SECȚIUNEA A TREIA CAUZA GORGOUIL c. FRANȚA (solicitarea nr. 401/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 21 martie 2000 DEFINITIVF 21/06/2000 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive în registrul oficial care conține o alegere de hotărâri și decizii ale Curții. În cauza Christian Gergouil c. Franța Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din icolas Bratza președinte J.-P. Costa, Tulkens, W. Fuhrmann, K. Jungwiert, K. Traja, Ugrekhelidze, judecători și dl Dolle graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 21 septembrie 1999 și la 7 martie 2000, Întocmirea hotărârii, adoptată la această ultimă dată procedura A la originea cauzei, se află o hotărâre îndreptată împotriva Republicii Franceze și al cărei resortisant francez, domnul Christian Gergouil ( 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind drepturile fundamentale). Cererea a fost înregistrată la 4 martie 1998 sub numărul de dosar 401/98. Guvernul francez a fost reprezentat de agentul său, Yves Charpentier, director adjunct al drepturilor omului la Ministerul Afacerilor Externe, căruia i-a succedat Michelle Dubrocard. Pe lângă articolele 6 alineatul (1), 8 și 13 din convenție, reclamantul se plângea de durata unei proceduri prud octombrie 1998, Comisia (Camera a doua) a decis să aducă plângerea formulată din durata procedurii la cunoștința guvernului, invitând să prezinte în scris observații cu privire la admisibilitate și la temeinicia sa și a declarat cererea inadmisibilă pentru surplus. Guvernul și-a prezentat observațiile la 23 februarie 1999 și reclamantul și-a prezentat observațiile la 7 februarie 1999. aprilie 1999. Ca urmare a intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la 1 noiembrie 1998, și în conformitate cu art. 5 alin. (2) din protocol, cauza este examinată de Curte. În conformitate cu art. 52 alin. (1) din Regulamentul de procedură al Curții, președintele Curții, L. Wildhaber, a atribuit cauza celei de-a treia secțiuni. September 1999, camera a declarat restul cererii admisibile. DE FAPT, la 1 noiembrie 1990, reclamantul a fost angajat de către compania incompatibilitatea relațiilor umane și profesionale cu [consiliul] său ierarhic (...) care duce la o degradare a muncii întregului personal (...) contempland concedierea sa și revendicând statutul de cadru, reclamantul sesizează consiliul de administrație al vârdumilor d.Oyonnax la 14 octombrie 1993. Pe 4 octombrie 1993. În noiembrie 1993, biroul de conciliere al Consiliului de Prudinți, care nu concilia părțile, a trimis cauza în fața biroului de judecată. 10. martie 1994, consiliul de administrație a condamnat societatea să plătească reclamantului o sumă corespunzătoare remunerației suplimentare de ore lucrate de acesta și l-a exonerat pe reclamant de celelalte cereri ale sale. La 30 martie 1994, reclamantul a solicitat această decizie. El și-a prezentat concluziile la 31 mai 1995, iar adversarul său a răspuns la aceasta la 22 iunie 1995. 11. În septembrie 1995, Curtea de Apel din Lyon a confirmat decizia atacată în toate dispozițiile sale. 12. La 6 noiembrie 1995, reclamantul și-a depus memoriul amplificativ la 23 ianuarie 1996, iar adversarul său a răspuns la aceasta la 22 martie 1996. Consilierul raportor, desemnat la 2 mai 1997, și-a prezentat raportul la 5 iunie 1997. În ianuarie 1998, Curtea de Casație a respins recursul reclamantului. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE14, reclamantul denunță durata procedurii în fața instanțelor civile și invocă o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 15. Guvernul afirmă că cauza avea o anumită complexitate, întrucât judecătorii din fond au trebuit să interpreteze în mod sensibil Codul muncii și Convenția colectivă a întreprinderilor peisagiste. Guvernul observă, de asemenea, că reclamantul a contribuit la încetinirea procedurii, în special prin întârzierea depunerii concluziilor sale în fața instanței judecătorești. În ceea ce privește comportamentul autorităților judiciare sesizate, guvernul afirmă că numai procedura în fața Curții de Casație a cunoscut o încetinire, în special din cauza desemnării tardive a consilierului raportor, care a prezentat totuși raportul său la o lună după numirea sa. Guvernul consideră că o evaluare globală a duratei procedurii permite să se ajungă la o concluzie rezonabilă, în afară de încetinirea observată în stadiul Curții de Casație. Perioada care trebuie luată în considerare 16. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 14 octombrie 1993 și s-a încheiat la 7 ianuarie 1998 și, prin urmare, a durat patru ani, două luni și 24 de zile. Caracterul rezonabil al duratei procedurii 17. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se efectuează o procedură în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, hotărârile Richardc. Franța din 22 aprilie 1998, Rec., 1998 II, 824, § 57, și Doustaly c. Franța din 23 aprilie 1998, Rec., 1998 II, p. 857, § 39.18. Curtea consideră că cauza nu prezenta o complexitate deosebită. În ceea ce privește comportamentul părților, Comisia observă că reclamantul a depus mai mult de un an și două luni pentru a-și depune concluziile în fața instanței judecătorești și că depunerea concluziilor părților în fața Curții de Casație și se face pe o perioadă mai mare de patru luni. Guvernul nu poate fi tras la răspundere pentru aceste termene. 19. Curtea amintește în această privință că numai lentorii imputați statului pot determina la concluzia că nu se poate ajunge la o concluzie cu privire la termenul rezonabil (a se vedea, printre altele, Hotărârea Proszak c. Polonia din 16 decembrie 1997, Rec., 1997-VIII, p. 2774:40). Cu toate acestea, cu excepia acestei nerespectări a celei de-a doua proceduri, Curtea nu vede nicio perioadă importantă de inactivitate imputabilă autorităilor interne. Într-adevăr, Comisia consideră că durata procedurii în fața consiliului de administrație (patru luni și douăzeci și șapte de zile) și hotărârea (un an, cinci luni și opt zile) nu constituie o critică. Având în vedere durata generală a procedurii, Curtea consideră că autoritățile au manifestat toată diligența necesară în desfășurarea cauzei reclamantului. 21. Prin urmare, nu a existat nici o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. prin aceste motive, Curtea a afirmat, cu 5 voturi împotrivă 2, că nu a existat nici o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. Făcut în franceză, apoi comunicat în scris la 21 martie 2000 în conformitate cu art. 77 § 2 și 3 din Regulamentul de procedură al Curții. Dolle Bratza Grefier Președinte La prezenta hotărâre se anexează, în conformitate cu art. 45 alineatul (2) din Convenție și cu art. 74 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, la: de la Sir Nicolas Bratza și de la M. Tulkens. N. B. S. D. OINFORMAȚIE COMUNĂ CU JUGES BRATA ȘI TULKENS Având în vedere criteriile stabilite de jurisprudența Curții în materie de termen rezonabil, nu împărtășim opinia majorității potrivit căreia nu a avut, în speță, încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție. În această cauză, reclamantul contesta concedierea sa. Or, atunci când este vorba despre un t ă ț i legate de muncă, p o zi ț i e a litigiului Procedura în litigiu a început la 14 octombrie 1993 și s-a încheiat la 7 ianuarie 1998, adică după mai mult de patru ani. Nici complexitatea cauzei, nici comportamentul părților nu ni se par a justifica un astfel de termen. important al procedurii în fața Curții de Casație, care a durat mai mult de doi ani, din cauza desemnării tardive a consilierului raportor.
TROISIÈME SECTION
c. FRANCE
(Requête n° 40111/98)
ARRÊT
21 mars 2000
21/06/2000
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive dans le recueil officiel contenant un choix d’arrêts et de décisions de la Cour.
