Reclamanții sunt dl Saban Özturk și soția sa Nadir Özturk, respectiv resortisanții turci și norvegien/turci născuți în 1964 și 1958, precum și patru copii ai lor (născuți în anii indicați în croșeți), care sunt resortisanți norvegi: Ismail (1982), Handan (1987), Alev (1987) și Kemal (1995). Primul reclamant locuiește în Turcia și ceilalți solicitanți locuiesc în Oslo, Norvegia. Acestea sunt reprezentate în fața Curții de către dl Kaj R. Bjørnstad, avocat care practică în Oslo. Faptele cazului, astfel cum se descrie în principal în hotărârile instanțelor naționale, pot fi rezumate după cum urmează. dl Saban Özturk, primul reclamant, este de origine etnică kurdă. În timpul celor 5 ani de învățământ primar din Turcia, el a fost predat în turc. În 1972 tatăl său a călătorit în Norvegia și în 1976 primul reclamant s-a alăturat la el acolo, la vârsta de 12 ani mai târziu, de asemenea, mama, sora și 2 frați au urmat. Toate au fost acordate un permis de ședere. După un curs introductiv norvegian pentru străini în 1977, primul reclamant s-a alăturat la o școală secundară norvegienă, unde a finalizat studiile după 3 ani. Apoi a lucrat timp de 4 ani ca asistent într-o mașină de mașini, 1 an la o fabrică de beton și apoi de 41⁄2 ani ca asistent manager la un magazin de mobilier, până la arestarea în mai 1989. În 1981, prima reclamantă s-a căsătorit cu al doilea reclamant, dna Nadir Özturk. A sosit în Norvegia, cu 23 de ani, în 1982. Ea a obținut cetățenia norvegienă în 1991, dar și-a păstrat cetățenia turcă. În timp ce părinții ei au rămas în Turcia, 2 dintre cei 7 frați și surori ei locuiesc în Norvegia. Unul dintre ei, un frate, este căsătorit cu una dintre primele surori solicitante din Norvegia. Al doilea reclamant a lucrat ca asistent de curățenie la școală de 11 ani. La 12 ianuarie 1990, Curtea Înaltă Eidsivating (lagmannsrett) a condamnat primul reclamant în temeiul articolului 162 alineatul (3), cf. (1) și (5) din Codul Penal pentru complicitate în importul de aproximativ 1 kg de heroină din Turcia și pentru a dobândi aproximativ 850 de grame de droguri în mai 1989. Acesta l-a condamnat la 10 ani de închisoare. Alte două persoane au fost condamnate în legătură cu aceste infracțiuni, unul dintre care a fost fratele primului reclamant, Celal. În hotărârea sa, Curtea Înaltă a declarat că dovezile nu clarifică întregul context al cauzei, care era doar vârful unui iceberg. Primul reclamant și fratele său nu erau considerați perpetratori principali, dar au primit drogurile în Norvegia și au găsit un loc pentru a le păstra, urmând direcțiile altcuiva. Primul reclamant a fost considerat a avea un rol mai important decât fratele său în operație. Spre deosebire de fratele, primul reclamant nu a fost condamnat anterior. A treia persoană condamnată, de asemenea un cetățen turc, a călătorit în mod regulat între Turcia și Norvegia și s-a constatat că a fost sub presiune considerabilă, în special din Turcia, dar și din Saban și Celal Özturk pentru a acționa ca curier în transportul drogurilor în cauză. Datorită presiunii pe care le-a fost pus sub presiune, el a raportat chestiunea la poliția din Norvegia și a căutat protecția poliției. Poliția nu a fost în măsură să-l ajute, dar l-a sfătuit să nu acționeze ca curier. În ciuda faptului că a efectuat operația și a informat ulterior poliția cu privire la cantitatea pe care o importă și unde au putut fi găsite părți din droguri. În timp ce își îndeplinește condamnarea la închisoare, primul reclamant a luat un curs de 1 an în inginerie și mecanic și un curs de 1⁄2 an în construcție. După ce a fost eliberat în martie 1996, el a câștigat un loc de muncă ca manager în departamentul de saldare a unei companii. La 16 noiembrie 1990, Poliția Oslo, referindu-se la condamnarea penală, a decis să ordone expulziarea primului reclamant. Decizia a fost înlocuită ulterior cu o decizie din 2 aprilie 1992 a Direcției extraterestre (Utlendingsdirektoratet), în conformitate cu dispozițiile relevante ale Actelor extraterestre 1988 (Utlendingsloven, Legea din 24 iunie 1988 nr. 64). Prin recurs, Ministerul Justiției a susținut ultima decizie la 23 septembrie 1992. Ministerul a observat că, având în vedere situația în ansamblu și având în vedere natura gravă a infracțiunii, expulzarea nu ar constitui o măsură disproporționată față de membrii familiei apropiate a primului reclamant. Familia ar putea, dacă ar dori, să se reunească în Turcia. El a susținut, printre altele, că se simțea ca un norvegian, că în prezent nu are legături cu Turcia, care este doar o destinație de vacanță pentru el și familia sa, care dorește să rămână în Norvegia. Prin hotărârea din 30 septembrie 