CtEDO 14.03.2000 AI

STRIVAY ET SIMON contre la BELGIQUE

RESPONDENT
BEL
HOTĂRÂRE
14.03.2000
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Partiellement irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2000
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
STRIVAY ET SIMON contre la BELGIQUE (CtEDO, 2000)
HUDOC · oficial

Cererile nr. 44559/98, 45038/98 și 45083/98,

introduse de Clairette STRIVAY, Albert SIMON și Pierre SIMON

împotriva Belgiei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), ședință pe 14 martie 2000 într-o cameră compusă din:

Sir Nicolas Bratza, președinte,

D-na F. Tulkens,

și d-na S. Dollé, greffieră de secțiune,

Ținând seama de cererile menționate mai sus introduse pe lângă Comisia Europeană a Drepturilor Omului pe 25 august și 16 octombrie 1998 și înregistrate pe 16 noiembrie și 17-18 decembrie 1998,

Ținând seama de art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina petiția,

După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie:

Reclamanta, Clairette Strivay, este cetățeană belgiană, născută în 1949 și în prezent deținută la penitenciarul Lantin (Belgia). Este reprezentată pe lângă Curt de d-nele Nicolas și Jean-Yves Evrard, avocate la barourile din Liège.

Al doilea reclamant, Albert Simon, este cetățean belgian, născut în 1977 și în prezent deținut la penitenciarul Huy (Belgia). Este reprezentat pe lângă Curt de d-l Jean-Marc Husson, avocat la Huy, și d-l Michel Saint-Remi, avocat la Flémalle.

Al treilea reclamant, Pierre Simon, este cetățean belgian, născut în 1971 și în prezent deținut la penitenciarul Huy (Belgia). Este reprezentat pe lângă Curt de d-nii Philippe Vander Eecken și Xavier Mercier, avocați la Huy.

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de reclamanti, pot fi rezumate după cum urmează.

Pe 4 septembrie 1996, André Simon, prieten al reclam antei, a ucis trei persoane la Comblain: Christian Strivay, fratele reclam antei, Annette Van Schoor, soția acestuia, și Kevin Strivay, nepotul lor.

În seara anterioară la aproximativ ora 23:00, al doilea și al treilea reclamant l-au însoțit pe André Simon cu mașina până la domiciliul victimelor. Ei au susținut că au fost constrânși să o facă de unchiul lor, care era înarmat. Ei ar fi fugit în momentul în care André Simon a intrat prin efracție în locuință.

Pe 4 septembrie 1996, un mandat de arestare a fost emis împotriva lui André Simon de către judecătorul de instrucție Hollart.

În cursul primelor interogatorii, André Simon a susținut că a fost însoțit la momentul faptelor de către reclamantă, ceea ce s-a dovedit a fi inexact. Ulterior, a acuzat-o pe aceasta că a comanditat crima, promițând-i 50.000 de franci belgieni pentru a o comite.

Interogată pe 4 și 5 septembrie 1996 de către poliția judiciară, reclamanta a declarat că dormea la momentul faptelor.

Pe 7 septembrie 1996, reclamanta a fost internată la Verviers.

Pe 9 septembrie 1996, reclamanta a fost dusă la sediul poliției judiciare din Verviers pentru a fi interogată. Medicii săi nu s-au opus, cu condiția ca tratamentul medical să fie respectat, ceea ce s-a întâmplat. În cursul interogatoriului, reclamanta și-a confirmat declarația din 4 și 5 septembrie 1996.

Pe 10 septembrie 1996, un mandat de arestare a fost emis de către judecătorul Hollart împotriva celui de-al doilea și celui de-al treilea reclamant.

Pe 26 septembrie 1996, la ieșirea sa din spital, reclamanta a acceptat să însoțească, pentru interogatoriu, doi ofițeri de poliție judiciară din Huy. Polițiștii au acționat pe baza ordinului judecătorului de instrucție Hollart, fără ca o comisiune rogatorie să fi fost emisă în această privință. Interogatoriul a durat patru ore. Conform procesului-verbal de audiere – care afirma fals existența unei comisiuni rogatorie emise polițiștilor – reclamanta a declarat că pe 3 septembrie 1996 a băut, că era furioasă pe familia sa, că ar putea să fi spus lui André Simon, vorbind despre familia sa: „trebuie să moară toți", și că era pregătită să-i dea 50.000 de franci belgieni în acest scop. Ulterior și până la condamnarea sa, reclamanta a contestat această versiune a faptelor, afirmând că i-a fost extorquată de polițiști, care au privat-o de anume de medicamentele sale. Cu toate acestea, a trimis 50.000 de franci prin mandat poștal lui André Simon, după ce acesta a fost arestat, deoarece ar fi spus că cineva vrea să-i ia viața în penitenciar.