En l’affaire Christian Gergouil c. la France
,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
S
ir
N
icolas
Bratza
,
président
,
M.
J.-P.
Costa,
M
me
F.
Tulkens,
M.
M.
M.
M.
M.
Ugrekhelidze,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé
,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 21
septembre 1999 et le 7
mars 2000,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette dernière date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République française et dont un ressortissant français, M.
Christian Gergouil («
le requérant
»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme («
la Commission
») le 15
décembre 1997, en vertu de l’ancien article
25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»). La requête a été enregistrée le 4
mars 1998 sous le numéro de dossier 40111/98. Le gouvernement français («
le Gouvernement
»
) a été représenté par son agent, M.
Yves Charpentier, sous-directeur des droits de l’homme au ministère des Affaires étrangères, auquel a succédé M
me
Michèle Dubrocard.
2.
Sous l’angle des articles
6 §
1, 8 et 13 de la Convention, le requérant se plaignait de la durée d’une procédure prud’homale.
3.
Par une décision du 21
octobre 1998, la Commission (deuxième chambre) a décidé de porter le grief tiré de la durée de la procédure à la connaissance du gouvernement, en l’invitant à présenter par écrit des observations sur sa recevabilité et son bien-fondé. Elle a déclaré la requête irrecevable pour le surplus. Le Gouvernement a présenté ses observations le 23
février 1999 et le requérant a présenté les siennes le 7
avril 1999.
4.
A la suite de l’entrée en vigueur du Protocole n°
11 le 1
er
novembre 1998, et conformément à l’article
5 §
2 de celui-ci, l’affaire est examinée par la Cour.
5.
Conformément à l’article
52 §
1 du règlement de la Cour («
le règlement
»), le président de la Cour, M.
6.
Le 21
septembre 1999, la chambre a déclaré le restant de la requête recevable.
7.
Le 1
er
novembre 1990, le requérant fut embauché par la société «
GOLF ET COUNTRY CLUB DE LA MAISON BLANCHE » en qualité d’assistant mécanicien. Il fut licencié le 26
août 1993, pour «
incompatibilité de relations humaines et professionnelles avec [son] responsable hiérarchique (...) entraînant une dégradation du travail de l’ensemble du personnel (...)
».
8.
Contestant son licenciement et revendiquant le statut de cadre, le requérant saisit le conseil des prud’hommes d’Oyonnax le 14
octobre 1993.
9.
Le 4
novembre 1993, le bureau de conciliation du conseil des prud’hommes, constatant l’absence de conciliation des parties, renvoya l’affaire devant le bureau de jugement.
10.
Le 10
mars 1994, le conseil des prud’hommes condamna la société à verser au requérant une somme correspondant à la rémunération d’heures supplémentaires travaillés par celui-ci, et débouta le requérant de ses autres demandes. Le 30
mars 1994, le requérant interjeta appel de cette décision. Il déposa ses conclusions le 31
mai 1995, et son adversaire y répondit le 22
juin 1995.
11.
Par arrêt du 7
septembre 1995, la cour d'appel de Lyon confirma la décision attaquée en toutes ses dispositions.
12.
Le 6
novembre 1995 le requérant se pourvut en cassation. Il déposa son mémoire ampliatif le 23
janvier 1996, et son adversaire y répondit le 22
mars 1996. Le conseiller rapporteur, désigné le 2
mai 1997, déposa son rapport le 5
juin 1997. L’audience eut lieu le 12
novembre 1997.
13.
Le 7
janvier 1998, la Cour de cassation rejeta le pourvoi du requérant.
i.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE
6 §
14.
Le requérant dénonce la durée de la procédure devant les juridictions civiles et allègue une violation de l’article
6 §
1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
15.
