Dulaurans împotriva Franței

Cauza a fost deferită Curții, conform dispozițiilor aplicabile înainte de intrarea în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale („Convenția”), de către Comisia europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) și de către guvernul francez („Guvernul”) la 2 și, respectiv, 30 noiembrie 1998 (art. 5 §4 din Protocolul nr. 11 și fostele art. 47 și 48 din Convenție).

La originea cauzei se află o cerere (nr. 34553/97) îndreptată împotriva Franței, prin care o resortisantă a acestui stat, doamna Michelle Christine Dulaurans („reclamanta”), sesizase Comisia la 17 decembrie 1996 în temeiul fostului articol 25 din Convenție. Reclamanta susținea că dreptul său la un proces echitabil fusese încălcat. Comisia a declarat cererea admisibilă la 14 ianuarie 1998. În raportul său din 20 mai 1998 (fostul articol 31 din Convenție), aceasta formulează avizul că articolul 6 din Convenție a fost încălcat în speță (cu douăsprezece voturi contra unu).

În fața Curții, reclamanta este reprezentată de doamna J.-A. Blanc, avocat la Consiliul de Stat și la Curtea de Casație. Guvernul este reprezentat de domnul R. Abraham, director al afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe, în calitate de agent.

La 2 martie 1999, colegiul Marii Camere a decis că această cauză trebuia examinată de o cameră a Curții (art. 100 §1 din regulament). Președintele Curții a atribuit cauza secțiunii a treia (art. 52 §1 din regulament).

Reclamanta și Guvernul au depus fiecare câte un memoriu. După consultarea agentului Guvernului și a avocatului reclamantei, camera a decis că nu era necesar să se țină o audiere. ÎN FAPT

La 5 noiembrie 1991, B.N. a negociat vânzarea acestor imobile cu societatea S. Prin două procuri datate 25 noiembrie 1991, reclamanta i-a dat lui B.N. mandat de a vinde imobilele menționate, primul pentru un preț de douăzeci de milioane de franci, iar al doilea pentru un preț de două milioane de franci, onorarii incluse. Prin scrisoarea din 27 noiembrie 1991, societatea S. a acceptat oferta privind vânzarea primului imobil.

Prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire din 9 ianuarie 1992, reclamanta, care găsise un cumpărător la un preț mai bun, a revocat cele două mandate de vânzare acordate la 25 noiembrie 1991.

În aceeași zi, B.N. i-a răspuns că încheiase deja, la 7 și 8 ianuarie 1992, două antecontracte de vânzare în numele său, unul în favoarea societății S. pentru primul imobil, celălalt în favoarea lui J. pentru al doilea.

La 16 ianuarie 1992, reclamanta a încheiat cu B.N. o tranzacție prin care se obliga să îi plătească o indemnizație forfetară de 500.000 franci cu dobânzi de întârziere la rata de 12% pe an, plătibilă cel târziu la 15 mai 1992. Pe de altă parte, prin două cecuri datate 17 ianuarie 1992, reclamanta a plătit celor doi cumpărători contactați de B.N. indemnizații de denunțare unilaterală de 900.000 și, respectiv, 350.000 franci.

În pofida unei somații din 14 mai 1992, reclamanta a refuzat să îi plătească lui B.N. suma convenită. La 9 iulie 1992, acesta din urmă a chemat-o în judecată pe reclamantă pentru plata sumei de 500.000 franci, cu beneficiul executării provizorii.

Prin concluzii notificate la 7 ianuarie 1993, reclamanta a solicitat în principal nulitatea contractelor de mandat din 25 noiembrie 1991, în special pentru dol și nerespectarea dispozițiilor legii din 2 ianuarie 1970, care reglementează condițiile de exercitare a activităților referitoare la anumite operațiuni privind imobilele și fondurile de comerț (a se vedea mai jos „Dreptul intern pertinent”). Argumentând cu privire la aplicarea acestei legi, reclamanta a susținut în special că „este incontestabil că B.N. era supus dispozițiilor legii din 25 ianuarie 1970 (...); activitatea lui B.N. (...) este cea de comerciant de bunuri (...); aceasta confirmă jurisprudența civilă (...), cerând pur și simplu ca comerciantul de bunuri să fi efectuat două operațiuni enumerate la articolul 1 din legea din 1970 pentru ca dispozițiile acestei legi să îi fie aplicabile (...)”. Reclamanta a reiterat această teză în concluziile sale în replică, notând că „în materie, jurisprudența cere pur și simplu ca comerciantul de bunuri să fi efectuat două operațiuni enumerate la articolul 1 din legea din 1970 pentru ca dispozițiile acestei legi să îi fie aplicabile. În speță, B.N. a efectuat cel puțin două operațiuni cu fraudarea dispozițiilor legii din 1970 în ceea ce o privește [pe reclamantă], indiferent de toate celelalte operațiuni pe care acest profesionist le-a putut realiza și pe care concludenta le ignoră”. În ceea ce privește fondul litigiului, reclamanta s-a plâns că actele din 25 noiembrie 1991 nu precizau cuantumul comisionului datorat și nu cuprindeau nicio limitare a efectelor lor în timp.

