ceea ce privește apoi punerea în mișcare a acțiunii publice, judecătorii au decis că acțiunea civilă inițiată printr-un citat direct punea neapărat în mișcare și acțiunea represivă, cu condiția ca aceasta să fie intenționată în mod regulat. În măsura în care au ajuns la concluzia că acțiunea intentată împotriva responsabililor societăților G. și M. În conformitate cu art. 115 din C.A.S., aceștia au decis că citatul direct trebuie declarat inadmisibil și că nu a putut, prin urmare, să declanșeze în mod valabil acțiunea publică. La 14 mai 1998, reclamanții au intervenit în apelul la această hotărâre. La data de 26 ianuarie 1999. Prin Hotărârea din 30 martie 1999, instanța de apel a declarat acest apel nefondat și a confirmat hotărârea din 6 mai 1998. La 10 februarie 2000, Curtea de Casație a respins recursul în Casație formulat de reclamanți la data de 26 aprilie 1999. La art. 115 din Codul asigurărilor sociale (C.A.S.) prevede că: Persoanele asigurate în temeiul prezentei legi, titularii de drepturi și moștenitorii acestora, chiar și în cazul în care nu au dreptul la o pensie, nu pot, din cauza accidentului, să acționeze în justiție în despăgubire împotriva contractantului, nici în cadrul unei munci legate sau al unei activități nelegate executate în același timp și în același loc, împotriva oricărui alt membru al asociației de asigurări împotriva accidentelor sau împotriva reprezentanților, angajaților sau lucrătorilor acestora, cu excepția cazului în care o hotărâre penală a declarat pârâtul vinovat de a fi cauzat în mod intenționat accidentul. Doctrina confirmă faptul că, în principiu, natura forfetară a sistemului de asigurare de accidente prin intermediul sistemului de asigurare de accidente are ca dus la mod clar că despăgubirea victimei unui accident în conformitate cu acest sistem nu poate fi cumulată cu plata în conformitate cu dreptul comun, care tocmai a condus la o despăgubire neforfetară, ci integrală a prejudiciului. Responsabilitatea civilă a persoanelor private și publice, G. Ravarani, Pasicrisia luxemburgheză 2000, p. 543). Guvernul explică faptul că o rentă este stabilită din oficiu în favoarea soțului/soției și a copiilor până la vârsta de 18 ani sau, în caz de studii, până la vârsta de 27 de ani. În cazul unui dezacord cu valoarea la care a fost reținută de președintele asociației de asigurare împotriva accidentelor (A.A.A.), victima poate formula o opoziție în fața comisiei pentru rentări. Împotriva deciziei organelor de asigurare împotriva accidentelor (A.A.A.A.A.). se poate introduce o cale de atac în fața instanțelor specializate în domeniul securității sociale, și anume în primă instanță Consiliul Arbitral și în apelul Consiliului Superior al Asigurărilor Sociale. Deciziile acestor instanțe specializate sunt supuse controlului Curții de Casație. Citând art. 2 din Convenție, reclamanții se plâng că statul nu și-a îndeplinit obligația pozitivă de a asigura dreptul la viață și, pe de altă parte, obligația sa de protecție procedurală a dreptului la viață în măsura în care nu a existat o anchetă efectivă contradictorie și în cazul în care citația lor directă a fost declarată inadmisibilă. Din același unghi, ei susțin, în temeiul art. 13 din Convenție, că au fost privați de dreptul la o cale de atac eficientă. Invocând art. 6 alin. au fost privați de dreptul lor la un proces echitabil, în măsura în care aplicarea articolului 115 din C.A.S. constituie o restricție disproporționată la dreptul lor de a avea acces efectiv la o instanță pentru a-și exercita drepturile. În cele din urmă, pe baza articolului 14 din Convenția combinată cu art. 6 alineatul (1), dacă nu cu articolele 2 și 13, ei susțin că au făcut obiectul unei discriminări. Invocând art. 2, reclamanții susțin, în primul rând, că statul nu și-a îndeplinit obligația pozitivă de a asigura dreptul la viață, permițând întreprinderilor vizate să efectueze, fără un control prealabil, dezmembrarea unei clădiri cu respectarea normelor minime de securitate. Curtea reamintește că prima teză a articolului 2 alineatul (1) litera (a) nu numai să se abțină de la a provoca moartea în mod voluntar și ilegal, ci și să ia măsurile necesare pentru protejarea vieții persoanelor aflate sub jurisdicția sa. Prin urmare, Curtea are sarcina de a stabili dacă, în circumstanțele din speță, statul a luat toate măsurile necesare pentru a împiedica punerea în pericol în mod inutil a vieții soțului și tatălui reclamanților (L.C.B. c. Regatul Unit, Hotărârea din 9 iunie 1998, Rec., 1998-III, fasc. 76, p. 1403, § 36). Din dosar reiese că o autorizație pentru instalarea și exploatarea unei clădiri a fost solicitată de societatea care exploatează șantierul în cauză, în conformitate cu legislația în vigoare în domeniu. Mai mult, rezultă dintr-un raport de accident întocmit de inspectoratul muncii și minelor la 7 martie 1995 că demolarea și construcția unei clădiri este definită de cerințele de securitate ale aceleiași instituții, care se referă, printre altele, la legile și reglementările generale aplicabile în acest domeniu. De altfel, trebuie să se constate că, în citatul lor în fața tribunalului corecțional, reclamanții se referă în mod expres la legislația în cauză pentru a argumenta că persoanele în cauză nu au respectat cerințele de securitate. În aceste împrejurări, Curtea consideră că nu se poate reproșa în mod rezonabil autorităților luxemburgheze că nu a luat măsurile necesare pentru a asigura, cu titlu preventiv, viața soțului și a tatălui reclamanților. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că această parte a plângerii este vădit nefondată. Prin urmare, este de respins în temeiul articolului 35 alineatul (4) din Convenție. Curtea dorește să sublinieze că, în măsura în care reclamanții reproșează legiuitorului luxemburghez că nu au însoțit cerințele de securitate de sancțiuni adecvate, această parte a plângerii este absorbită de cea referitoare la dreptul de a avea acces la o instanță în temeiul articolului 6 din Convenție, ambele fiind strâns legate. În al doilea rând, recurentele reproșează că au omis să efectueze o anchetă contradictorie și că nu au rezervat niciun proces penal în cauza respectivă, ca urmare a decesului soțului și tatălui lor. Guvernul insistă că ancheta a început la 20 de minute după ce a avut loc accidentul. La scurt timp după aceea, doi inspectori au mers la tribunalul de judecată și la procurorul districtual, au auzit mulți martori la fața locului și au întocmit un proces-verbal. În aceeași zi, la instrucțiunea procuraturii, un membru al secției de poliție tehnică din cadrul poliției judiciare s-a dus la fața locului și a întocmit un proces-verbal. LA: Inspecția muncii și a minelor, de asemenea, prezentă la fața locului, a transmis raportul său procurorului la data de 7 La 17 mai 1996, Parchetul a decis să clasifice fără întârziere dosarul, în timp ce, după părerea sa, infracțiunea nu era stabilită. Guvernul concluzionează că investigația desfășurată în speță de atât autoritățile polițienești, cât și de cele judiciare era conformă cu cerințele care decurg din obligațiile procedurale prevăzute în art. 2 din Convenție. Pe de o parte, reclamanții susțin că ancheta nu a fost contradictorie, în măsura în care rapoartele de anchetă nu le erau eliberate decât după ce Parchetul a decis să clasifice cauza. Pe de altă parte, ei se plâng de faptul că nu a existat niciun demers neînceput după ce a fost întocmit rapoartele de anchetă preliminare. În acest sens, aceștia subliniază în special faptul că raportul de accident de la inspecția muncii și a minelor arată că procurorul nu a urmat propunerea auditorului de a numi un expert pentru a verifica stabilitatea zidului care a fost la originea accidentului. Potrivit recurentelor, deschiderea unei informații judiciare le-ar fi permis să soluționeze problema răspunderii în această cauză. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că această parte a plângerii ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond În plus, Curtea consideră că art. 13 din Convenție trebuie, la rândul său, să fie declarat admisibil, având în vedere legătura strânsă pe care o prezintă cu art. 2 din Convenție. Reclamanții se plâng de faptul că judecătorii și-au declarat citația directă inadmisibilă în temeiul articolului 115 din C.A.S. și i-au privat de orice acțiune în despăgubire împotriva antreprenorilor responsabili de șantier. Astfel, aceștia refuză accesul la justiție în ceea ce privește atât acțiunile publice, cât și cele civile. Guvernul susține că sistemul de compensare forfetară - așa cum există de altfel în multe alte state, inclusiv Franța - urmărește să satisfacă într-un mod sigur nevoile victimelor în caz de muncă și să soluționeze dificultățile inerente oricărei acțiuni în răspundere (lenți, costuri ridicate și aleatorii). În cazul în care instanțele judecătorești de drept comun declară astfel inadmisibilă - în temeiul articolului 115 din C.A.S. - acțiunile în despăgubire intentate ca urmare a unui accident de muncă, victimele nu sunt private de dreptul de acces la o instanță judecătorească. Într-adevăr, acestea dispun de o cale de atac în fața instanțelor specializate pentru a examina deciziile luate de A.A.A.A. Pe baza a trei decizii ale Comisiei (Kaplan c. Regatul Unit, nr. 7598/76, Decizia Comisiei din 17 iulie 1980, Deciziile și rapoartele (DR) 21, p. 5 Dyer c. Regatul Unit, nr. 10475/84, Decizia Comisiei din 9 octombrie 1984, DR 39, p. 246; Handwerker c. Germania, 28610/95, Decizia Comisiei din 4 septembrie 1996, nepublicată), Guvernul susține că înlocuirea unei acțiuni în despăgubire cu un drept la pensie nu ridică, în principiu, nicio problemă sub aspectul articolului 6 . 