Pe 26 septembrie 1996, un mandat de arestare a fost emis de către judecătorul de instrucție Hollart împotriva reclam antei, sub acuzația de omor.

Prin scrisoare din 22 ianuarie 1997, avocatul reclam antei a cerut Procurorului Regal din Huy autorizația de a ridica o copie a unei sentințe a tribunalului de primă instanță din Huy din 23 aprilie 1987. S-a dovedit, într-adevăr, că atunci când era avocat la barourile din Liège, judecătorul Hollart a apărat pe André Simon într-o chestiune de transport. În acest context, a atacat o sentință dată în lipsă pe 27 noiembrie 1986 de tribunalul de primă instanță din Huy. Pe atac, o sentință a fost dată pe 23 aprilie 1987 și alta, privind daunele civile, pe 30 iunie 1988. În plus, pe 20 februarie 1992, d-na Hollart a fost membru al Ministerului Public într-o procedură împotriva aceluiași André Simon, urmărit de data aceasta pentru loviri și răniri cu intenție calificata. Scrisoarea din 22 ianuarie 1997 a conținut de asemenea următoarea frază: „Ținând seama de importanța acestei cauze și de continuarea procedurală pe care ar trebui să o dau (eventual chiar prin cerere de suspiciune legitimă), vă mulțumesc deja pentru acordarea acestei prezente beneficiul urgență."

Pe 30 ianuarie 1997, Camera pentru aduceri în judecată a Liègei, decizia apelului privind prelungirea detenției preventive a reclam antei, a ordonat eliberarea acesteia.

Prin ordonanță din 4 februarie 1997, președintele tribunalului de primă instanță din Huy l-a încărcat pe d-na Wauthy să continue instruirea ca înlocuitor al d-nei Hollart, „împiedicată".

La contestație îndreptată de André Simon împotriva hotărârii prin care, pe 5 martie 1997, Camera pentru aduceri în judecată a prelungit detenția sa provisorie, Curtea de Casație a respins, pe 19 martie 1997, ca străin de hotărârea atacată și prin urmare inadmisibil, mijlocul ridicat împotriva înlocuirii judecătorului Hollart.

Din 21 ianuarie la 4 februarie 1997, judecătorul Hollart nu a realizat decât un act de procedură, datat din 22 ianuarie 1997, în special interogatoriul recapitulativ al celui de-al doilea reclamant. Acest act a fost refăcut de judecătorul Wauthy pe 6 februarie 1997. Din 22 ianuarie la 26 iunie 1997, toți actele de instrucție au fost semnate de judecătorul Wauthy. Pe 27 iunie 1997, judecătorul Wauthy a semnat o ordonanță de comunicare.

Pe 27 iunie 1997, judecătorul Hollart a semnat o scrisoare adresată avocatului reclam antei, redactată după cum urmează: „Vă informez că instruirea acestei cauze apărând-mi completă, comunic dosarul d-lui Procuror Regal pentru a-i permite să-și depună concluziile."

Pe 5 septembrie 1997, judecătorul Wauthy a prezentat raportul legal în Camera de consiliu.

Pe 19 septembrie 1997, Camera de consiliu a emis o ordonanță de transmisie a actelor, în vederea renvoi reclam antilotor de către Camera pentru aduceri în judecată, în fața Curții de Asise. Devant Camera de consiliu, inculpații au susținut că în instruirea cauzei din 4 septembrie 1996 la 4 februarie 1997, judecătorul Hollart a lăsat să se dezvolte o apariție a părtinirii justificând anularea întregii instrucții. Camera de consiliu a refuzat să anuleze întreaga instrucție, dar a examinat, printre actele realizate de judecătorul Hollart, patru acte pe care inculpații le-au identificat ca fiind susceptibile de anulare pentru încălcarea drepturilor apărării și/sau suspiciune de părtinire din partea magistratului de instrucție. În opinia Camerei de consiliu, fiecare din aceste patru acte era justificat obiectiv privind starea dosarului.

