VICO contre l'ITALIE

SECȚIUNEA A PATRA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 44492/98 prezentate de Renato VICO împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la martie 2000 într-o cameră compusă din domnul Pellonpäää, președintele B. Conforti, G. Ress, A. Pastor Ridruejo, L. Caflisch, J. Makarczyk, N. Vajić, judecători și de V. Berger, grefier de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 6 august 1997 și înregistrată la 13 noiembrie 1998, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, după ce a intenționat, face următoarea decizie în fapt Reclamantul este un resortisant italian, născut în 1958 și rezident în Bergamo (Italia). Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. La 28 aprilie 1993, reclamantul l-a numit pe domnul Z. în fața instanței judecătorești a lui Monza (Milan) pentru a obține plata unei anumite sume (287) 000 de lire italiene plus cheltuielile procedurii de executare) datorate reclamantului pentru executarea prestațiilor profesionale pe baza unei ordonanțe pronunțate de instanța judecătorească din Bergamo la 27 februarie 1993. La 29 iunie 1993, executorul judiciar a confiscat bunurile debitorului. La 19 iulie 1993, reclamantul a depus la grefa judecătorului din statul membru în cauză o cerere de vânzare a bunurilor confiscate. Prin ordonanța din 20 mai 1995, judecătorul a stabilit data vânzării la 10 iulie 1995. Cu toate acestea, la 5 iulie 1995, debitorul a înaintat grefei o cerere de conversie a sechestrului. ; printr-o ordonanță din aceeași zi, judecătorul a acceptat această cerere și a fixat la tribunal data de 18 septembrie 1995 pentru a determina suma care trebuia plătită în conversie a sechestrului. În ziua următoare, judecătorul a decis că debitorul trebuia să plătească într-un cont bancar al băncii C. aproximativ 760 Prin ordonanța din 29 mai 1996, judecătorul a constatat că transferul fusese efectuat și a atribuit reclamantului suma respectivă. Prin ordonanța din 24 februarie 1997, judecătorul a autorizat banca C. să plătească această sumă reclamantului prin cec bancar. Cecul a fost emis la 7 aprilie 1997. Acuzarea reclamantului se referă la durata procedurii civile în litigiu. Această procedură a început la 28 aprilie 1993 și se încheie la 24 februarie 1997. Aceasta a durat aproape trei ani și zece luni. Potrivit reclamantului, durata procedurii nu îndeplinește cerința termenului rezonabil (art. 6 alineatul (1) din convenție). Curtea amintește că, în conformitate cu jurisprudența sa constantă, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri trebuie apreciat în funcție de circumstanțele cauzei și cu ajutorul următoarelor criterii: complexitatea cauzei, comportamentul părților și comportamentul autorităților sesizate în cauză (a se vedea Hotărârea Vernillo c. Franța din 20 februarie 1991, seria A nr. 198, p. 12, § 30) și că [a se vedea Hotărârea Vernillo c. Numai încetinitorii imputabili statului pot conduce la concluzia că termenul rezonabil nu este respectat (a se vedea, printre altele, Hotărârea H. c. Franța din 24 octombrie 1989, seria A nr. 162, p. 21 § 55). Curtea constată în primul rând că partea din litigiu este foarte modestă (287 000 de lire italiene). Curtea menționează apoi un termen imputabil autorităților judiciare, între momentul în care reclamantul a solicitat vânzarea bunurilor confiscate și data în care a fost stabilită o instanță în acest scop, adică aproximativ un an și zece luni. Ținând cont de acest lucru, Curtea constată că durata globală a procedurii în litigiu nu se dovedește a fi suficient de importantă pentru a se ajunge la concluzia unei aparente încălcări a articolului 6 alineatul (1) din Convenție (a se vedea Hotărârea Cormio c. Italia din 27 februarie 1992, seria A nr. 228-I, Andreucci c. Italia din 12 februarie 1992, Octombrie 1992, seria A 245-B și Arena c. Italia din 27 februarie 1992, seria A nr. 228-H. În consecință, cererea trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată, în conformitate cu art. 35 § 3 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, cu majoritate de voturi, declară că Vincent Berger Matti Pellonpäst Președinte

QUATRIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 44492/98

présentée par Renato VICO

contre Italie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le

16

mars

2000 en une chambre composée de

M.