1 din Convenție. În acest sens, el subliniază că faptul că victima nu este despăgubită pentru integralitatea prejudiciului suferit nu poate fi considerat o încălcare a dreptului de acces la o instanță. Reclamanții sunt de părere că textele de lege în vigoare în Luxemburg nu mai corespund realităților societății actuale. Acestea subliniază că, contrar afirmațiilor guvernului, legislația luxemburgheză și cea franceză diferă în această privință. În acest sens, acestea se referă în special la concluziile pe care le-a prezentat procurorul public în fața Tribunalului de apel și a Curții de Casație: jurisprudența luxemburgheză prevede că o acțiune în despăgubire, în temeiul articolului 115 din C.A.S., trebuie să conducă la un refuz declanșarea acțiunii publice; în schimb, jurisprudența franceză recunoaște că constituirea părții civile declanșează acțiunea publică, chiar dacă instanța rejudecată nu este competentă să se pronunțe asupra acțiunii civile. Reclamanții contestă ulterior faptul că instanțele specializate constituie un acces pentru victime la o instanță în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție, în măsura în care competența lor se limitează la litigiile care îi afectează pe asigurați față de organismele de securitate socială. Aceștia subliniază în continuare că celei de-a treia recurente nu i s-a alocat nicio pensie, în măsura în care aceasta desfășoară o activitate remunerată în momentul decesului tatălui său. Reclamanții încheie imunitate creată prin art. 115 din C.A.S. în calitate de șef al antreprenorilor pe care îi privează de dreptul de a dezbate fondul cauzei și de a li se repara integral prejudiciul suferit. Curtea ia notă de faptul că reclamanții se plâng de refuzul accesului la justiție în ceea ce privește, pe de o parte, căutarea adevărului în ceea ce privește infracțiunile și, pe de altă parte, problema despăgubirii prejudiciilor suferite. În urma acestor investigații, procurorul, care are puterea de a decide asupra oportunității urmăririi penale, a clasat cazul fără urmări. Având în vedere art. 115 din C.A.S., judecătorii au declarat inadmisibil citatul direct și au decis că acesta din urmă nu putea să declanșeze în mod valabil acțiunea publică. Or, Curtea trebuie să reamintească faptul că în art. 6 nu se garantează dreptul de a fi judecat penal împotriva unor terți (Ribes c. Franța (dec.), 494/98, 11 iulie 2000, nepublicată). Prin urmare, partea în cauză este în această privință incompatibilă cu dispozițiile convenției și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, în ceea ce privește problema despăgubirii prejudiciului material și moral suferit de solicitanți, Curtea apreciază, în lumina tuturor argumentelor părților, că această parte a Ö Õ pune întrebări serioase de fapt și de drept, atât în ceea ce privește aplicabilitatea, cât și fondul articolului 6 din Convenție, care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ;în consecință, se poate declara în mod vădit nefondat, în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. Nu s-a ridicat nici un alt motiv pentru care nu se consideră că durata procedurii nu îndeplinește cerința termenului rezonabil, conform art. 6 alin. (1) din Convenție. Ei precizează, pe de o parte, că parchetul le-a luat mult timp să clasifice fără urmări cauza și că o copie a dosarului nu le-a fost predată decât doi ani și trei luni după accidentul mortal. Pe de altă parte, ei consideră că durata este prea mare cu puțin peste doi ani și șase luni pentru a vedea soarta citatului lor direct rezolvat. Curtea subliniază că, în această privință, numai între în considerare procedura privind revendicările civile ale reclamanților, garanțiile prevăzute la art. 6 nu sunt de competența particularilor de a provoca împotriva unei părți terțe urmărirea penală (Ribes c. Franța, citată anterior). caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în litigiu apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudență, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (Pelioire și Sassi c. Franța [GC], nr 25444/94, § 62 CEDH 1999-II). și 2 iulie 1997, date la care reclamanții au introdus citația lor directă. Aceasta s-a încheiat prin hotărârea Curții de Casație din 10 februarie 2000; aceasta a durat puțin mai mult de doi ani și șase luni pentru trei niveluri de instanțe. În opinia Curții, acest aspect trebuie respins ca fiind vădit nefondat în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. (4) Ei menționează încă art. 14 din Convenție în combinație cu art. 6, dacă nu cu articolele 2 și 13 din Convenție; ei consideră că art. 115 din C.A.S. creează o categorie privilegiată de persoane care - fiind protejate prin lege - sunt excluse din regimul de drept comun al răspunderii civile și penale. Curtea reamintește că art. 35 din Convenție impune să se ridice în fața organului intern adecvat, cel puțin în esență și în formele și termenele prevăzute de dreptul intern, obiecțiile pe care le intenționează să le formuleze în fața Curții; de asemenea, dispune utilizarea mijloacelor de procedură adecvate pentru a împiedica o încălcare a Convenției (Cardot c. Franța, Hotărârea din 19 martie 1991, seria A n 200, § 34). În speță, Curtea constată că instanele naionale au invocat, în mod explicit sau cel pu in în esenă, f un c ț i on a t ă ț ii referitoare la art. 14 din Convenie. În plus, din deciziile pronunate de autorităile luxemburgheze rezultă că acest articol ar fi fost invocat de solicitani. În consecință, acest aspect trebuie respins pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară admisibilități, toate mijloacele de fond rezervate, obiecțiile reclamanților privind obligația judiciară în temeiul art. 2 din Convenție, precum și dreptul de acces la o instanță în temeiul art. 6 alin. (1) din Convenție, precum și dreptul la o cale de atac efectivă în temeiul art. 13 din Convenție, declarând cererea inadmisibilă pentru surplus. Premier Președinte

QUATRIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

60255/00

présentée par Cecilia PEREIRA HENRIQUES et autres

contre le Luxembourg

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 26 août 2003 en une chambre composée de

Sir

Nicolas

Bratza

,

président

,

MM.

M.

Pellonpää

,

M.

Fischbach

,

J.

Casadevall

,

S.

Pavlovschi

,

J.

Borrego Borrego

,

M

me

E.

Fura-Sandström,

juges

,

et de M.

M.

O’Boyle,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 3 août 2000,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérants sont des ressortissants de nationalité portugaise, nés respectivement en 1948, 1968 et 1972 et résidant à Luxembourg et Tondela Bairro-Novo Panasqueira Moilelos (Portugal). Ils sont représentés devant la Cour par M

e

C. Scott, avocate à Luxembourg. Le gouvernement défendeur est représenté par M

e

N. Decker, avocat à Luxembourg.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le mari de la première requérante respectivement le père des deuxième et troisième requérants était au service de la société luxembourgeoise G. qui procédait, ensemble avec une entreprise M. en sous-traitance, à des travaux de démolition d’un immeuble à Luxembourg.

Le 2 février 1995, le mari fut victime d’un accident du travail, alors qu’un mur se situant à deux étages au-dessus de lui s’est effondré et l’a tué sur le coup.

Par décision du 3 février 1995 de l’inspection du travail et des mines, l’exploitation du chantier fut arrêtée, au vu du risque que comportait l’activité pour la sécurité et la santé des travailleurs y occupés.

En date des 8, 9 et 10 février 1995 plusieurs interrogatoires furent effectués au commissariat central de Luxembourg. Le 23 février 1995, un dossier contenant un jeu de photos des lieux de l’accident fut en outre dressé par le service de police judiciaire.

