DEMIREL ET KÖYLÜOGLU contre la TURQUIE

Özlem DEMIREL și Özkan KÖYLÜO Grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior formulată în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 13 martie 1997 și înregistrată la 15 mai 1997, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, După ce a intenționat, face următoarea decizie în fapt Reclamanții sunt resortisanți turci, născuți în 1973 la Ankara și, respectiv, 1968 la Bursa. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul Köylüo La 6 martie 1997, reclamanții au fost arestați și reținuți de către ofițerii de poliție din secțiunea politică a conducerii de securitate dalja. În timpul arestării lor, reclamanții nu au fost asistați de niciun avocat.

La 10 și respectiv 11 martie 1997, reprezentanții reclamanților au formulat opoziție împotriva arestării acestora, au solicitat eliberarea lor și au solicitat dreptul de a-i asista la interogatoriu. La aceleași date, procurorul Republicii lângă curtea de securitate din Istanbul a prelungit perioada de custodie a reclamanților până la 18 martie 1997. Prin ordonanța de rejudecare din 10 și 13 martie 1997, judecătorul a respins cererea de eliberare a celui de-al doilea reclamant pe baza legislației în vigoare. Prin ordonanța de rejudecare din 13 martie 1997, judecătorul-șef din apropierea Curții de Securitate a statului Istanbul, subliniind că durata maximă a arestării, adică șapte zile, a expirat, a ordonat traducerea celui de-al doilea reclamant în fața procurorului Republicii.

La 14 martie 1997, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului de către reclamanți a fost acuzat de a fi membri ai unei organizații ilegale, și anume partidul comunist revoluționar al poporului. În aceeași zi, ei au fost duși în fața judecătorului ateur care a ordonat detenția lor. Printr-un act de acuzare prezentat la 19 martie 1997, procurorul Republicii lângă Curtea de Securitate a statului Istanbul a inițiat o acțiune împotriva reclamanților în temeiul articolului 169 din Codul penal turc care interzice formarea de bande armate care ar putea comite infracțiuni împotriva statului și a autorităților publice. Prin ordonanța de rejudecare din 21 martie 1997, instanța a respins detenția reclamanților.

Prin hotărârea din 23 martie 1998, Curtea de Securitate a statului i-a închis pe reclamanți din lipsă de probe suficiente. GRIFS Reclamanții au declarat încălcarea art. 5 alin. (2), 3, 4, 5 din Convenție. Ei susțin în special că nu au fost informați cu privire la motivele arestării lor, nu au fost aduse în fața unui judecător într-un termen rezonabil, nu au dispus de o cale de atac eficientă pentru a contesta legalitatea custodiei lor, nu au dispus de un drept la despăgubire bazat pe durata excesivă a custodiei lor. Invocând art. 6 alin. (3) din Convenție, reclamanții se plâng de încălcarea dreptului lor la un proces echitabil în măsura în care nu au putut beneficia de asistența avocatului lor în timpul arestării și interogării în ciuda cererilor lor în acest sens și au fost privați de facilitățile necesare pentru pregătirea apărării lor.

Invocând alineatele (2), (3), (4) și (5) ale articolului 5 din convenție, reclamanții se plâng de durata și lacundarea custodiei lor. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor obiecțiuni și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 54 alineatul (3) [Note1] din Regulamentul său de procedură. În plus, invocând art. 6 alineatul (3) din convenție, reclamanții se plâng de încălcarea dreptului lor la un proces echitabil în măsura în care le-a fost imposibil să comunice cu avocații lor și să beneficieze de asistența lor. Curtea arată, în această privință, că procedura inițiată împotriva reclamanților a dus la achitarea acestora.

Prin urmare, nu pot pretinde că sunt victime ale unei încălcări a articolului 6 alineatul (3) din Convenție. Prin urmare, acest aspect trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, [în unanimitate] [cu majoritate] AJOURNE (art. 5 alineatul (5) din Regulamentul (CE) nr. 45/2001 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 decembrie 2000 privind protecția persoanelor fizice cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal de către instituțiile și organele comunitare și privind libera circulație a acestor date (JO L 8, 12.1.2001, p. 1). Președintele [Note1] A se adapta.