La 6 aprilie 1993, tribunalul de mare instanță din Nanterre a obligat-o pe reclamantă să îi plătească lui B.N. suma de 500.000 franci cu dobânzi la rata contractuală de 12% pe an începând cu 15 mai 1992, în executarea tranzacției din 16 ianuarie 1992. Tribunalul a considerat în special că reclamanta „pretinde fără să stabilească faptul că această tranzacție ar fi lipsită de efect juridic pe motivul că consimțământul său ar fi fost uzurpat prin dol sau violență; ea nu justifică prin niciun element de probă oarecare aceste alegații; reiese, dimpotrivă, că aceasta a acționat în calitate de femeie de afaceri avizată, perfect la curent cu piața imobiliară; protocolul de acord din 16 ianuarie 1992 răspunde, în consecință, ansamblului condițiilor de validitate prevăzute de articolele 2044 și următoarele din cod (...)”. Tribunalul nu a răspuns plângerilor invocate de reclamantă în temeiul dispozițiilor legii din 2 ianuarie 1970.

La 6 mai 1993, reclamanta a plătit părții adverse suma de 568.566 franci în executarea tranzacției din 16 ianuarie 1992.

Pe de altă parte, aceasta a declarat apel împotriva deciziei tribunalului de mare instanță din Nanterre, solicitând în special constatarea nulității mandatelor de vânzare din 25 noiembrie 1991, care ar fi fost stabilite, după părerea sa, cu încălcarea dispozițiilor legii din 2 ianuarie 1970. În special, în concluziile sale din 6 septembrie 1993, aceasta a susținut că „(...) nu este contestabil că B.N. este supus dispozițiilor legii din 2 ianuarie 1970 care reglementează condițiile de exercitare a activităților referitoare la anumite operațiuni privind imobilele și fondurile de comerț (...)”.

În plus, în concluziile sale din 7 martie 1994 ca răspuns la cele ale pârâtului, reclamanta a susținut că „(...) B.N., contestând calitatea sa de profesionist al imobiliarului și faptul de a se ocupa în mod obișnuit de operațiunile imobiliare vizate la articolul 1 din legea din 2 ianuarie 1970, susține că aceste dispoziții nu își găsesc aplicarea. Această argumentație este inoperantă. Într-adevăr, astfel cum B.N. însuși amintește în înscrisurile sale, acesta intervenise deja pe lângă [reclamantă] pentru achiziționarea diverselor bunuri imobiliare pentru o sumă totală de 5.000.000 franci, operațiune concretizată printr-un act din 14 octombrie 1991 (...); [B.N.] s-a ferit să atragă atenția concludentei asupra aplicării legii din 2 ianuarie 1970, astfel încât nu ar putea susține existența unui acord privind excluderea acestor dispoziții legale de ordine publică (...)”.

La 26 mai 1994, curtea de apel din Versailles a confirmat hotărârea atacată, considerând în special că „în calitatea sa de comerciant de bunuri care nu se ocupă în mod obișnuit de operațiunile vizate la articolul 1 din legea din 2 ianuarie 1970, [B.N.] nu intră sub incidența acestei legi”.

Reclamanta a formulat atunci recurs în casație. În memoriul său ampliativ din 7 decembrie 1994, aceasta a susținut că „(...) legea din 2 ianuarie 1970 se aplică chiar persoanelor care realizează numai cu titlu accesoriu operațiunile pe care le vizează (...); astfel încât era puțin important ca [B.N.] să fi exercitat, fie și cu titlu principal, o altă activitate de comerciant de bunuri, atât timp cât constatarea pluralității mandatelor referitoare la operațiuni clar distincte caracteriza realizarea în mod obișnuit a operațiunilor privind bunurile altuia (...)”.