Le 7 mars 1995, l’inspection du travail et des mines communiqua son rapport d’accident au Parquet ; elle y retint notamment que deux ouvriers indiquaient avoir décidé de ne pas démolir le mur ayant provoqué l’accident, puisqu’il leur avait paru suffisamment stable après l’avoir contrôlé au moyen de coups de pied. Le contrôleur accentua encore ce qui suit : «

Pour obtenir certitude dans ce contexte, j’avais proposé au substitut de nommer un expert, proposition non retenue de sa part

».

L’avocate des requérants sollicita en date des 12 juillet, 3 et 23

septembre et 16 octobre 1996 des renseignements sur l’état du dossier auprès du Parquet du Luxembourg.

Le 18 octobre 1996, le Procureur d’Etat l’informa que l’affaire avait été classée sans suite en date du 17 juin 1996.

Par courrier du 21 janvier 1997, l’avocate demanda au Procureur de l’informer des raisons qui l’ont amené à classer l’affaire sans suite et de lui communiquer le dossier. Le 27 mai 1997, le Procureur lui communiqua les pièces sollicitées sans fournir la motivation de sa décision de classement sans suite du dossier.

Par citation directe des 1

er

et 2 juillet 1997 devant le tribunal correctionnel de Luxembourg, les requérants sollicitèrent, au pénal, la condamnation des gérants respectivement administrateur des sociétés G. et M. aux peines à requérir par le Ministère Public, ainsi qu’au civil, l’indemnisation des préjudices matériel et moral subis. Quant au volet pénal, ils reprochèrent aux responsables des sociétés G. et M. d’avoir causé involontairement la mort à leur mari et père, par le fait de ne pas s’être conformés aux prescriptions minimales de sécurité et de santé à mettre en œuvre sur les chantiers.

L’affaire fut plaidée le 30 mars 1998 ; les juges rendirent leur jugement en date du 6 mai 1998. Ils soulignèrent qu’en ce qui concerne les infractions à la législation sur la sécurité et la santé des travailleurs au travail reprochées par les requérants, le non-respect des prescriptions prévues dans le cadre de cette législation ne pourrait constituer que les négligences ou les fautes nécessaires pour retenir l’infraction d’homicide involontaire, mais ne pourrait pas être retenu comme infraction volontaire sur base de laquelle des dommages et intérêts peuvent être réclamés à un assuré de l’association d’assurance contre les accidents, eu égard à l’article 115 du code des assurances sociales (C.A.S.).

Concernant ensuite la mise en mouvement de l’action publique, les juges décidèrent que l’action civile engagée par voie de citation directe mettait nécessairement en mouvement aussi l’action répressive, à condition qu’elle soit régulièrement intentée. Dans la mesure où ils arrivèrent à la conclusion que l’action intentée contre les responsables des sociétés G. et M. tombait sous l’application de l’article 115 du C.A.S., ils décidèrent que la citation directe était à déclarer irrecevable et n’avait, par conséquent, pas pu valablement déclencher l’action publique.

En date du 14 mai 1998, les requérants interjetèrent appel de ce jugement.

L’affaire fut plaidée le 13 novembre 1998 ; le parquet introduisit des conclusions datées du 26 janvier 1999. Par arrêt du 30 mars 1999, la cour d’appel déclara cet appel non fondé et confirma le jugement du 6 mai 1998.

Le 10 février 2000, la Cour de cassation rejeta le pourvoi en cassation formé par les requérants en date du 26 avril 1999.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

L’article 115 du code des assurances sociales (C.A.S.) dispose que :

«

Les personnes assurées en vertu de la présente loi, leurs ayants droits et leurs héritiers, même s’ils n’ont aucun droit à une pension, ne peuvent, en raison de l’accident, agir judiciairement en dommages et intérêts contre l’entrepreneur, ni dans le cadre d’un travail connexe ou d’un travail non connexe exécuté en même temps et sur le même lieu, contre tout autre membre de l’association d’assurances contre les accidents ou contre leurs représentants, employés ou ouvriers, à moins qu’un jugement pénal n’ait déclaré les défendeurs coupables d’avoir intentionnellement provoqué l’accident.

»

La doctrine confirme que «

la nature forfaitaire du système d’indemnisation par l’assurance-accidents a pour conséquence évidente que l’indemnisation de la victime d’un accident selon ce système ne peut pas, en principe, être cumulée avec l’indemnisation selon le droit commun, qui précisément a conduit à une réparation non forfaitaire, mais intégrale du préjudice.

» («

La responsabilité civile des personnes privées et publiques

»

, G. Ravarani, Pasicrisie luxembourgeoise 2000, p. 543).

