CtEDO 14.03.2000 AI

BAUMANN contre la FRANCE

RESPONDENT
FRA
HOTĂRÂRE
14.03.2000
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Recevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2000
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
BAUMANN contre la FRANCE (CtEDO, 2000)
HUDOC · oficial

cererii nr. 33592/96

prezentată de Bernd Karl BAUMANN

împotriva Franței

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), întrunită pe 14 martie 2000 într-o cameră compusă din:

Sir Nicolas Bratza, președinte,

D-na F. Tulkens,

D-na H.S. Greve,

judecători,

și din D-na S. Dollé, grefieră de secțiune,

Ținând seama de cererea menționată mai sus introdusă devant Comisia Europeană a Drepturilor Omului pe 21 iulie 1995 și înregistrată pe 30 octombrie 1996,

Ținând seama de art. 5 § 2 al Protocolului nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea,

Ținând seama de observațiile prezentate de guvernul pârât și de cele prezentate în răspuns de reclamant,

După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie:

Reclamantul este cetățean german, născut în 1950 și care se află în prezent deținut la Zweibruecken (Germania).

Este reprezentat în fața Curții de d-nele avocat Berard, Jemoli și Trienbach, avocate la baroul din Strasbourg.

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către ambele părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Pe 27 noiembrie 1993, un vehicul parcat pe un parking și ocupat de pasageri a fost detectat de polițiști ai Poliției municipale din Strasbourg. Acest vehicul s-a dovedit a fi furat cu o zi înainte la Strasbourg. Anchetatorii au procedat la interpelarea lui O.H. și S.B., primul venind să preia vehiculul furat și ascuns de al doilea. Ancheta din fapt a permis să se stabilească că alte tranzacții au avut loc și că cei doi bărbați interpelați se întâlneau într-un hotel din Brumath (Bas-Rhin). S-au dus la acel hotel și au arestat soția lui O.H., precum și d-na C.E., în timp ce aceasta din urmă se pregătea să urce într-un vehicul aparținând reclamantului.

În timpul audierii pe loc, C.E. a declarat că prietenul ei, reclamantul, locuia de ceva timp în hotel, dar că a fost spitalizat în Germania de la 26 noiembrie din cauza unei stări de sănătate alarmante.

O percheziție a fost efectuată în camera lor. Anchetatorii au sechestrat un pașaport german pe numele reclamantului, sumele de 7.000 Deutsche Marks (DEM) și 2.150 franci francezi (FRF) găsite în geanta cu mânuci a lui C.E., documente bancare, un certificat de înmatriculare a unui vehicul și diverse acte manuscrise. Aceste obiecte au fost puse sub sigiliu și depuse la serviciul pieselor de convingere al tribunalului de mare instanță din Strasbourg.

După arest pentru cercetări, C.E. nu a fost urmărită nici pe seama unei proceduri penale, la fel ca și reclamantul.

Pe 30 noiembrie 1993, O.H. și S.B. au fost puși în examen de un judecător de instrucție lângă tribunalul de mare instanță din Strasbourg.

Printr-o cerere din 6 decembrie 1993, înregistrată la dosarul judecătorului de instrucție pe 8 decembrie 1993, avocatul reclamantului a cerut restituzione bani și obiecte judecătorului de instrucție, pe baza articolului 99 din codul de procedură penală. Nu a primit nici un răspuns de la judecătorul de instrucție.

O.H. și S.B. au fost renviați în fața tribunalului de grande instanță din Strasbourg, judecați și condamnați de acesta pe 13 iunie 1994, fără ca reclamantul sau concubina sa să fie informați. Reclamantul nu a putut, prin urmare, prezenta o cerere de restituzione la tribunalul de grande instanță sesizat de cauză.

Pe 14 septembrie 1994, avocatul reclamantului a repetat cererea sa din 6 decembrie 1993 la judecătorul de instrucție. Nu a primit nici un răspuns.

Pe 28 octombrie 1994, avocatul reclamantului a adresat o cerere de restituzione procurorului de la Republică, pe baza articolului 41-1 din codul de procedură penală, pentru 7.000 DEM, extrasele de cont bancar, precum și pentru un acumulator reîncărcabil de telefon mobil.