Privind scrisoarea trimisă pe 27 iunie 1997 de judecătorul Hollart, Camera de consiliu a considerat:

„Că în urma unei erori a grefierului, formularul folosit obișnuit, nu obligator, a fost supus semnării numai judecătorului de instrucție al circumscripției în exercițiu, cu excepția circumstanțelor excepționale, din toate dosarele de instrucție; că o asemenea distracție în contextul nu al unei măsuri de instrucție ci al unei gesturi de curtoazie față de consilieri nu are natură să aducă o nulitate generală a întregii proceduri; (...)"

Pe 2 octombrie 1997, Camera pentru aduceri în judecată a Curții de apel din Liège a renvoit inculpații în fața Curții de Asise. A considerat în special:

„Dincolo de motivele Camerei de consiliu în această privință, nu este deloc evident la această etapă a procedurii că faptul că judecătorul de instrucție inițial sesizat a fost consilierul unuia din inculpați opt ani mai devreme, în contextul unei chestiuni de transport cu daunele civile (deci într-o materie unde elementul moral este redus la expresia sa cea mai simplă), i-a permis, cum susțin apărătorii, să-și formeze o opinie despre personalitatea acestui client susceptibilă de a afecta modul în care instruiește o chestiune de crimă în special la acuzația sa; (...)"

Pe 10 decembrie 1997, Curtea de Asise a respins excepția inrecevabilității urmăririi ridicate de apărare și derivată din ilegalitatea instrucției conduse de judecătorul Hollart. Curtea a estimat în special:

„Ținând seama că nu rezultă din nicio piesă a procedurii că d-na Hollart știa sau putea ști, înainte de 20 ianuarie 1997, că Simon André suspectat de o triplu asasinat era aceeași persoană pe care o apăruse 9-10 ani mai devreme într-o chestiune de transport și urmărită într-o chestiune de loviri patru ani după intervenția ei ca avocat; că interesatul principal, Simon André, nu a menționat-o niciodată înainte de 21 ianuarie 1997, chiar dacă, după spusele sale, a putut să-i spună lui Clairette Strivay în cursul unor întâlniri private; (...) Ținând seama că privind recapitularea actelor de procedură, trebuie constat că d-na Hollart este atât de distractivă, încât s-ar putea îndoi de capacitatea ei să-și asume îndatoririle funcției sale; că niciun element din dosar nu permite totuși să se îndoiască a priori de bunăcredinței, onestității și rigoare intelectuale; (...) Ținând seama că apărarea inculpaților nu aduce niciun element obiectiv precis permițând a suspecta imparțialitatea judecătorului Hollart față de vreunul din aceștia; că faptul că aceasta a fost, mai mult de 8 ani înainte, consilierul unuia din inculpați atunci implicat într-o banală chestiune de transport, nu creează în mod necesar o îndoială privind imparțialitatea judecătorului de instrucție față de aceștia și față de coacuzații săi de fapte criminale de o gravitate excepțională; (...) Ținând seama, privind scrisoarea pe care judecătorul Hollart a trimis-o consilierilor inculpaților, pe 27 iunie 1997 (...), că aceasta era fără putere de a o redacta și semna; că acest document este nul și trebuie exclus din dezbateri; că trebuie să se vadă în el doar o distracție sau o neglijență fără ca să fie vorba de o imixiune a d-nei Hollart în dosarul gestionat de d-na Wauthy care, privind procedura, a fost singura care a luat decizii de la 4 februarie 1997, pe care de altfel le-a semnat pe ordonanța de comunicare pe 27 iunie 1997 și a făcut raportul legal în camera de consiliu pe 5 septembrie 1997; (...)"