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 36113/97 présentée par Özlem DEMIREL et Özkan KÖYLÜOĞLU contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 21 mars 2000 en une chambre composée de M me E. Palm, présidente , M. J. Casadevall, M. Gaukur Jörundsson, M. R. Türmen, M. C. Bîrsan, M me W. Thomassen, M. R. Maruste, juges , et de M. M. O’Boyle, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 13 mars 1997 et enregistrée le 15 mai 1997, Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants sont des ressortissants turcs, nés respectivement en 1973 à Ankara et 1968 à Bursa.

Ils sont représentés devant la Cour par M e M. Köylüoğlu, avocat au barreau d’Istanbul. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit. Le 6 mars 1997, les requérants furent arrêtés et placés en garde à vue par les agents de police de la section politique de la direction de sûreté d’Istanbul. Lors de leur garde à vue, les requérants ne furent assistés d’aucun avocat. Les 10 et 11 mars 1997 respectivement, les représentants des requérants formèrent opposition contre l’arrestation de ceux-ci, demandèrent leur mise en liberté et sollicitèrent le droit de les assister lors de leur interrogatoire.

A ces mêmes dates, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d'Istanbul prolongea la durée de la garde à vue des requérants jusqu'au 18 mars 1997. Par ordonnances de référé des 10 et 13 mars 1997, le juge assesseur rejeta la demande de mise en liberté du deuxième requérant se basant sur la législation en vigueur. Par ordonnance de référé du 13 mars 1997, le juge assesseur près la cour de sûreté de l’Etat d'Istanbul, mettant en exergue que la durée maximale de la garde à vue, à savoir sept jours, était expirée, ordonna la traduction du deuxième requérant devant le procureur de la République. Le 14 mars 1997, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat entendit les requérants.

Il leur fut reproché d’être membres d’une organisation illégale, à savoir le DHKP/C (parti révolutionnaire communiste du peuple). Le même jour, ils furent traduits devant le juge assesseur qui ordonna leur mise en détention. Par acte d'accusation présenté le 19 mars 1997, le procureur de la République près la cour de sûreté de l'Etat d'Istanbul engagea une action contre les requérants sur la base de l'article 169 du code pénal turc réprimant la formation de bandes armées pouvant commettre des délits contre l'Etat et les pouvoirs publics. Par ordonnance de référé du 21 mars 1997, la cour rejeta la mise en détention des requérants. Par arrêt du 23 mars 1998, la cour de sûreté de l'Etat acquitta les requérants faute de preuves suffisantes.

GRIEFS Les requérants allèguent la violation de l’article 5 §§ 2, 3, 4, 5 de la Convention. Ils soutiennent en particulier : - n’avoir pas été informés des motifs de leur arrestation, - n'avoir pas été traduits devant un juge dans un délai raisonnable, - n’avoir pas disposé d’une voie de recours effectif pour contester la légalité de leur garde à vue, - n’avoir pas disposé d’un droit à réparation fondée sur la durée excessive de leur garde à vue. Invoquant l’article 6 § 3 de la Convention, les requérants se plaignent d’une atteinte à leur droit à un procès équitable dans la mesure où ils n’ont pu bénéficier de l’assistance de leur avocat lors de leur garde à vue et leur interrogatoire en dépit de leurs demandes en ce sens et qu'ils furent privés des facilités nécessaires pour la préparation de leur défense.

EN DROIT 1. Invoquant les paragraphes 2, 3, 4 et 5 de l'article 5 de la Convention, les requérants se plaignent de la durée et de l’irrégularité de leur garde à vue. En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur pour observations écrites conformément à l’article 54 § 3 b) [Note1] de son règlement. 2. En outre, invoquant l'article 6 § 3 de la Convention, les requérants se plaignent d'une atteinte à leur droit à un procès équitable en ce qu'il leur a été impossible de communiquer avec leurs avocats et de bénéficier de leur assistance. La Cour relève, à cet égard, que la procédure entamée à l'encontre des requérants a abouti à leur acquittement.

Dès lors, ils ne sauraient se prétendre victimes d'une violation de l'article 6 § 3 de la Convention. Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, [à l’unanimité,] [à la majorité,] AJOURNE l’examen des griefs des requérants concernant la durée (article 5 § 3) et l’irrégularité de leur garde à vue (article 5 § 2) ainsi que l’absence d’une voie de recours effectif pour en contester la légalité (article 5 § 4) et l’absence d’un droit à réparation fondée sur sa durée excessive (article 5 § 5) ;

DÉCLARE LA REQUÊTE IRRECEVABLE

pour le surplus. Michael O’Boyle Elisabeth Palm Greffier Présidente [Note1] A adapter.