Le Gouvernement explique qu’une rente est fixée d’office en faveur du conjoint ainsi que des enfants jusqu’à l’âge de 18 ans ou, en cas d’études, jusqu’à l’âge de 27 ans. En cas de désaccord avec le montant de l’indemnité retenue par le président de l’association d’assurance contre les accidents (A.A.A.), la victime peut former opposition devant la commission des rentes. Contre la décision des organes de l’A.A.A. un recours peut être introduit devant les juridictions spécialisées en matière de sécurité sociale, à savoir en première instance le conseil arbitral et en appel le conseil supérieur des assurances sociales. Les décisions de ces juridictions spécialisées sont soumises au contrôle de la Cour de cassation.

GRIEFS

1.

Citant l’article 2 de la Convention, les requérants se plaignent que l’Etat a manqué, d’une part, à son obligation positive d’assurer le droit à la vie et, d’autre part, à son obligation de protection procédurale du droit à la vie dans la mesure où il y a eu absence d’enquête effective contradictoire et où leur citation directe a été déclarée irrecevable. Vu sous le même angle, ils arguent, au titre de l’article

13 de la Convention, avoir été privé du droit à un recours effectif.

2.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants allèguent

qu’ils ont été privés de leur droit à un procès équitable, dans la mesure où l’application de l’article 115 du C.A.S. constitue une restriction disproportionnée à leur droit d’accès effectif à un tribunal pour faire valoir leurs droits.

3.

Toujours en s’appuyant sur l’article 6 § 1 de la Convention, ils allèguent que la durée de la procédure a dépassé le délai raisonnable.

4.

Se basant finalement sur l’article 14 de la Convention combiné avec l’article 6 § 1, sinon avec les articles 2 et 13, ils arguent qu’ils ont fait l’objet d’une discrimination.

EN DROIT

Invoquant l’article 2, les requérants arguent en premier lieu que l’Etat a manqué à son obligation positive d’assurer le droit à la vie en permettant aux entreprises visées de procéder, sans contrôle préalable, à la démolition d’un immeuble au mépris des règles minimales de sécurité.

La Cour rappelle que la première phrase de l’article 2 § 1 astreint l’Etat non seulement à s’abstenir de provoquer la mort de manière volontaire et irrégulière, mais aussi à prendre les mesures nécessaires à la protection de la vie des personnes relevant de sa juridiction. La Cour a donc pour tâche de déterminer si, dans les circonstances de l’espèce, l’Etat a pris toutes les mesures requises pour empêcher que la vie du mari et père des requérants ne soit inutilement mise en danger (

L.C.B. c. Royaume-Uni

, arrêt du 9 juin 1998,

Recueil

1998-III, fasc. 76, p. 1403, § 36).

Il ressort du dossier qu’une autorisation pour l’installation et l’exploitation d’un immeuble avait été sollicitée par la société exploitant le chantier litigieux, conformément à la législation en vigueur en la matière.

Il résulte encore d’un rapport d’accident établi par l’inspection du travail et des mines en date du 7 mars 1995, que le déroulement de la démolition et de la construction d’un immeuble est défini par les prescriptions de sécurité d’une circulaire de cette même institution qui se réfère, entre autres, aux lois et règlements grand-ducaux applicables en la matière. Force est d’ailleurs de constater que, dans leur citation devant le tribunal correctionnel, les requérants se réfèrent expressément à la législation en question pour argumenter que les personnes mises en cause n’avaient pas respecté les prescriptions de sécurité.

Dans ces circonstances, la Cour estime que l’on ne saurait raisonnablement reprocher aux autorités luxembourgeoises de ne pas avoir pris les mesures nécessaires pour assurer, à titre préventif, la vie du mari et père des requérants.

Au vu de ce qui précède, la Cour estime que ce volet du grief est manifestement mal fondé. Partant, il est à rejeter au titre de l’article 35 § 4 de la Convention.

La Cour tient encore à souligner que, dans la mesure où les requérants reprochent au législateur luxembourgeois de ne pas avoir assorti les prescriptions de sécurité de sanctions appropriées, ce volet du grief est absorbé par celui relatif au droit d’accès à un tribunal au titre de l’article 6 de la Convention, ces deux griefs étant intimement liés.

b)

Les requérants reprochent ensuite à l’Etat d’avoir omis de procéder à une enquête contradictoire et de n’avoir réservé aucune suite pénale à l’affaire, suite au décès de leur mari et père.