1993, Tribunalul municipal a susținut decizia Ministerului Justiției. Prin recurs, această hotărâre a fost susținută ulterior de Înaltul Tribunal, într-o hotărâre din 17 februarie 1995. Prin hotărârea din 29 aprilie 1996, Curtea Supremă (Høyesterett) a susținut hotărârea Curții Înalte și a respins primul recurs al reclamantului. În avizul său, în numele unei instanțe unanime, dl Justiție Bugge a declarat: "[I]n cazuri de infracțiuni grave de narcotice, expulzarea străinilor trebuie să se încadreze în marja de apreciere a statelor contractante, chiar dacă expulzarea, din cauza legăturilor persoanei expulzate cu țara gazdă, va avea un impact grav asupra lui și a familiei sale. Nu există nici un motiv să se îndoiască că expulzarea ar constitui o povară grea pentru [primul reclamant] și familia sa. El, soția sa și copiii au locuit în Norvegia pentru o perioadă lungă, copiii de la nașterea lor. Cu toate acestea, ... familia nu are interesele sale vitale numai legate de Norvegia și nu ar trebui considerate străine pentru societatea turcă. Acesta este cazul [primului reclamant] și soției sale și, de asemenea, într-un anumit grad, copiii, care trebuie presupus să fie sau au devenit familiarizați cu limba turcă și modul de viață, chiar dacă trăiesc în Norvegia. În acest caz, nu există o astfel de atașament calificat față de țara de reședință pentru persoana expulzată și familia sa și o astfel de lipsă de legături cu țara de origine, astfel cum sunt descrise în hotărârile Curții de Strasbourg în cazul Moustaquim și Beljoudi. Nu este posibil ca Curtea Supremă să aibă o opinie fermă cu privire la faptul că familia apropiată a primului reclamant ar alege să continue să trăiască în Norvegia. Dar, chiar dacă expulzarea ar presupune separarea dlui Özturk de familia sa, nu se urmărește că expulziarea ar încălca limitele articolului 8 § 2, atunci când a fost considerat vinovat de o astfel de infracțiune gravă, cu consecințe atât de dăunătoare pentru societate, precum în cazul în cauză. Statul nu contează faptul că dl Özturk ar putea fi expus la urmărire penală în Turcia, în cazul în care a fost eliberat o acuzație împotriva acestuia în ceea ce privește exportul din Turcia de heroină în cauză în mai 1989 ... Din punctul de vedere penal, aceasta se referă la o infracțiune diferită de cea pentru care a fost condamnat în Norvegia. Potrivit informațiilor obținute de procurorul general prin Ambasada Norvegienă din Ankara despre practica penală turcă în acest domeniu, exportul de substanțe narcotice poate fi penalizat cu închisoarea de 6-12 ani și o amendă, evaluată în funcție de cantitatea în cauză. În cazul heroinei și a anumitor alte substanțe, pedeapsa poate fi dublă; de asemenea, poate fi crescută cu 50% în cazul în care instanța de judecată constată că traficul face parte din crima organizată. Pedeapsa va fi impusă în mod normal, chiar dacă acuzatul a fost condamnat și a îndeplinit o condamnare pentru infracțiunea din altă țară, dar va fi dedusă din cea care a fost servită în conformitate cu o hotărâre a Curții Turce... În practică, prizonierii sunt eliberați după ce au îndeplinit 40% de anii când o condamnare a fost îndeplinită și în altă țară. Prin urmare, în conformitate cu ceea ce a fost declarat Ambasada, este rar că, după deducerea pedepsei servite în cealaltă țară, va rămâne ceva de servit în Turcia. În plus, s-a afirmat că principiul ne bis in idem, și anume că pedeapsa nu va fi impusă de două ori pentru aceeași infracțiune, este respectată de instanțe de proces turce. În acest context, consider clar că posibilitatea ca dl Özturk să fie urmărit în Turcia să nu poată duce la constatarea unei încălcări a articolului 8 din Convenție.” De la 14 la 15 mai 1996 primul reclamant a fost angajat pentru examinare la sala psihiatrică de la spitalul Aker, Oslo. Potrivit unui raport psihiatric din 22 mai, reclamantul a fost mai ales dezamăgit și amar față de autorități. El a declarat că ar putea muri și că va merge la o închisoare turcă, dar că nu se va sinucide până în ziua de deportare, posibil după sosirea lui în Turcia. El a fost evaluat ca fiind nu psihotic, dar moderat depresiv. În iunie 1996, prima expulsie a fost pusă în vigoare. Fratele său, Celal, a fost expulzat în 1995, în timp ce celălalt frate a murit. Sora lui a continuat să trăiască în Norvegia și a obținut cetățenia norvegienă. Părinții lor s-au întors în Turcia în 1993 din motive de sănătate și, din cauza absenței lor de lungă durată din Norvegia, și-au pierdut permisul de ședere.