Le Gouvernement affirme que l’affaire présentait une certaine complexité, les juges du fond ayant dû procéder à une interprétation délicate du Code du travail et de la Convention collective des entreprises paysagistes. Le Gouvernement note en outre que le requérant a contribué à ralentir la procédure, en mettant notamment du retard pour déposer ses conclusions devant la cour d’appel. Quant au comportement des autorités judiciaires saisies, le Gouvernement affirme que seule la procédure devant la Cour de cassation connut un ralentissement, notamment en raison de la désignation tardive du conseiller rapporteur, lequel déposa néanmoins son rapport un mois après sa désignation. Le Gouvernement considère qu’une évaluation globale de la durée de la procédure permet de conclure à son caractère raisonnable, nonobstant le ralentissement observé au stade de la Cour de cassation.
1.
Période à prendre en considération
16.
La période à considérer a débuté le 14
octobre 1993 et a pris fin le 7
janvier 1998. Elle a donc duré quatre ans, deux mois et vingt-quatre jours.
2.
Caractère raisonnable de la durée de la procédure
17.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres, les arrêts Richard c.
France du 22
avril 1998,
Recueil des arrêts et décisions
1998
‑
II,
p.
824, §
57, et Doustaly c.
France du 23
avril 1998,
Recueil
1998
‑
II, p.
857, §
39).
18.
La Cour estime que l’affaire ne présentait pas de complexité particulière. Quant au comportement des parties, elle note que le requérant a mis plus d’un an et deux mois pour déposer ses conclusions devant la cour d’appel et que le dépôt des conclusions des parties devant la Cour de cassation s’est étalé sur une période de plus de quatre mois. Le Gouvernement ne saurait être tenu responsable pour ces délais.
19.
La Cour rappelle à cet égard que seules les lenteurs imputables à l’État peuvent amener à conclure à l’inobservation du «
délai raisonnable
» (voir, entre autres, l’arrêt Proszak c.
Pologne du 16
décembre 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997-VIII, p. 2774, §
40).
20.
Elle
note que l’instance devant la Cour de cassation s’est étalée sur deux ans, deux mois et un jour
; il s’agit assurément d’une période assez longue. Toutefois, à l’exception de ce manquement à la célérité de la procédure, la Cour ne voit aucune période importante d’inactivité imputable aux autorités internes. En effet, elle considère que la durée de la procédure devant le conseil des prud’hommes (quatre mois et vingt-sept jours) et la cour d’appel (un an, cinq mois et huit jours) ne prête pas à critique. Eu égard à la durée globale de la procédure, la Cour estime que les autorités ont fait preuve de toute la diligence requise dans la conduite de l’affaire du requérant.
21.
Partant, il n’y a pas eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention.
par ces motifs, la cour
Dit
, par 5 voix contre 2, qu
’
il n’y a pas eu violation de l
’
article
6 §
1 de la Convention.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 21
mars
2000 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour.
S.
Dollé
N.
Bratza
Greffière
Président
Au présent arrêt se trouve joint, conformément aux articles 45 § 2 de la Convention et 74 § 2 du règlement de la Cour, l’exposé de l’opinion dissidente commune suivante
: de Sir Nicolas Bratza et de M
me
F.
Tulkens.
A la lumière des critères dégagés par la jurisprudence de la Cour en matière de délai raisonnable, nous ne partageons pas l’avis de la majorité selon lequel il n’y a pas eu, en l’espèce, violation de l’article 6 § 1 de la Convention.
1.
Dans cette affaire, le requérant contestait son licenciement. Or, lorsqu’il s’agit d’un contentieux lié au travail,
l’enjeu du litige
requiert une diligence particulière.
2.
La procédure litigieuse a débuté le 14 octobre 1993 et s’est terminée le 7 janvier 1998, soit un peu plus de quatre ans après. Ni la complexité de l’affaire, ni le comportement des parties ne nous paraissent justifier un tel délai. En outre nous constatons un
ralentissement
important de la procédure devant la Cour de cassation, qui à elle seule a duré plus de deux ans, en raison de la désignation tardive du conseiller rapporteur.