Pe 15 decembrie 1997, Curtea de Asise a respins o altă excepție a neregularității procedurii, ridicată de inculpați din faptul că procesul-verbal de audiere din 26 septembrie 1996 menționa fals că polițiștii au acționat pe comisiune rogatorie a judecătorului de instrucție din Huy. Conform Curții, în procedând la „preluarea voluntară" a reclam antei, polițiștii nu au pus un act de instrucție ci un act de poliție, care nu necesita comisiune rogatorie. De altfel, niciun element din dosar nu permitea a afirma că reclamanta nu consimțise pe deplin, conștient și voluntar să urmeze polițiștii la Huy. În orice caz, Curtea de Asise era incompetentă pentru a decide renvoi urmăririlor împotriva inculpataei.

La ședința din 17 decembrie 1997 devant Curtea de Asise, în timp ce unele pledoarii pentru apărare fuseseră deja ținute, s-a luat cunoștință, la cererea Ministerului Public, de conținutul declarației făcute aceeași zi de o persoană deținută la Institutul de apărare socială din Paifve. În declarația sa, această persoană – care contactase înlocuitorul Procurorului Regal în ziua anterioară – spunea că o cunoaște pe reclamantă și o acuza pe aceasta. În plus, comisarul Boucher a fost ascultat și o casetă video realizată aceeași zi (intitulată „Încercări de poziționare a armei în portbagajul mașinii și manipulare a armei în habitaclu") a fost proiectată. Aceste piese au fost versate în dosar în temeiul puterii discreționare a președintelui Curții de Asise.

Pe 19 decembrie 1997, Curtea de Asise a găsit pe cei patru inculpați vinovați, ca autori sau coautori, de asasinat și a condamnat pe André Simon la închisoare pe viață, pe reclamantă la treizeci de ani de închisoare și pe al doilea și al treilea reclamant la douăzeci de ani de închisoare fiecare.

Pe 22 aprilie 1998, Curtea de Casație a respins contestațiile în casație îndreptate de condamnați împotriva hotărârii din 2 octombrie 1997 a Camerei pentru aduceri în judecată și hotărârile din 10, 15 și 19 decembrie ale Curții de Asise. Curtea de Casație a remarcat mai întâi că demandații nu folosiseră, în cursul instrucției preparatorii, căile de atac puse la dispoziția lor de lege pentru a-l destitui pe judecătorul de instrucție Hollart. A considerat apoi că Camera pentru aduceri în judecată justificase legal decizia de a respinge excepția nulității instrucției, derivată din faptul că judecătorul Hollart acționase anterior în două proceduri implicând pe André Simon. Conform Curții de Casație, faptul că judecătorul Wauthy fusese încărcat să „continue instruirea de la acea dată și până la reglementarea procedurii" nu lua niciodată independența completă a judecătorului de instrucție delegat în executarea sarcinii sale și nu-l lipsa de dreptul, după caz, de a reface actele de investigație îndeplinite de predecesorul său sau de a ordona pe oricine ar apărea util pentru descoperirea adevărului.

Privind grievul derivat din nerespectarea, de către președintele tribunalului de primă instanță din Huy, a condițiilor legale pe care trebuia să le îndeplinească înlocuirea judecătorului Hollart de judecătorul Wauthy, Curtea de Casație a remarcat că era străin deciziei împotriva căreia se dirija contestația și era, prin urmare, inadmisibil. Pentru restul, art. 195 al codului judiciar nu privea judecătorul obișnuit chemat să îndeplinească funcțiile de judecător de instrucție în timp ce inlocuire sau o perioadă determinată.

De altfel, afirmând „că privind recapitularea actelor de procedură, trebuie constat că d-na Hollart este atât de distractivă, încât s-ar putea îndoi de capacitatea ei să-și asume îndatoririle funcției sale", Curtea de Asise nu ar fi intenționat să emită nicio rezervă privind existența unei îndoieli privind imparțialitatea sau apariția imparțialității acestui magistrat; de aceea, hotărârea ar putea, fără a se contrazice, considera pe de altă parte că niciun element din dosar nu permitea a afirma că judecătorul de instrucție inițial sesizat nu ar fi prezentat toate garanțiile, atât obiective cât și subiective, cerute în privința aceasta.