Pe 7 noiembrie 1994, procurorul de la Republică a oprit o excepție de inadmisibilitate la cerere, din cauza confiscării ordonate de tribunalul de grande instanță în sentința sa din 13 iunie 1994 referitoare la procedura dusă împotriva O.H. și S.B. În răspunsul său, procurorul a menționat cererea depusă la judecătorul de instrucție pe 6 decembrie 1993 și reînnodată pe 14 septembrie 1994.

Pe 6 ianuarie 1995, avocatul reclamantului a adresat o cerere de restituzione celei de a șasea camere criminale a tribunalului de mare instanță din Strasbourg, pe baza articolului 710 din codul de procedură penală. Cererea, care poartă doar tamponul parchetului din Strasbourg, în data de 6 ianuarie 1995, se referea la pașaportul reclamantului, 7.000 DEM, extrasele de cont bancar, precum și la acumulatorul reîncărcabil de telefon mobil.

Pe 6 februarie 1995, răspunsul la această cerere a fost adresat de procurorul de la Republică, în termenii următori:

"În ciuda scrisorii datate 7 noiembrie 1994 prin care v-am notificat că nici o restituzione nu putea fi pronunțată în favoarea d. Baumann, indiferent din ce motiv, deoarece tribunalul a ordonat confiscarea sigiliilor, insistați să obțineți o dezbatere cu privire la sigiliile în cauză.

Sunt regretant să mă repet observând că sentința din 9 mai 1994 a dobândit autoritatea lucrului judecat și că art. 710 din codul de procedură penală nu are virtutea de a redeschide dezbaterile la care a fost pus capăt printr-o decizie de confiscare care a devenit definitivă.

art. 710 din codul de procedură penală este rezervat incidentelor privind executarea unei decizii și nu contestării sancțiunilor infligite. Tribunalul în cazul de fapt nu avea nici o autoritate pentru a se întoarce asupra unei măsuri care a dobândit autoritatea lucrului judecat. (...)"

Prin scrisoare din 12 februarie 1996, C.E. a cerut procurorului de la Republică restituzione bani sechestrati, și anume 7.700 DEM și 2.150 FRF, pe motivele că această sumă îi aparținea și că nu avea nimic de-a face cu cazul penal. Prin scrisoare din 29 aprilie 1996, a reluat cererea, scriind în special: "Fostul meu prieten m-a pus într-o situație grea, care și-a schimbat grav viața (..) am datorii din cauza lui (...) este foarte important pentru mine să-mi recuperez banii (...)".

Dispozițiile relevante ale codului de procedură penală se citesc după cum urmează:

art. 41-1

"Atunci când nici o instanță nu a fost sesizată sau atunci când instanța sesizată a epuizat competența sa fără a statua asupra restituției obiectelor, procurorul de la Republică sau procurorul general este competent să decidă, din oficiu sau la cerere, restituzione acestor obiecte când proprietatea nu este serios contestată.

Nu există nevoie de restituzione atunci când aceasta este de natură să creeze un pericol pentru persoane sau bunuri; decizia de ne-restituzione luată din acest motiv, chiar și din oficiu, de procurorul de la Republică sau procurorul general poate fi contestată în termen de o lună de la notificarea ei prin cerere a persoanei interesate în fața tribunalului de grande instanță sau camerae de apel criminale, care hotărăsc în camera de consiliu. De asemenea, nu există nevoie de restituzione atunci când o dispoziție particulară prevede distrugerea obiectelor puse sub mâna justiției.

Dacă restituzione nu a fost cerută sau decisa în termen de trei ani de la decizia de clasare sau decizia prin care ultima instanță sesizată a epuizat competența, obiectele nerestituate devin proprietatea Statului, sub rezerva drepturilor terților. Obiectele a căror restituzione este de natură să creeze un pericol pentru persoane sau bunuri devin proprietatea Statului, sub rezerva drepturilor terților, de îndată ce decizia de ne-restituzione nu mai poate fi contestată, sau de îndată ce sentința sau hotărârea de ne-restituzione a devenit definitivă."

art. 56

"Dacă natura infracțiunii este atare ca dovada să poată fi dobândită prin sechestrul de documente sau alte obiecte în posesia persoanelor care par să fi participat la infracțiune sau să dețină piese sau obiecte referitoare la faptele incriminate, ofițerul de poliție judiciară se deplasează fără întârziere la domiciliul acestor din urmă pentru a efectua o percheziție asupra căreia duce proces-verbal.