Le Gouvernement insiste sur le fait que l’enquête débuta 20 minutes après la survenance de l’accident. Deux inspecteurs, rejoints peu après par le juge d’instruction et le substitut du Parquet, entendirent de nombreux témoins sur place et dressèrent un procès-verbal. Le même jour, sur instruction du ministère public, un membre de la section de la police technique du service de la police judiciaire se rendit sur place et rédigea à son tour un procès-verbal. L’inspection du travail et des mines, également présente sur les lieux, fit parvenir son rapport au procureur en date du 7

mars 1995. Le 17 mai 1996, le parquet décida de classer sans suite le dossier, alors que, d’après lui, l’infraction pénale n’était pas établie. Le Gouvernement en conclut que l’enquête menée en l’espèce par les autorités tant policières que judiciaires était conforme aux exigences découlant des obligations procédurales de l’article 2 de la Convention.

Les requérants répliquent d’une part que l’enquête ne fut pas contradictoire, dans la mesure où les rapports d’enquête ne leur étaient délivrés qu’après que le parquet ait décidé de classer l’affaire. D’autre part, ils se plaignent du fait qu’aucune démarche n’avait été entreprise après l’établissement des rapports d’enquête préliminaires. A ce sujet, ils soulignent notamment qu’il ressort du rapport d’accident de l’inspection du travail et des mines que le procureur n’avait pas suivi la proposition du contrôleur de nommer un expert en vue de vérifier la stabilité du mur ayant été à l’origine de l’accident. Selon les requérants, l’ouverture d’une information judiciaire leur aurait permis de voir tranchée la question de la responsabilité dans cette affaire.

La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce volet du grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond

; il s’ensuit que ce volet du grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. De surcroît, la Cour estime que l’article 13 de la Convention doit, à son tour être déclaré recevable, au vu du lien étroit qu’il présente

avec l’article 2 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.

2.

Les requérants se plaignent du fait que les juges déclarèrent leur citation directe irrecevable au vu de l’article 115 du C.A.S. et qu’ils les privèrent de toute action en réparation contre les entrepreneurs responsables du chantier. Ainsi, ils se virent refuser l’accès à la justice en ce qui concerne les actions tant publique que civile.

Le Gouvernement soutient que le système d’indemnisation forfaitaire - tel qu’il existe d’ailleurs dans nombre d’autres Etats, dont la France - vise à satisfaire de façon certaine les besoins des victimes en cas d’accidents de travail et à remédier aux difficultés inhérentes à toute action en responsabilité (lenteur, coûts élevés et caractère aléatoire). Si les juridictions de droit commun déclarent ainsi irrecevable - sur base de l’article 115 du C.A.S. - les actions en indemnisation intentées à la suite d’un accident de travail, les victimes ne sont pas pour autant privées du droit d’accès à un tribunal. En effet, elles disposent d’un recours devant les juridictions spécialisées pour faire examiner les décisions prises par l’A.A.A. Se basant sur trois décisions de la Commission (

Kaplan c. Royaume-Uni

, n

o

7598/76, décision de la Commission du 17 juillet 1980, Décisions et rapports (DR) 21, p. 5

;

Dyer c. Royaume-Uni

, n

o

10475/84, décision de la Commission du 9 octobre 1984, DR 39, p. 246 ;

Handwerker c. Allemagne

, n

o

28610/95, décision de la Commission du 4 septembre 1996, non publiée), le Gouvernement soutient que le remplacement d’une action en dommages et intérêts par un droit à pension ne soulève en principe aucun problème sous l’angle de l’article 6 §

1 de la Convention. A ce sujet, il souligne que le fait pour la victime de ne pas être indemnisée pour l’intégralité du préjudice subi ne saurait être considéré comme une violation du droit d’accès à un tribunal.

Les requérants sont d’avis que les textes de loi en vigueur au Luxembourg ne correspondent plus aux réalités de la société actuelle. Ils soulignent que, contrairement aux affirmations du Gouvernement, les législations luxembourgeoise et française diffèrent en la matière. A ce sujet, ils se rapportent notamment aux conclusions que le ministère public avait présentées devant la cour d’appel et la Cour de cassation : la jurisprudence luxembourgeoise prévoit que l’irrecevabilité d’une action en dommages et intérêts, au titre de l’article 115 du C.A.S., doit entraîner le non