În memoriul său în apărare, depus la Curtea de Casație la 9 martie 1995, B.N. a invocat o excepție de inadmisibilitate întemeiată pe caracterul nou al motivului prezentat de reclamantă în susținerea recursului său în casație. În special, B.N. a notat că „critica va putea fi mai întâi înlăturată ca nouă și amestecată de fapt și de drept. Într-adevăr, în concluziile sale de apel, [reclamanta], fără îndoială mai puțin inspirată la acel moment, nu se gândise să susțină că caracterul obișnuit al activității ar putea rezulta din simpla acceptare a două mandate în aceeași zi”.

La 2 iulie 1996, Curtea de Casație a respins recursul reclamantei pe motivul că aceasta din urmă „care, inițial la 15 octombrie 1991, consimțise o procură pentru a vinde cele două imobile, nu a susținut în concluziile sale că [B.N.], în mod obișnuit, se ocupa sau își acorda concursul la operațiunile prevăzute de legea din 2 ianuarie 1970 [și] că nu este admisibilă să o facă pentru prima dată în fața Curții de Casație”. Considerând, în plus, recursul reclamantei abuziv, Curtea de Casație a obligat-o pe aceasta la o amendă civilă de 10.000 franci. În plus, reclamanta a trebuit să plătească părții adverse suma de 12.000 franci cu titlu de cheltuieli necuprinse în cheltuielile de judecată în calitate de parte care a pierdut procesul.

Sunt relevante aici următoarele dispoziții ale legii din 2 ianuarie 1970: Articolul 1 „Dispozițiile prezentei legi se aplică persoanelor fizice sau juridice care, în mod obișnuit, se ocupă sau își acordă concursul, chiar și cu titlu accesoriu, la operațiuni privind bunurile altuia și referitoare la: i) Cumpărarea, vânzarea, schimbul, închirierea sau subînchirierea în goală sau mobilată de imobile construite sau neconstruite (...).” Articolul 6 „Convențiile încheiate cu persoanele vizate la articolul 1 de mai sus și referitoare la operațiunile pe care acesta le menționează trebuie să fie redactate în scris și să precizeze (...) condițiile de determinare a remunerației, precum și indicarea părții care o va avea în sarcină (...).” Articolul 7 „Sunt nule promisiunile și convențiile de orice natură referitoare la operațiunile vizate la articolul 1 care nu cuprind o limitare a efectelor lor în timp.” B. Codul de procedură civilă

Dispozițiile pertinente ale codului de procedură civilă se citesc astfel: Articolul 563 „Pentru a justifica în apel pretențiile pe care le supuseseră primului judecător, părțile pot invoca motive noi, produce noi piese sau propune noi probe.” Articolul 619 „Motivele noi nu sunt admisibile în fața Curții de Casație. Pot totuși fi invocate pentru prima dată, cu excepția unei dispoziții contrare: 1° Motivele de pur drept; 2° Motivele născute din decizia atacată.” ÎN DREPT

Reclamanta afirmă că ea susținuse foarte clar, atât în primă instanță, cât și în apel, că partea adversă se ocupa în mod obișnuit cu operațiuni reglementate de legea din 2 ianuarie 1970. Aceasta consideră că nu se poate adera la opinia conform căreia motivul prezentat în fața Curții de Casație era nou numai pe motivul că ea nu ar fi precizat din nou în fața curții de apel că partea adversă primise două mandate distincte pentru vânzarea celor două imobile. Existența acestor două mandate făcea parte din faptele constante ale speței; astfel, scriind că B.N. „intervenise deja” cu ocazia unei vânzări anterioare, reclamanta se referea implicit, dar în mod necesar, la cele două mandate litigioase ulterioare, la care se adăuga acest al treilea mandat pentru a caracteriza elementul obișnuit.

În consecință, doar ca urmare a unei erori vădite de apreciere a constatat Curtea de Casație că reclamanta nu susținuse niciodată în concluziile sale că B.N., în mod obișnuit, se ocupa sau își acorda concursul la operațiunile prevăzute de legea din 2 ianuarie 1970.

În această privință, reclamanta subliniază că este puțin important că partea adversă a invocat o excepție de inadmisibilitate întemeiată pe caracterul nou al motivului. Pe de o parte, procedura cu reprezentare obligatorie în fața Curții de Casație este reglementată astfel încât să poată fi depuse numai două memorii: un memoriu de cerere și un memoriu de apărare. Niciun memoriu în replică nu este prevăzut. Pe de altă parte, era oricum de competența Curții de Casație să examineze ea însăși temeinicia excepției de inadmisibilitate în cauză. În acest scop, ea dispunea de toate concluziile depuse de reclamantă în primă instanță și în apel. b) Guvernul

Guvernul amintește specificitatea recursului în casație, cale de drept extraordinară care poate fi supusă unor reguli mai formaliste și mai riguroase. Acesta notează că, la examinarea dosarului, nu este contestabil că reclamanta a evocat aplicarea legii din 1970 în calea apelului. Cu toate acestea, el notează că nu este suficient să se ridice un argument în fața unei instanțe pentru ca acesta să devină un motiv, în sensul jurisprudenței Curții de Casație. Trebuie, într-adevăr, ca motivul să fi fost articulat cu precizie în concluziile reclamantului din recurs pentru a fi considerat ca atare.