El singur, cu persoanele desemnate în art. 57 și cu acelea la care apelează eventual în temeiul articolului 60, are dreptul de a lua cunoștință de documente înainte de a proceda la sechestrul lor.

Cu toate acestea, el are obligația de a provoca prealabil toate măsuri utile pentru a asigura respectarea secretului profesional și drepturile apărării.

Toate obiectele și documentele sechestrate sunt imediat inventariate și puse sub sigiliu. Cu toate acestea, dacă inventarierea în loc prezintă dificultăți, ele sunt supuse sigiliilor închise provizorii până la momentul inventarierii și punerii sub sigilii definitive și aceasta, în prezența persoanelor care au asistat la percheziție în conformitate cu modalitățile prevazute în art. 57.

Cu acordul procurorului de la Republică, ofițerul de poliție judiciară menține doar sechestrul obiectelor și documentelor utile manifestării adevărului."

art. 99

"În timp ce ancheta se desfășoară, judecătorul de instrucție este competent să decidă restituzione obiectelor puse sub mâna justiției.

El hotărăsc printr-o ordonanță motivată, fie la cererea procurorului de la Republică, fie, după sfatul acestuia, din oficiu sau la cerere a persoanei puse în examen, a părții civile sau a oricărei alte persoane care susține că are drept asupra obiectului.

El poate, de asemenea, cu acordul procurorului de la Republică, să decidă din oficiu de a restituire sau a se face restituire victimei infracțiunii obiectelor puse sub mâna justiției a căror proprietate nu este contestată.

Nu există nevoie de restituzione atunci când aceasta este de natură să facă obstacol manifestării adevărului sau protecției drepturilor părților sau atunci când prezintă pericol pentru persoane sau bunuri. Ea poate fi refuzată atunci când confiscarea obiectului este prevazută de lege.

Ordonanța judecătorului de instrucție menționată în al doilea paragraf al prezentului articol este notificată fie cererii în caz de respingere a cererii, fie ministerului public și oricărei alte părți interesate în caz de decizie de restituzione. Ea poate fi atacată la camera de acuzare, prin simplă cerere depusă la dosarul tribunalului, în termenul și conform modalităților prevazute în al patrulea paragraf al articolului 186. Acest termen este suspensiv.

Terțul poate, în același titlu cu părțile, fi ascultat de camera de acuzare în observațiile sale, dar nu poate pretinde punerea la dispoziție a procedurii."

art. 479

"Orice persoană alta decât inculpatul, partea civilă sau persoana responsabilă pe plan civil care susține că are drept asupra obiectelor puse sub mâna justiției, poate, de asemenea, cere restituzione la tribunalul sesizat cu urmărirea.

Doar procesele-verbale referitoare la sechestrul obiectelor pot fi comunicate.

Tribunalul hotărăsc printr-o sentință separată, odată cu ascultarea părților."

art. 710

"Toate incidente litigioase referitoare la executare sunt duse în fața tribunalului sau curții care a pronunțat sentința; această instanță poate, de asemenea, să procedeze la corectarea erorilor pur materiale conținute în deciziile sale. Ea hotărăsc asupra cererilor de confuzii de pedepse prezentate în aplicarea articolului 132-4 din codul penal.

În materie penală, camera de acuzare cunoaște corecturile și incidentele de executare ce pot rezulta din hotărârile curții de asise."

art. 41-1 din codul de procedură penală nu exclude ca decizia de refuz a restituției magistratului parchetului să fie supusă instanței repressive, în aplicarea dispozițiilor generale prevazute de art. 710 al acelui cod (Cass. crim. din 9 mai 1994, Bull. crim. nr. 175).

Cererea a fost introdusă pe 21 iulie 1995 și înregistrată pe 30 octombrie 1996.

Pe 14 ianuarie 1998, Comisia Europeană a Drepturilor Omului a decis să ducă cererea la cunoștința guvernului pârât, invitând-o să prezinte în scris observații asupra admisibilității și pe fond a cererii.

Guvernul a prezentat observații pe 2 iunie și 25 august 1998, după prelungirea termenului acordat, și reclamantul a răspuns pe 13 iulie și 13 octombrie 1998.