The applicants are Mr Saban Özturk and his wife Nadir Özturk, respectively Turkish and Norwegian/Turkish nationals born in 1964 and 1958, and also their four children (born in the years indicated in brackets), all of whom are Norwegian nationals: Ismail (1982), Handan (1987), Alev (1987) and Kemal (1995). The first applicant lives in Turkey and the other applicants live in Oslo, Norway. They are represented before the Court by Mr Kaj R. Bjørnstad, a lawyer practising in Oslo. The facts of the case, as described mainly in the judgments of the national courts, may be summarised as follows. Mr Saban Özturk, the first applicant, is of ethnic Kurdish origin. During his 5 years of primary education in Turkey he was taught in Turkish. In 1972 his father travelled to Norway and in 1976 the first applicant joined him there, at the age of 12. Three years later also his mother, sister and 2 brothers followed. They were all granted a residence permit. Following an introductory Norwegian course for foreigners in 1977, the first applicant joined a Norwegian secondary school, where he completed his studies after 3 years. He then worked for 4 years as an assistant in a car shop, 1 year at a concrete factory and thereafter for 4½ years as an assistant warehouse manager in a furniture shop, until he was arrested in May 1989. In 1981 the first applicant married the second applicant, Mrs Nadir Özturk. She arrived in Norway, 23 years old, in 1982. She obtained Norwegian citizenship in 1991 but kept her Turkish citizenship. While her parents remained in Turkey, 2 of her 7 brothers and sisters are living in Norway. One of them, a brother, is married to one of the first applicant’s sisters in Norway. The second applicant has worked as a cleaning assistant at a school for 11 years. She has no education beyond the 5 years’ primary schooling in Turkey and a short course in Norwegian following her arrival in Norway. On 12 January 1990, the Eidsivating High Court (lagmannsrett) convicted the first applicant under Article 162 (3), cf. (1) and (5) of the Penal Code for complicity in the importation of approximately 1 kilo of heroin from Turkey and for having acquired approximately 850 grams of the drug in May 1989. It sentenced him to 10 years’ imprisonment. Two other persons were convicted in relation to these offences, one of whom was the first applicant’s brother, Celal. In its judgment the High Court stated that the evidence did not clarify the whole context of the case, which was only the tip of an iceberg. The first applicant and his brother were not deemed to be the principal perpetrators, but they had received the drugs in Norway and found a place to keep them, following the directions of someone else. The first applicant was considered to have had a more important role than his brother in the operation. Unlike the brother, the first applicant had not previously been convicted. The third person convicted, also a Turkish national, had travelled regularly between Turkey and Norway and was found to have been put under considerable pressure, in particular from Turkey, but also from Saban and Celal Özturk in order to act as a courier in the transport of the drugs in question. Because of the pressure he had been put under, he had reported the matter to the police in Norway and had sought police protection. The police had not been able to help him but had advised him not to act as a courier. Despite this he had carried out the operation and had later informed the police of the quantity he had imported and where parts of the drugs could be found. While serving his prison sentence, the first applicant took a 1-year course in engineering and mechanics and a ½-year course in building. After being released in March 1996, he gained employment as a manager in the welding department of a company. On 16 November 1990 the Oslo Police, referring to the criminal conviction, decided to order the first applicant’s expulsion. The decision was subsequently replaced by a decision dated 2 April 1992 of the Aliens Directorate (Utlendingsdirektoratet), in accordance with the relevant provisions of the Aliens Acts 1988 (Utlendingsloven, Act of 24 June 1988 No. 64). On appeal, the Ministry of Justice upheld the latter decision on 23 September 1992. The Ministry observed that, considering the case as a whole and having regard to the serious nature of the offence, the expulsion would not constitute a disproportionate measure vis-à-vis the members of the first applicant's close family. The family could, if it so wished, reunite in Turkey. Subsequently the first applicant challenged the expulsion order before the Oslo City Court (byrett). He submitted, inter alia, that he felt like a Norwegian, that at present he had no links to Turkey, which was only a holiday destination for him and his family, who