DEMIREL ET KÖYLÜOGLU contre la TURQUIE

Prima DECIZIE FINALĂ Cerere nr. 36113/97 prezentată de Özlem DEMIREL și Özkan KÖYLÜO Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 13 martie 1997 și înregistrată la 15 mai 1997, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere decizia parțială a primei secțiuni la 21 martie 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât, După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie ÎN FAȚĂ reclamanții sunt resortisanți turci, născuți în 1973 la Ankara și, respectiv, 1968 la Bursa. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către dl Köylüoui, avocat în barou da . La 6 martie 1997, reclamanții au fost arestați și reținuți de către ofițerii de poliție ai secției politice a Direcției de Securitate din Istanbul.

Pe 10 și respectiv 11 martie 1997, reprezentanții reclamanților au formulat opoziție împotriva arestării acestora, au solicitat eliberarea lor și au solicitat dreptul de a-i asista la interogatoriu. La aceeași dată, procurorul republicii lângă curtea de securitate din statul membru în cauză a prelungit perioada de luare în custodie publică până la 18 martie 1997. Prin ordonanță din 10 și 13 martie 1997, judecătorul a respins cererea de eliberare a celui de-al doilea reclamant, bazată pe legislația în vigoare. Prin ordonanța de rejudecare din 13 martie 1997, judecătorul care se află în jurul Curții de Securitate a statului membru în cauză, evidențiind faptul că perioada maximă a detenției, adică șapte zile, a expirat, a dispus traducerea celui de-al doilea reclamant în fața procurorului Republicii.

La 14 martie 1997, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului de către reclamanți a fost acuzat de a fi membri ai unei organizații ilegale, și anume partidul comunist revoluționar al poporului. În aceeași zi, ei au fost duși în fața judecătorului ateur care a ordonat detenția lor. Prin actul de acuzare prezentat la 19 martie 1997, procurorul Republicii aproape de curtea de securitate a statului t ă ii a inițiat o acțiune împotriva reclamanților în temeiul articolului 169 din Codul penal turc care reprimă formarea de benzi armate care ar putea comite infracțiuni împotriva statului și a autorităților publice. Prin ordonanța de rejudecare din 21 martie 1997, instanța a respins detenția reclamanților.

Prin Hotărârea din 23 martie 1998, Curtea de Securitate a Uniunii Europene i-a acuzat pe solicitanți din cauza lipsei unor probe suficiente. GRIFS Reclamanții au declarat încălcarea art. 5 alin. (2), 3, 4, 5 din Convenție. Ei susțin în special că nu au fost informați cu privire la motivele arestării lor, nu au fost aduse în fața unui judecător într-un termen rezonabil, nu au dispus de o cale de atac eficientă pentru a contesta legalitatea custodiei lor, nu au dispus de un drept la despăgubire bazat pe durata excesivă a custodiei lor. Invocând art. 6 alin. (3) din Convenție, reclamanții se plâng de încălcarea dreptului lor la un proces echitabil în măsura în care nu au putut beneficia de asistența avocatului lor în timpul arestării și interogării în ciuda cererilor lor în acest sens și au fost privați de facilitățile necesare pentru pregătirea apărării lor.

Curtea constată că reclamanții au fost invitați la 28 august și 14 noiembrie 2000 să își prezinte observațiile ca răspuns la observațiile guvernului. Curtea constată că aceste scrisori au rămas fără răspuns, deși în ultima lamă a reclamanților a fost atrasă asupra termenilor articolului 37 din convenție. Curtea concluzionează că nu mai doresc să își mențină pledoaria în sensul articolului 37 alineatul (1) litera (a) din convenție. Pe de altă parte, în conformitate cu art. 37 alineatul (1) in fine, Curtea consideră că: mai puține împrejurări speciale care țin de respectarea drepturilor garantate de convenție și a protocoalelor sale nu impun continuarea examinării cererii. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Paul Mahoney Elizabeth Palm Modululer Adjunct Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION FINALE

Requête n° 36113/97 présentée par Özlem DEMIREL et Özkan KÖYLÜOĞLU contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 6 mars 2001 en une chambre composée de M mes E. Palm , présidente , W. Thomassen , MM. Gaukur Jörundsson , R. Türmen , C. Bîrsan , J. Casadevall , R. Maruste , juges , et de M. P. Mahoney , greffier adjoint , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 13 mars 1997 et enregistrée le 15 mai 1997, Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Vu la décision partielle de la première section le 21 mars 2000, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants sont des ressortissants turcs, nés respectivement en 1973 à Ankara et 1968 à Bursa.