În temeiul articolului 5 § 2 al Protocolului nr. 11, intrat în vigoare pe 1 noiembrie 1998, cauza este examinată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la această dată.

art. 6

"1. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată în mod echitabil (...) de o instanță (...) care va hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile de caracter civil (...)"

art. 13

"Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale."

Guvernul ridică, la titlul principal, o excepție de inadmisibilitate a cererii pentru lipsă de epuizare a căilor de atac interne. Nu intenționează să conteste că reclamantul putea regulat să sesizeze judecătorul de instrucție cu o cerere de restituzione a obiectelor puse sub mâna justiției, în conformitate cu dispozițiile articolului 99 §2 din codul de procedură penală: prin omiterea de a vota asupra acestei cereri, judecătorul de instrucție a privat reclamantul de posibilitatea de a obține o decizie cu privire la bunurile cererii și, dacă se cuvine, de a exercita un recurs în fața camerei de acuzare a curții de apel. În plus, el observă că reclamantul, tert în procesul penal, nu a fost anunțat al ședinței din 13 iunie 1994 și prin urmare nu a putut prezenta cauza sa în fața instanței care a pronunțat confiscarea obiectelor puse sub mâna justiției.

Cu toate acestea, Guvernul estimează că reclamantul dispunea de mai multe mijloace pentru a obține respectarea drepturilor pe care le estimează că au fost încălcate.

În primul rând, Guvernul susține că reclamantul dispunea de mai multe posibilități de a obține satisfacție după respingerea cererii de restituzione de procurorul de la Republică din motiv diferit de acelea prevazute de art. 41-1 §2 din codul de procedură penală. Anterior, Guvernul observă că dacă cererea avocatului reclamantului ducea mențiune a "tribunalului de mare instanță - cea de a șasea cameră criminală", aceasta a fost remisă nu la dosarul tribunalului ci la secretariatul parchetului, după cum atestă tamponul pus pe 6 ianuarie 1995 pe coperta.

Prin urmare, reclamantul ar fi putut formula o nouă cerere la procuror, din cauza unei sentințe a Curții de Casație din 9 mai 1994 care admite că refuzul de restituzione bazat pe motiv diferit de acelea menționate în §2 al articolului 41-1 poate fi supus instanței repressive în aplicarea dispozițiilor generale prevazute de art. 710 din codul de procedură penală. Avocatul său ar fi putut, de asemenea, semnala dificultatea președintelui camerei audiențelor criminale.

Apoi, deoarece procurorul de la Republică a opus cu nedreptate o excepție de inadmisibilitate reclamantului, acesta din urmă ar fi putut angaja o demersie oficială la dosarul camerei criminale, art. 711 din codul de procedură penală neinstituind monopol în favoarea ministerului public pentru a sesiza tribunalul.

În fine, reclamantul nu ar fi niciodată pierdut dreptul, pe care-l are astăzi, de a sesiza tribunalul cu o cerere pe baza articolului 710 din codul de procedură penală.

În al doilea rând, Guvernul estimează că dacă Curtea ar trebui să considere că nu se poate cere reclamantului exercitarea unor noi recurs, reclamantul ar putea obține redresarea plângerii în fața instanțelor interne exercitând o acțiune pentru daune-interese pentru disfuncționare a instituției judiciare pe baza articolului L. 781-1 din codul de organizare judiciară. Guvernul estimează în fapt că poate fi susținut că, în urma respingerii nefondate, implicite sau explicite, care i-au fost opuse de judecătorul de instrucție și procurorul de la Republică, reclamantul putea solicita o indemnizare pentru denialul justiției.

Cu privire la excepția de inadmisibilitate ridicată de Guvern, reclamantul observă că Guvernul nu contestă realitatea recururs pe care le-a exercitat. Estimează că recururs care ar fi deschiseți nu pot fi recururs juridicionale organizate de regulile de procedură. În primul rând, reclamantul susține că cererea sa din 6 ianuarie 1995 era în mod expres adresată celei de a șasea camere a tribunalului criminal și că parchetul nu trebuia, prin urmare, să o sesizeze. Estimează că nu se agita de o eroare a parchetului, deoarece procurorul de la Republică a opus deliberat o excepție de inadmisibilitate la cerere. Potrivit lui, mijloacele invocate de Guvern pentru a trece peste răspunsul procurorului nu ar fi provocat decât indiferența serviciilor în cauză, nici un recurs nefiind posibil împotriva unei decizii a procurorului. În orice caz, chiar dacă o eroare ar fi fost comisă, ar fi trebuit să fie corectată de serviciile parchetului și nu de reclamant.