Guvernul afirmă în această privință că analiza memoriului ampliativ depus de reclamantă în fața Curții de Casație permite să se constate că aceasta s-a întemeiat pe un raționament pe care nu îl dezvoltase deloc în fața curții de apel. În special, motivul de casație prezentat de reclamantă se baza pe următoarele premise: a) legea din 1970 se aplică persoanelor care practică în mod obișnuit operațiunile vizate de acest text; b) caracterul obișnuit poate rezulta din simpla constatare a existenței a două mandate referitoare la operațiuni clar distincte; c) B.N., întrucât a vândut două imobile în temeiul mandatelor din 25 noiembrie 1991, a efectuat două acte distincte și trebuie deci să fie considerat ca practicând în mod obișnuit operațiunile vizate de legea menționată anterior. Or, în fața curții de apel, reclamanta s-a mulțumit să afirme aplicabilitatea legii din 2 ianuarie 1970, indicând că B.N. „intervenise deja pe lângă [ea] pentru achiziționarea diverselor bunuri imobiliare pentru o sumă totală de 5.000.000 FRF, operațiune concretizată printr-un act din 14 octombrie 1991”.

În opinia Guvernului, se impune astfel constatarea că, în niciun moment, în concluziile sale prezentate în fața curții de apel, reclamanta nu a întemeiat caracterul obișnuit al misiunii încredințate lui B.N. pe cele două mandate eliberate simultan la 25 noiembrie 1991 în vederea vânzării a două imobile; aceasta s-a întemeiat pe elemente de fapt complet diferite, întrucât a dedus acest caracter obișnuit nu din eliberarea simultană a celor două mandate, ci din succesiunea în timp a vânzării realizate anterior, la 14 octombrie 1991, între B.N. și ea însăși, și a mandatelor consimțite la 25 noiembrie 1991.

În consecință, în lipsa de a fi susținut în fața curții de apel că existența concomitentă a două mandate de vânzare caracteriza obișnuința cerută de legea din 1970, reclamanta nu putea apoi să prezinte această argumentație în fața Curții de Casație, aceasta din urmă fiind în imposibilitatea de a răspunde unei chestiuni amestecate de fapt și de drept, care nu fusese pusă anterior judecătorilor care au pronunțat decizia atacată.

Guvernul adaugă în această privință că faptul că reclamanta prezentase în mod mai precis, în fața tribunalului de mare instanță din Nanterre, argumentele sale referitoare la cele două mandate date lui B.N., nu permite să se compenseze insuficiența concluziilor sale în fața curții de apel din Versailles, care fusese sesizată doar cu acestea din urmă. Curtea de Casație nu putea în mod valabil să reproșeze curții de apel că nu răspunsese unui motiv de apărare care nu îi fusese supus în mod clar. Era de aceea inevitabil ca motivul de casație prezentat de reclamantă să fie considerat nou de către Curtea de Casație.

Guvernul consideră, în sfârșit, că prezenta cauză trebuie să fie clar distinsă de cauza Fouquet, în care Comisia considerase că un justițiabil nu era efectiv ascultat atunci când un motiv de apărare esențial era ignorat de instanța competentă (hotărârea Fouquet c. Franței din 31 ianuarie 1996, Culegerea de hotărâri și decizii 1996-I, raportul Comisiei din 12 octombrie 1994). Spre deosebire de această cauză, Guvernul notează că în speță Curtea de Casație nu a uitat niciun element prezentat de reclamantă în sprijinul unicului său motiv de apărare; tocmai după analiza memoriului întocmit în susținerea recursului Curtea de Casație a respins motivul prezentat de reclamantă, considerând că era nou. Guvernul subliniază în această privință că caracterul nou al motivului prezentat de reclamantă a fost ridicat în mod clar de partea adversă în memoriul său în apărare, depus la Curtea de Casație la 9 martie 1995. Pe acest punct, Guvernul precizează că nimic nu o împiedica pe reclamantă, după ce a luat cunoștință de memoriul în răspuns al pârâtului, să producă observații complementare cu privire la admisibilitatea motivului său, pentru a încerca să demonstreze că nu era nou. 2. Aprecierea Curții

Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 §1 din Convenție, înglobează, printre altele, dreptul părților la proces de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Convenția nevizând să garanteze drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (hotărârea Artico c. Italiei din 13 mai 1980, seria A nr. 37, p. 16, §33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt cu adevărat „ascultate”, adică examinate în mod corespunzător de tribunalul sesizat. Cu alte cuvinte, art. 6 implică în special, în sarcina „tribunalului”, obligația de a se angaja într-o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și ofertelor de probă ale părților, sub rezerva de a aprecia pertinența acestora (a se vedea hotărârea Van de Hurk c. Țărilor de Jos din 19 aprilie 1994, seria A nr. 288, p. 19, §59).

Sarcina Curții constă deci în a cerceta dacă această condiție a fost îndeplinită în speță: Curtea trebuie să se asigure că inadmisibilitatea unicului motiv prezentat de reclamantă în sprijinul recursului său nu a fost rezultatul unei erori vădite de apreciere din partea Curții de Casație.

Curtea notează, în special, că reclamanta reproșa curții de apel că a considerat pe nedrept că partea adversă nu intra sub incidența legii din 2 ianuarie 1970. Or, Curtea de Casație a respins acest motiv, pe motivul că era nou. Potrivit Guvernului, nu este vorba aici despre o eroare din partea Curții de Casație, ci despre o apreciere exactă formată după examinarea motivului.

Curtea nu este însă convinsă de această argumentație. Se impune constatarea că reclamanta nu a încetat, încă de la începutul procedurii litigioase, să pretindă că partea adversă era supusă dispozițiilor legii din 1970. Atât în primă instanță, cât și în casație, ea a afirmat clar că caracterul obișnuit al misiunii încredințate părții adverse rezulta din cele două mandate care îi fuseseră date la 25 noiembrie 1991 în vederea vânzării a două imobile. Deși este adevărat că în fața curții de apel reclamanta a subliniat că partea adversă intervenise deja pe lângă ea cu ocazia unei vânzări anterioare, fără a se referi expres la cele două mandate litigioase, Curtea consideră totuși că nu se poate vorbi în speță despre două raționamente distincte. Indicând că partea adversă „deja” intervenise pe lângă ea, reclamanta nu putea decât să facă aluzie la cele două mandate aflate în epicentrul litigiului, la care făcuse deja referire în fața tribunalului de primă instanță și la care s-a referit ulterior în fața Curții de Casație.

Pe de altă parte, Curtea constată că Curtea de Casație s-a limitat să declare că reclamanta „nu a susținut în concluziile sale că [B.N.], în mod obișnuit, se ocupa sau își acorda concursul la operațiunile prevăzute de legea din 2 ianuarie 1970”. Or, Curtea consideră că această concluzie este contrazisă chiar de dispozitivul hotărârii curții de apel, care conchide că B.N. „nu se ocupa în mod obișnuit de operațiunile vizate la articolul 1 din legea din 2 ianuarie 1970”. Curtea nu vede niciun motiv pentru care curtea de apel ar fi ajuns la o asemenea constatare, decât pentru a răspunde unei alegații ridicate de reclamantă în acest sens.

În orice caz, Curtea notează că Curtea de Casație nu și-a explicat mai mult poziția și nu a operat o distincție între raționamentul dezvoltat de reclamantă în fața celor trei instanțe sesizate, așa cum face acum Guvernul. Absența oricărei alte motivări o determină pe Curte să concluzioneze că singurul motiv pentru care Curtea de Casație a respins motivul în cauză a fost rezultatul unei erori vădite de apreciere.

Curtea conchide că Curtea de Casație nu i-a asigurat reclamantei dreptul său la un proces echitabil, în sensul art. 6 §1 din Convenție. În consecință, a existat o încălcare a acestei dispoziții.

Reclamanta consideră că a fost privată de orice șansă de a câștiga procesul său. Dacă motivul său nu ar fi fost declarat în mod greșit nou și inadmisibil, ar fi antrenat inevitabil casarea hotărârii atacate și ar fi dus la succesul total al pretențiilor sale în fața instanței de trimitere. Reclamanta solicită rambursarea unei sume de 2.758.566 franci cu titlu de prejudiciu material, care corespunde, respectiv, sumei plătite părții adverse în executarea tranzacției încheiate la 16 ianuarie 1992 (568.566 franci plus 200.000 franci cu titlu de dobânzi la rata legală), sumelor plătite celor doi cumpărători contactați de B.N. cu titlu de indemnizații de denunțare unilaterală (1.250.000 franci plus 650.000 franci cu titlu de dobânzi la rata legală) și, în sfârșit, plății notarului redactor al antecontractelor de vânzare (60.000 franci plus 30.000 franci cu titlu de dobânzi la rata legală). Aceasta solicită, de asemenea, suma de 50.000 franci cu titlu de prejudiciu moral cauzat de încălcarea Convenției.