wished to remain in Norway. By judgment of 30 September 1993, the City Court upheld the decision by the Ministry of Justice. On appeal, this judgment was subsequently upheld by the High Court, in a judgment of 17 February 1995. By judgment of 29 April 1996, the Supreme Court (Høyesterett) upheld the High Court’s judgment and rejected the first applicant’s appeal. In his opinion on behalf of a unanimous court, Mr Justice Bugge stated: "[I]n cases of serious narcotics offences, the expulsion of foreigners must fall within the Contracting States' margin of appreciation, even though the expulsion, because of the expelled person's links to the host country, will have a serious impact on him and his family. There is no reason to doubt that the expulsion would constitute a heavy burden for [the first applicant] and his family. He, his wife and the children have resided in Norway for a long period, the children since their birth. However, … the family does not have its vital interests solely linked to Norway and should not be considered alien to Turkish society. This is the case of [the first applicant] and his wife and also to a certain degree the children, who must be presumed to be or have become familiar with the Turkish language and way of life, even if they live in Norway. There is no question here of such qualified attachment to the country of residence for the expelled person and his family and such a lack of ties to the country of origin as are described in the Strasbourg Court's judgments in the cases of Moustaquim and Beljoudi. It is not possible for the Supreme Court to have any firm opinion about whether the first applicant’s close family would elect to continue living in Norway. But even though expulsion would entail that Mr Özturk be separated from his family, it does not follow that the expulsion would transgress the limits of Article 8 § 2, when he has been found guilty of such a serious offence, with such damaging consequences to society, as in the present case. The State does not dispute that Mr Özturk could be exposed to prosecution in Turkey, where an indictment has been issued against him with respect to the exportation from Turkey of the heroin in question in May 1989 ... From the point of view of criminal law, it concerns a different offence than that for which he was convicted in Norway. According to information obtained by the Attorney General via the Norwegian Embassy in Ankara about Turkish penal practice in this area, the exportation of narcotic substances may be penalised with 6 to12 years' imprisonment and a fine, assessed in the light of the quantity in question. In the event of heroin and certain other substances, the punishment may be doubled; it may also be increased by 50% if the trial court finds that the trafficking is a part of organised crime. Punishment will normally be imposed even though the accused has been convicted and has served a sentence for the offence in another country, but will be deducted from that served in accordance with a judgment of the Turkish court... . In practice, prisoners are released after having served 40% when a sentence has also been served in another country. Therefore, according to what has been stated to the Embassy, it is rare that, after deduction has been made of the sentence served in the other country, there will be anything left to serve in Turkey. Moreover, it has been stated that the principle ne bis in idem, namely that punishment shall not be imposed twice for the same offence, is respected by Turkish trial courts. Against this background I find it clear that the possibility of Mr Özturk being prosecuted in Turkey could not lead to the finding of a violation of Article 8 of the Convention." From 14 to 15 May 1996 the first applicant was committed for examination to the psychiatric ward of Aker Hospital, Oslo. According to a psychiatric report dated 22 May, the applicant was above all disappointed and bitter about the authorities. He had stated that he might as well die as go to a Turkish prison, but that he would not commit suicide until the day of his deportation, possibly after his arrival in Turkey. He was assessed as not being psychotic but moderately depressed. There was no psychiatric ground for his being committed to a psychiatric hospital. In June 1996 the first applicant's expulsion was put into effect. His brother, Celal, had been expelled in 1995, whereas his other brother had died. His sister continued to live in Norway and obtained Norwegian citizenship. Their parents returned to Turkey in 1993 for health reasons and, because of their long absence from Norway, forfeited their residence permit.