În al doilea rând, reclamantul indică că avocatul sau a întreprins pași atât la procurorul de la Republică cât și la președintele tribunalului criminal, dar că s-a făcut eject în urma discuțiilor verbale. Reiterarea unei cereri ar fi fost deci sortită eșecului. Reclamantul estimează, cu toate acestea, că acest tip de intervenție nu este prevazut din punct de vedere juridic.

În fine, cu privire la recurul bazat pe articolul L. 781-1 din codul de organizare judiciară, reclamantul estimează că prezenta cauză nu privește o disfuncționare manifestă a instituției judiciare. Consideră că problemele sale provin în fapt din absența unui recurs eficace. În fapt, nici recurul prevazut de art. 710 din codul de procedură penală, nici nici o altă dispoziție din acel cod nu reglementează regulile de sesizare sau depunere a cererilor, la fel cum nici un termen de fixare a ședinței nu este prevazut.

Curtea constată că excepțiile ridicate de guvernul pârât se confundă cu examinarea pe fond a cererii, în măsura în care se agita precis de a stabili dacă reclamantul dispunea într-adevăr de un "recurs" în sensul articolului 13 din Convenție și, în caz afirmativ, dacă a putut beneficia de dreptul de acces la un tribunal în conformitate cu art. 6 § 1.

Curtea estimează că această parte a cererii ridică întrebări serioase de fapt și drept care necesită examinare pe fond. Prin urmare, nu poate fi declarată în mod evident prost fondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Curtea constată, în plus, că nu se confruntă cu nici un alt motiv de inadmisibilitate.

"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respect pentru bunuri. Niciun nu poate fi privat de proprietate decât pentru motiv de utilitate publică și în condițiile prevazute de lege și principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului pe care îl posedă Statele de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interes general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuții sau amenzi."

La titlul principal, Guvernul ridică o excepție de inadmisibilitate, pe motivul că reclamantul ar dispune de posibilitate de a sesiza tribunalul criminal din Strasbourg cu decizia de refuz a parchetului, invocând jurisprudența Curții de Casație din 9 mai 1994. Guvernul invocă jurisprudența Curții europene în cazul Agosi c. Regatul Unit (hotărâre din 24 octombrie 1986, seria A nr. 108), din cauza constatării de ne-încălcare bazată pe posibilitatea unui recurs judiciar cât de cât restricționat.

Guvernul consideră, de asemenea, că este important să se facă distincție în funcție de bunurile în cauză. Reclamantul nu ar dispune de drept de proprietate asupra pașaportului, eliberat de o autoritate administrativă de stat și proprietate a statului german. În plus, acumulatorul reîncărcabil de telefon mobil nu a fost sechestrat de anchetatori și nu apare pe lista pieselor de convingere dusă de tribunalul de mare instanță. Prin urmare, grievul ar concierna doar 7.700 DEM și 2.150 FRF depuse la Caasa depozitelor și consignațiilor din Strasbourg, pe un cont deschis în numele tribunalului de mare instanță din Strasbourg respectiv pe 21 iulie 1994 și 8 septembrie 1995.

La titlul subsidiaire, Guvernul estimează acest grief prost fondat, deoarece există îndoial cu privire la identitatea proprietarului sumelor sechestrate. Sumele de bani au fost sechestrate în camera de hotel închiriată de reclamant, dar au fost descoperite în geanta lui C.E. În plus, după ce a declarat anchetatorilor că reclamantul era proprietar, C.E. a cerut de două ori, pe 12 februarie și 29 aprilie 1996, restituzione acestor sume pretinzând se a fi proprietar. Doar instanța civilă ar fi competentă să hotărască asupra unei posibile acțiuni având scop stabilirea proprietății bunurilor litigioase.

Reclamantul estimează că nu există căi de atac în dreptul intern, ceea ce constituie exact fundamentul cererii în fața organelor Convenției.