În ceea ce privește suma solicitată cu titlu de prejudiciu material, Guvernul observă că, în sprijinul cererii sale, reclamanta îi cere în realitate Curții să tranșeze în favoarea sa litigiul care o opunea părții adverse. Or, se impune constatarea, potrivit Guvernului, că reclamanta s-a putut perfect apăra în fața instanțelor de fond și că cererile sale au fost mereu respinse. Astfel, Guvernul afirmă că „pierderea de șanse” de care se prevalează reclamanta pentru a justifica cererile sale este total iluzorie. În orice caz și presupunând chiar că Curtea de Casație ar fi examinat recursul reclamantei și că ar fi admis argumentele sale, casând hotărârea curții de apel atacată, nimic nu permite a se presupune că curtea de apel de trimitere ar fi primit ulterior favorabil pretențiile sale. În consecință, Guvernul consideră că ansamblul cererilor formulate de reclamantă cu titlu de prejudiciu material trebuie respinse. În ceea ce privește repararea unui eventual prejudiciu moral, Guvernul consideră că constatarea încălcării ar constitui o satisfacție echitabilă suficientă.

Curtea constată că singura bază de reținut pentru acordarea unei satisfacții echitabile rezidă în speță în faptul că reclamanta nu a putut beneficia în fața Curții de Casație de garanțiile articolului 6. Ea cu siguranță nu poate specula cu privire la ceea ce ar fi fost rezultatul procesului în caz contrar, dar nu consideră nerezonabil să creadă că persoana interesată a suferit o pierdere de șanse reale (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Pelissier și Sassi c. Franței din 25 martie 1999, ce urmează a fi publicată în Culegerea de hotărâri și decizii 1999, §80). La aceasta se adaugă un prejudiciu moral căruia constatarea încălcării Convenției figurată în prezenta hotărâre nu îi este suficientă pentru a remedia. Statuând în echitate, așa cum cere articolul 41, Curtea îi acordă reclamantei suma de 100.000 franci. B. Cheltuieli de judecată

Reclamanta solicită plata cheltuielilor de judecată privind procedura internă, respectiv suma de 98.179,13 franci, la care se adaugă rambursarea amenzii civile la care a fost condamnată de Curtea de Casație (10.000 franci) și cea a sumei plătite părții adverse cu titlu de cheltuieli necuprinse în cheltuielile de judecată în calitate de parte care a pierdut procesul (12.000 franci), respectiv 22.000 franci. În ceea ce privește cheltuielile de judecată efectuate în fața organelor Convenției, reclamanta solicită rambursarea unei sume de 60.300 franci.

Guvernul afirmă că numai cheltuielile de judecată angajate în fața instanțelor chemate să cunoască plângerea întemeiată pe încălcarea Convenției pot da naștere unei despăgubiri. În speță, numai cheltuielile angajate în fața organelor Convenției trebuie luate în considerare, întrucât plângerea ridicată de reclamantă nu privește decât hotărârea Curții de Casație. Pentru Guvern, o sumă de 40.000 franci ar părea rezonabilă.

Pe baza elementelor aflate în posesia sa, Curtea, statuând în echitate, îi acordă reclamantei 50.000 franci. C. Dobânzi moratorii

Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata dobânzii legale aplicabilă în Franța la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,47% pe an. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Hotărăște că a existat o încălcare a art. 6 §1 din Convenție; 2. Hotărăște că Statul pârât trebuie să îi plătească reclamantei, în termen de trei luni, 100.000 (o sută de mii) franci francezi pentru prejudicii material și moral, precum și 50.000 (cincizeci de mii) franci francezi pentru cheltuieli de judecată, sume care urmează a fi majorate cu o dobândă simplă de 3,47% pe an începând cu expirarea termenului menționat și până la plată; 3. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la 21 martie 2000, în aplicarea art. 77 §§2 și 3 din regulamentul Curții. S. Dollé, Grefier N. Bratza, Președinte

L’affaire a été déférée à la Cour, conformément aux dispositions qui s’appliquaient avant l’entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »), par la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») et par le gouvernement français (« le Gouvernement ») les 2 et 30 novembre 1998 respectivement (article 5 § 4 du Protocole n° 11 et anciens articles 47 et 48 de la Convention).