De altfel, a fost corect că, conform Curții de Casație, Curtea de Asise considerase că procedând la „preluarea voluntară" a reclam antei, polițiștii nu pun un act de instrucție ci un act de poliție, care nu necesita comisiune rogatorie. Curtea de Asise hotărîse legal că mențiunea inexactă, în procesul-verbal, a unei comisiuni rogatorie validate de judecătorul de instrucție din Verviers, nu avea impact asupra regularității acestei piese și a procedurii care a urmat. De altfel, declarând-se incompetentă pentru a decide renvoi urmăririlor demandarei, Curtea de Asise nu refuzase totuși să se pronunțe pe o excepție de nulitate și nu omisese deci nici refuzase să se pronunțe pe o cerere a inculpatei.

Privind mijloacele îndreptate împotriva deciziei președintelui Curții de Asise de a versa, pe 17 decembrie 1997, mai mai piese noi în dosar, Curtea de Casație le-a declarat inadmisibile, cu motiv că s-a vorba de mijloace noi, demandații nefiind invocate devant Curtea de Asise o încălcare a drepturilor apărării, nici solicitând o amânare de pledoarii. Privind în special audirea comisarului Boucher, Curtea de Casație a remarcat că acesta fusese încărcat în ziua anterioară, de către președintele Curții de Asise, de a examina vehiculul unuia din inculpații și că apărarea nu s-a opus.

a) Ordonanța de înlocuire a judecătorului Hollart ar fi ilegală.

b) Confesiunile făcute pe 26 septembrie 1996 ar fi obținute în privând-o de medicamentele.

c) Poliția judiciară a efectuat interogatoriul din 26 septembrie 1996 fără a obține anterior o comisiune rogatorie în acest scop și în mențiune fals, în procesul-verbal de interogatoriu, existența acesteia.

d) Curtea de Asise ar fi refuzat să se pronunțe pe recevabilitate urmăririlor.

Privind starea actuală a dosarului, Curtea estimează a nu fi în măsură să se pronunțe pe recevabilitate acestui greif și judecă necesar de a purta această parte a cererei la cunoștința guvernului pârât, în aplicarea articolului 54 § 3 b) al Regulamentului Curții.

Curtea observă că Curtea de Casație a declarat inadmisibile mijloacele îndreptate împotriva deciziei președintelui Curții de Asise de a versa, pe 17 decembrie 1997, mai mai piese noi în dosar, cu motiv că s-a vorba de mijloace noi, demandații nefiind invocate devant Curtea de Asise o încălcare a drepturilor apărării, nici solicitând o amânare de pledoarii.

Rezultă din aceasta că, în aplicarea articolelor 35 §§ 1 și 4 din Convenție, acest greif se dovedește inadmisibil pentru neepuizare a căilor de atac interne.

Curtea reamintește că revine în primul rând autorităților naționale să interpreteze și aplice dreptul intern (hotărârea Rekvényi c. Ungaria din 20 mai 1999, § 35). Ea observă în acest sens că conform Curții de Casație, art. 195 al codului judiciar nu privă judecătorul obișnuit chemat să îndeplinească funcții de judecător de instrucție în timp ce inlocuire sau o perioadă determinată. De altfel, Înalta Curte a remarcat că grievul derivat din nerespectarea, de către președintele tribunalului de primă instanță din Huy, a condițiilor legale pe care trebuia să le îndeplinească înlocuirea judecătorului Hollart de judecătorul Wauthy, era străin deciziei împotriva căreia se dirija contestația și era, prin urmare, inadmisibil. În consecință, acest greif este inadmisibil, prin aplicarea articolelor 35 §§ 1 și 4 din Convenție, pentru neepuizare a căilor de atac interne.

b) Reclamanta susține de asemenea că confesiunile pe care le-a făcut pe 26 septembrie 1996, după patru ore de interogatoriu, au fost obținute în privând-o de medicamentele. Pe 9 septembrie 1996, într-adevăr, poliția judiciară remisese medicamentele reclam antei pentru a putea o interoga, la inițiativa medicilor spitalului.

Curtea observă că interogatoriul din 26 septembrie 1996 a avut loc după ce interesata fusese autorizată de medici să plece din spital. Conform Curții de Asise, niciun element din dosar nu permitea a afirma că reclamanta nu consimțise pe deplin, conștient și voluntar să urmeze polițiștii la Huy. Curtea observă de altfel că nimic în dosar nu indică că la acel moment un interogatoriu al reclam antei cerut ca ea să ia medicamentele, cum era încă cazul la interogatoriul din 9 septembrie 1996, în timp ce internarea interesatei.