‑

déclenchement de l’action publique ; en revanche, la jurisprudence française admet que la constitution de partie civile déclenche l’action publique, même si la juridiction répressive n’est pas compétente pour statuer sur l’action civile. Les requérants contestent ensuite que les juridictions spécialisées constituent un accès pour les victimes à un tribunal au sens de l’article 6 § 1 de la Convention, dans la mesure où leur compétence se limite aux litiges opposant les assurés aux organismes de sécurité sociale. Ils soulignent encore que la troisième requérante ne se vit allouer aucune rente, dans la mesure où elle exerçait une activité rémunérée au moment du décès de son père. Les requérants concluent de l’immunité créée par l’article 115 du C.A.S dans le chef des entrepreneurs qu’ils se virent privés du droit à débattre du fond de l’affaire et à se voir réparer l’intégralité du préjudice subi.

La Cour note que les requérants se plaignent de s’être vu refuser l’accès à la justice concernant, d’une part, la recherche de la vérité quant aux infractions reprochées, et, d’autre part, la question de l’indemnisation du préjudice qu’ils ont subi.

Elle examine en premier lieu le volet du grief qui a trait à l’action publique.

Elle constate d’emblée qu’une enquête fut menée par le service de police judiciaire, lors de laquelle de nombreuses personnes furent interrogées. Suite à ces investigations, le parquet, qui a le pouvoir de décider de l’opportunité des poursuites, classa l’affaire sans suites.

Au vu de l’article 115 du C.A.S., les juges déclarèrent irrecevable la citation directe et décidèrent que cette dernière ne pouvait pas valablement déclencher l’action publique.

Or, la Cour se doit de rappeler que l’article 6 ne garantit pas le droit de voir provoquer des poursuites pénales contre des tiers (

Ribes c. France

(déc.),

n

o

41946/98, 11 juillet 2000, non publiée).

Il s’ensuit que le grief est sur ce point incompatible

ratione materiae

avec les dispositions de la Convention et doit être rejeté en application de son article 35 § 3.

En revanche, pour ce qui est de la question de l’indemnisation du préjudice matériel et moral subi par les requérants, la Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce volet du grief pose de sérieuses questions de fait et de droit, concernant à la fois l’applicabilité et le fond de l’article 6 de la Convention, qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond

; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.

3.

Les requérants estiment encore que la durée de la procédure ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention. Ils précisent, d’une part, que le parquet mit longtemps à classer sans suites l’affaire et qu’une copie du dossier ne leur fut remis que deux ans et trois mois après l’accident mortel. D’autre part, ils jugent excessive la durée d’un peu plus de deux ans et six mois pour voir le sort de leur citation directe résolu.

La Cour souligne qu’à cet égard, seule entre en ligne de compte la procédure relative aux revendications civiles des requérants, les garanties de l’article 6 ne s’étendant pas au droit pour les particuliers de provoquer contre un tiers l’exercice de poursuites pénales (

Ribes c. France

, précité). Elle rappelle encore que «

le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes

» (

Pélissier et Sassi c. France

[GC], n

o

25444/94, § 62, CEDH 1999-II).

La procédure débuta les 1

er

et 2 juillet 1997, dates auxquelles les requérants introduisirent leur citation directe. Elle se solda par l’arrêt de la Cour de cassation du 10 février 2000

; elle a duré un peu plus de deux ans et six mois pour trois niveaux de juridictions.

La Cour estime qu’il n’apparaît pas du dossier qu’un retard particulier puisse être imputé aux autorités. Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention.

La Cour rappelle que l’article 35 de la Convention impose de soulever devant l’organe interne adéquat, au moins en substance et dans les formes et délais prescrits par le droit interne, les griefs que l’on entend formuler devant la Cour ; il commande en outre l’emploi des moyens de procédure propres à empêcher une violation de la Convention (

Cardot c.

France

, arrêt du 19 mars 1991, série A n

o

200, § 34).

En l’espèce, la Cour constate que les requérants n’ont fait valoir, explicitement ou au moins en substance, le grief relatif à l’article 14 de la Convention. Il n’apparaît pas davantage des décisions rendues par les autorités luxembourgeoises que cet article aurait été invoqué par les requérants.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en conformité avec l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

recevables, tous moyens de fond réservés, les griefs des requérants concernant l’obligation procédurale au titre de l’article 2 de la Convention ainsi que le droit d’accès à un tribunal au titre de l’article 6 §

1 de la Convention, ainsi que le droit à un recours effectif au titre de l’article 13 de la Convention

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Michael

O’Boyle

Nicolas

Bratza

Greffier

Président