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n° 34553/97) dirigée contre la France et dont une ressortissante de cet Etat, M me Michelle Christine Dulaurans (« la requérante »), avait saisi la Commission le 17 décembre 1996 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention. La requérante alléguait que son droit à un procès équitable avait été violé. La Commission a déclaré la requête recevable le 14 janvier 1998. Dans son rapport du 20 mai 1998 (ancien article 31 de la Convention), elle formule l’avis que l’article 6 de la Convention a été violé en l’espèce (par douze voix contre une).

Devant la Cour, la requérante est représentée par M e J.-A. Blanc, avocat au Conseil d’Etat et à la Cour de cassation. Le Gouvernement est représenté par M. R. Abraham, directeur des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères, en qualité d’agent.

Le 2 mars 1999, le collège de la Grande Chambre a décidé que l’affaire devait être examinée par une chambre de la Cour (article 100 § 1 du règlement). Le président de la Cour a attribué l’affaire à la troisième section (article 52 § 1 du règlement).

La requérante et le Gouvernement ont chacun déposé un mémoire. Après consultation de l’agent du Gouvernement et de l’avocat de la requérante, la chambre a décidé qu’il n’était pas nécessaire de tenir une audience. EN FAIT I.

Le 5 novembre 1991, B.N. négocia la vente de ces immeubles avec la société S. Par deux procurations en date du 25 novembre 1991, la requérante donna mandat à B.N. de vendre lesdits immeubles, le premier moyennant un prix de vingt millions de francs et le second moyennant un prix de deux millions de francs, honoraires compris. Par lettre du 27 novembre 1991, la société S. accepta l’offre concernant la vente du premier immeuble.

Par lettre recommandée avec accusé de réception du 9 janvier 1992, la requérante, qui avait trouvé acquéreur à meilleur prix, révoqua les deux mandats de vente conférés le 25 novembre 1991.

Le jour même, B.N. lui répondit qu’il avait déjà, les 7 et 8 janvier 1992, contracté deux promesses de vente en son nom, l’une au profit de la société S. pour le premier immeuble, l’autre au profit de J. pour le second.

Le 16 janvier 1992, la requérante conclut avec B.N. une transaction par laquelle elle s’engageait à lui verser une indemnité forfaitaire de 500 000 francs avec intérêts de retard au taux de 12% l’an, payable au plus tard le 15 mai 1992. Par ailleurs, par deux chèques en date du 17 janvier 1992, la requérante paya aux deux acquéreurs contactés par B.N. des indemnités de dédit de 900 000 et 350 000 francs respectivement.

Malgré une mise en demeure du 14 mai 1992, la requérante refusa de verser à B.N. la somme convenue. Le 9 juillet 1992, ce dernier assigna la requérante en paiement de la somme de 500 000 francs, avec le bénéfice de l’exécution provisoire.

Par écritures signifiées le 7 janvier 1993, la requérante conclut principalement à la nullité des contrats de mandat du 25 novembre 1991, notamment pour dol et non-respect des dispositions de la loi du 2 janvier 1970, réglementant les conditions d’exercice des activités relatives à certaines opérations portant sur les immeubles et les fonds de commerce (voir ci-après « Droit interne pertinent »). Argumentant sur l’application de cette loi, la requérante soutint notamment « qu’il est incontestable que B.N. était soumis aux dispositions de la loi du 25 janvier 1970 (...) ; l’activité de B.N. (...) est celle de marchand de biens (...) ; c’est ce que confirme la jurisprudence civile (...), en exigeant simplement que le marchand de biens ait effectué deux opérations énumérées à l’article 1 de la loi de 1970 pour que les dispositions de cette loi lui soient applicables (...) ». La requérante réitéra cette thèse dans ses conclusions en réplique, en notant « qu’en la matière, la jurisprudence exige simplement que le marchand de biens ait effectué deux opérations énumérées à l’article 1 de la loi de 1970 pour que les dispositions de cette loi lui soient applicables. En l’espèce, B.N. a au moins effectué deux opérations en fraude des dispositions de la loi de 1970 en ce qui concerne [la requérante], nonobstant toutes les autres opérations que ce professionnel a pu réaliser et que la concluante ignore ». Sur le fond du litige, la requérante se plaignit que les actes du 25 novembre 1991 ne précisaient pas le montant de la commission due et ne comportaient aucune limitation de leur effet dans le temps.