Ils sont représentés devant la Cour par M e M. Köylüoğlu, avocat au barreau d’Istanbul. Le 6 mars 1997, les requérants furent arrêtés et placés en garde à vue par les agents de police de la section politique de la direction de sûreté d’Istanbul. Lors de leur garde à vue, les requérants ne furent assistés d’aucun avocat. Les 10 et 11 mars 1997 respectivement, les représentants des requérants formèrent opposition contre l’arrestation de ceux-ci, demandèrent leur mise en liberté et sollicitèrent le droit de les assister lors de leur interrogatoire. A ces mêmes dates, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul prolongea la durée de la garde à vue des requérants jusqu’au 18 mars 1997. Par ordonnances de référé des 10 et 13 mars 1997, le juge assesseur rejeta la demande de mise en liberté du deuxième requérant se basant sur la législation en vigueur.

Par ordonnance de référé du 13 mars 1997, le juge assesseur près la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul, mettant en exergue que la durée maximale de la garde à vue, à savoir sept jours, était expirée, ordonna la traduction du deuxième requérant devant le procureur de la République. Le 14 mars 1997, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat entendit les requérants. Il leur fut reproché d’être membres d’une organisation illégale, à savoir le DHKP/C (parti révolutionnaire communiste du peuple). Le même jour, ils furent traduits devant le juge assesseur qui ordonna leur mise en détention. Par acte d’accusation présenté le 19 mars 1997, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul engagea une action contre les requérants sur la base de l’article 169 du code pénal turc réprimant la formation de bandes armées pouvant commettre des délits contre lEtat et les pouvoirs publics.

Par ordonnance de référé du 21 mars 1997, la cour rejeta la mise en détention des requérants. Par arrêt du 23 mars 1998, la cour de sûreté de l’Etat acquitta les requérants faute de preuves suffisantes. GRIEFS Les requérants allèguent la violation de l’article 5 §§ 2, 3, 4, 5 de la Convention. Ils soutiennent en particulier : - n’avoir pas été informés des motifs de leur arrestation, - n’avoir pas été traduits devant un juge dans un délai raisonnable, - n’avoir pas disposé d’une voie de recours effectif pour contester la légalité de leur garde à vue, - n’avoir pas disposé d’un droit à réparation fondée sur la durée excessive de leur garde à vue.

Invoquant l’article 6 § 3 de la Convention, les requérants se plaignent d’une atteinte à leur droit à un procès équitable dans la mesure où ils n’ont pu bénéficier de l’assistance de leur avocat lors de leur garde à vue et leur interrogatoire en dépit de leurs demandes en ce sens et qu’ils furent privés des facilités nécessaires pour la préparation de leur défense. EN DROIT La Cour constate que les requérants ont été invités les 28 août et 14 novembre 2000 à présenter leurs commentaires en réponse aux observations du Gouvernement. Elle note que ces lettres sont restées sans réponse, bien que dans la dernière l’attention des requérants ait été attirée sur les termes de l’article 37 de la Convention.

La Cour en conclut que les requérants n’entendent plus maintenir leur requête au sens de l’article 37 § 1 a) de la Convention. Par ailleurs, conformément à l’article 37 § 1 in fine , la Cour estime qu’aucune circonstance particulière touchant au respect des droits garantis par la Convention et ses Protocoles n’exige la poursuite de l’examen de la requête. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Décide de rayer la requête du rôle. Paul Mahoney Elisabeth Palm Greffier adjoint Présidente