M. Pellonpää,

président

,

M.

B. Conforti,

M.

G. Ress,

M.

A. Pastor Ridruejo,

M.

L. Caflisch,

M.

J. Makarczyk,

M

me

N. Vajić,

juges

,

et de

M.

V. Berger,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 6 août 1997 et enregistrée le 13 novembre 1998,

Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant est un ressortissant italien, né en 1958 et résidant à Bergame (Italie).

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le 28 avril 1993, le requérant assigna M. Z. devant le juge d’instance de Monza (Milan) afin d’obtenir le paiement d’une certaine somme (287

000 lires italiennes plus les frais de la procédure d’exécution) due au requérant pour l’exécution de prestations professionnelles sur la base d’une ordonnance prononcée par le juge d’instance de Bergame le 27 février 1993.

Le 29 juin 1993, l’huissier de justice saisit des biens du débiteur. Le 19 juillet 1993, le requérant déposa au greffe du juge d’instance une demande de vente des biens saisis. Par une ordonnance du 20 mai 1995, le juge fixa la date de la vente au 10 juillet 1995. Toutefois, le 5

juillet 1995, le débiteur déposa au greffe une demande de conversion de la saisie

; par une ordonnance du même jour, le juge fit droit à cette demande et fixa l’audience du 18

septembre 1995 afin de déterminer le montant de la somme à verser en conversion de la saisie.

Le jour venu, le juge décida que le débiteur devait verser sur un compte bancaire de la banque C. environ 760

000 lires italiennes dans les six mois suivants. Par une ordonnance du 29 mai 1996, le juge constata que le virement avait été effectué et attribua au requérant ladite somme. Par une ordonnance du 24 février 1997, le juge d’instance autorisa la banque C. à payer cette somme au requérant par chèque bancaire. Le chèque fut émis le 7

avril 1997.

EN DROIT

Le grief du requérant porte sur la durée de la procédure civile litigieuse.

Cette procédure a débuté le 28 avril 1993 et s’est terminée le 24 février 1997. Elle a duré presque trois ans et dix mois.

Selon le requérant, la durée de la procédure ne répond pas à l'exigence du «

délai raisonnable

» (article 6 § 1 de la Convention).

La Cour rappelle que selon sa jurisprudence constante, le caractère raisonnable de la durée d'une procédure doit s'apprécier suivant les circonstances de la cause et à l'aide des critères suivants : la complexité de l'affaire, le comportement des parties et le comportement des autorités saisies de l'affaire (voir l’arrêt Vernillo c. France du 20

février

1991, série A n° 198, p. 12, § 30) et que «

seules les lenteurs imputables à l'Etat peuvent amener à conclure à l'inobservation du délai raisonnable

» (voir, entre autres, l’arrêt H. c. France du 24 octobre 1989, série A n° 162, p. 21, § 55).

La Cour observe d’abord que l’enjeu du litige est très modeste (287 000 lires italiennes).

La Cour relève ensuite un délai imputable aux autorités judiciaires, entre le moment où le requérant demanda la vente des biens saisis et la date de l’ordonnance de fixation d’une audience à cette fin, soit environ un an et dix mois.

Tout en tenant compte de ceci, la Cour constate que la durée globale de la procédure litigieuse ne se révèle pas suffisamment importante pour que l'on puisse conclure à une apparence de violation de l'article 6 § 1 de la Convention (voir les arrêts Cormio c. Italie du 27

février 1992, série A n° 228-I, Andreucci c. Italie du 12

octobre 1992, série A n° 245-B, et Arena c. Italie du 27 février 1992, série A n° 228-H).

Il s’ensuit que la requête doit être rejetée comme manifestement mal fondée, en application de l’article

35 §§

3 et

4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à la majorité,

DÉCLARE LA REQUÊTE IRRECEVABLE

.

Vincent Berger

Matti Pellonpää

Greffier

Président