Cât privește fondul, el estimează că nu există nici o îndoial cu privire la adevăratul proprietar al 7.000 DEM sechestrati. Ar exista confuzie între noțiunile de posesiune și proprietate. Reclamantul reamintește, pe de o parte, că concubina sa a recunoscut că banii îi aparțineau, înainte de a-i cere la titlul reparării și, pe de altă parte, că ministerul public nu a contestat faptul că el este proprietar al 7.000 DEM. Reclamantul indică că avea cunoștință pentru prima dată al scrisorilor lui C.E. pe care le menționează Guvernul, nefiind putut participa la nici o procedură. În fine, el estimează că Curtea europeană nu este competentă să hotărască asupra acestor elemente ale argumentației Guvernului.

Curtea constată o nouă dată că excepțiile ridicate de guvernul pârât se confundă cu examinarea pe fond a cererii, în măsura în care se agita precis de a stabili dacă reclamantul dispunea într-adevăr de un "recurs" în sensul articolului 13 din Convenție și, în caz afirmativ, dacă a putut beneficia de dreptul de acces la un tribunal în conformitate cu art. 6 § 1, pentru a-și face examina grievul tras din atingerea dreptului la respect pentru bunuri.

După ce a examinat argumentația părților și ținând seama de decizia cu privire la grievul tras din articolele 6 și 13 din Convenție, Curtea estimează că această parte a cererii ridică întrebări serioase de fapt și drept care necesită examinare pe fond. Prin urmare, nu poate fi declarată în mod evident prost fondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Curtea constată, în plus, că nu se confruntă cu nici un alt motiv de inadmisibilitate.

"1. Oricine se află în mod regulat pe teritoriul unui Stat are dreptul de a circula liber acolo și de a-și alege în mod liber reședința.

Reclamantul estimează că Guvernul recunoaște implicit că confiscarea nu a fost supusă nici unei proceduri regulate. Ar fi fost, prin urmare, în imposibilitate de a invoca nici un mijloc de apărare și de a exercita un recurs. Deținător legitim al pașaportului, ar fi trebuit să beneficieze de o procedură garantând drepturile sale.

Guvernul estimează că sechestrul pașaportului era perfect conform cu prescripțiile legale în materie și justificat de necesitățile anchetei în curs. Dacă asemenea necesități au încheiat la mai tarziu pe 13 iunie 1994, data sentinței tribunalului criminal din Strasbourg, reclamantul a fost arestat pe 5 ianuarie 1994, apoi pus în detenție de autoritățile germane: Guvernul estimează, prin urmare, că sechestrul pașaportului nu poate fi considerat ca o restricție la libertatea de circulație, prima cerere de restituzione fiind depusă de avocatul reclamantului pe 8 decembrie 1993 și arestarea acestuia din urmă fiind avut loc pe 5 ianuarie 1994.

Curtea estimează că această parte a cererii ridică întrebări serioase de fapt și drept care necesită examinare pe fond. Prin urmare, nu poate fi declarată în mod evident prost fondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Curtea constată, în plus, că nu se confruntă cu nici un alt motiv de inadmisibilitate.

Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate / cu majoritate,

DECLARĂ CEREREA ADMISIBILĂ, cu toate detaliile pe fond rezervate.

Grefieră

Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2000-09-12
0,94
BOSONI ET ADOUD contre la FRANCE
TROISIÈME SECTION DÉCISION FINALE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 34595/97 et 35237/97 présentée par Michel BOSONI et Alain ADOUD contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 12 septembre
CtEDO 2000-11-07
0,94
CHARLIER contre la FRANCE
TROISIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 37760/97 présentée par André Charlier contre France La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 7 novembre 2000 en une chambre composée de MM. L.
CtEDO 2000-06-06
0,93
DACHAR contre la FRANCE
TROISIÈME SECTION DÉCISION FINALE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 42338/98 présentée par Jean DACHAR contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 6 juin 2000 en une chambre composée de M. W
CtEDO 2000-03-28
0,93
RICHET contre la FRANCE
TROISIÈME SECTION DÉCISION FINALE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 34947/97 présentée par Guy RICHET contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 28 mars 2000 en une chambre composée de Sir
CtEDO 2002-11-12
0,93
MOKRANI contre la FRANCE
QUATRIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 52206/99 par Boubaker MOKRANI contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 12 novembre 2002 en une chambre composée de Sir Nicola
Sursă