Rezultă din aceasta că acest greif este clar nefondat și trebuie respins, conform articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

c) Reclamanta denunță în plus faptul că poliția judiciară a efectuat interogatoriul din 26 septembrie 1996 fără a obține anterior o comisiune rogatorie în acest scop și în mențiune fals, în procesul-verbal de interogatoriu, existența acesteia.

Curtea observă că, pe 15 decembrie 1997, Curtea de Asise respinge o excepție a neregularității procedurii, ridicată de inculpați din faptul că procesul-verbal de audiere din 26 septembrie 1996 menționa fals că polițiștii acționaseră pe comisiune rogatorie a judecătorului de instrucție din Huy. Conform Curții de Asise, procedând la „preluarea voluntară" a d-nei Strivay, polițiștii nu puneau un act de instrucție ci un act de poliție, care nu necesita comisiune rogatorie. Această teză fusese apoi confirmată de Curtea de Casație.

Și aici trebuie amintit că revine în primul rând autorităților naționale să interpreteze și aplice dreptul intern (hotărârea Rekvényi c. Ungaria din 20 mai 1999, § 35). De altfel, sarcina Curții constă în a cerceta dacă procedura considerată în totalitatea ei a revăzut un caracter echitabil (hotărârea Doorson c. Țările de Jos din 26 martie 1996, Recueil 1996-II, p. 470, § 67). În caz de cumpănă, nimic nu indică că absența unei comisiuni rogatorie în vederea interogării reclam antei pe 26 septembrie 1996 să fi afectat caracterul echitabil al procesului în totalitatea sa.

Rezultă din aceasta că acest greif este clar nefondat și trebuie respins, conform articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

d) Reclamanta se plânge de faptul că Curtea de Asise ar fi refuzat să se pronunțe pe recevabilitate urmăririlor. În hotărârea incidentală din 15 decembrie 1997, într-adevăr, Curtea de Asise estimase a fi incompetentă pentru a decide renvoi urmăririlor inculpatei.

Cu Curtea de Casație, Curtea observă că declarând-se incompetentă pentru a decide renvoi urmăririlor demandarei, Curtea de Asise nu refuzase totuși să se pronunțe pe o excepție de nulitate și nu omisese deci nici refuzase să se pronunțe pe o cerere a reclam antei.

Rezultă din aceasta că acest greif este clar nefondat și trebuie respins, conform articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Din aceste motive, Curtea, la unanimitate,

DECIDE SĂ UNEASCĂ cererile;

AMÂNĂ examinarea grievului derivat din lipsa de imparțialitate;

DECLARĂ PETIȚIILE INADMISIBILE pentru restul.

Greffieră

Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2000-10-17
0,93
SOCIÉTÉ STRATÉGIES ET COMMUNICATION ET DUMOULIN contre la BELGIQUE
TROISIÈME SECTION DÉCISION FINALE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 37370/97 présentée par Société STRATéGIES et COMMUNICATION et Luc DUMOULIN contre la Belgique La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 1
CtEDO 2002-05-23
0,93
K.A. et A.D. contre la BELGIQUE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION PARTIELLE SUR LA RECEVABILITÉ des requêtes n° 42758/98 et 45558/99 présentées par K.A. et A.D. contre la Belgique La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 23 mai 2002 en une chambre
CtEDO 2001-05-03
0,93
BOURGAUX contre la BELGIQUE
TROISIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 50856/99 présentée par Josette BOURGAUX contre la Belgique La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 3 mai 2001 en une chambre composée de MM. J
CtEDO 2001-03-20
0,93
AFFAIRE STROEK c. BELGIQUE
TROISIÈME SECTION AFFAIRE STROEK c. BELGIQUE ( Requêtes n os 36449/97 et 36467/97 ) ARRÊT STRASBOURG 20 mars 2001 DÉFINITIF 20/06/2001 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut s
CtEDO 2005-02-24
0,93
AFFAIRE STIFT c. BELGIQUE
PREMIÈRE SECTION AFFAIRE STIFT c. BELGIQUE (Requête n o 46848/99) ARRÊT STRASBOURG 24 février 2005 DÉFINITIF 24/05/2005 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouc
Sursă