Le 6 avril 1993, le tribunal de grande instance de Nanterre condamna la requérante à payer à B.N. la somme de 500 000 francs avec intérêts au taux contractuel de 12% l’an à compter du 15 mai 1992, en exécution de la transaction du 16 janvier 1992. Le tribunal considéra en particulier que la requérante « prétend sans établir que cette transaction serait dépourvue d’effet juridique au motif que son consentement aurait été usurpé par le dol ou la violence ; elle ne justifie pas d’aucun élément de preuve quelconque de ces allégations ; il apparaît au contraire qu’elle a agi en qualité de femme d’affaires avisée parfaitement au courant du marché immobilier ; le protocole d’accord du 16 janvier 1992 répond par conséquent à l’ensemble des conditions de validité prévues par les articles 2044 et suivants du code (...) ». Le tribunal ne répondit pas aux griefs soulevés par la requérante au titre des dispositions de la loi du 2 janvier 1970.

Le 6 mai 1993, la requérante versa à son adversaire la somme de 568 566 francs en exécution de la transaction du 16 janvier 1992.

Par ailleurs, elle interjeta appel de la décision du tribunal de grande instance de Nanterre, en sollicitant notamment la constatation de la nullité des mandats de vente du 25 novembre 1991, qui auraient été établis, selon elle, en violation des dispositions de la loi du 2 janvier 1970. En particulier, dans ses conclusions du 6 septembre 1993, elle soutint que « (...) il n’est pas contestable que B.N. se trouve soumis aux dispositions de la loi du 2 janvier 1970 réglementant les conditions d’exercice des activités relatives à certaines opérations portant sur les immeubles et les fonds de commerce (...) ».

En outre, dans ses conclusions du 7 mars 1994 en réponse à celles du défendeur, la requérante soutint que « (...) B.N., contestant sa qualité de professionnel de l’immobilier et le fait de se livrer d’une manière habituelle aux opérations immobilières visées à l’article 1er de la loi du 2 janvier 1970, soutient que ces dispositions ne trouvent pas application. Cette argumentation est inopérante. En effet, ainsi que B.N. le rappelle lui-même dans ses écritures, il était déjà intervenu auprès de [la requérante] pour l’acquisition des divers biens immobiliers pour un montant total de 5 000 000 francs, opération concrétisée par un acte du 14 octobre 1991 (...) ; [B.N.] s’est bien gardé d’attirer l’attention de la concluante sur l’application de la loi du 2 janvier 1970, en sorte qu’il ne saurait soutenir l’existence d’un accord concernant l’exclusion de ces dispositions légales d’ordre public (...) ».

Le 26 mai 1994, la cour d’appel de Versailles confirma le jugement attaqué, en considérant notamment « qu’en sa qualité de marchand de biens ne se livrant pas d’une manière habituelle aux opérations visées à l’article 1er de la loi du 2 janvier 1970, [B.N.] ne tombe pas sous le coup de cette loi ».

La requérante se pourvut alors en cassation. Dans son mémoire ampliatif du 7 décembre 1994, elle soutint que « (...) la loi du 2 janvier 1970 s’applique même aux personnes qui n’accomplissent qu’à titre accessoire les opérations qu’elle vise (...) ; qu’ainsi, il importait peu que [B.N.] eût exercé, fût-ce à titre principal, une autre activité de marchand de biens dès lors que la constatation de la pluralité de mandats relatifs à des opérations bien distinctes caractérisait l’accomplissement d’une manière habituelle d’opérations portant sur les biens d’autrui (...) ».

Dans son mémoire en défense, déposé devant la Cour de cassation le 9 mars 1995, B.N. souleva une exception d’irrecevabilité tirée de la nouveauté du moyen présenté par la requérante à l’appui de son pourvoi en cassation. En particulier, B.N. nota que « la critique pourra d’abord être écartée comme nouvelle et mélangée de fait et de droit. En effet, dans ses conclusions d’appel, [la requérante], sans doute moins inspirée à l’époque, n’avait pas songé à soutenir que le caractère habituel de l’activité pourrait résulter de la seule acceptation de deux mandats le même jour ».

Le 2 juillet 1996, la Cour de cassation rejeta le pourvoi de la requérante au motif que cette dernière « qui, initialement le 15 octobre 1991, avait consenti un pouvoir pour vendre les deux immeubles, n’a pas soutenu dans ses conclusions que [B.N.], d’une manière habituelle, se livrait ou prêtait son concours aux opérations prévues par la loi du 2 janvier 1970 [et] qu’elle n’est pas recevable à le faire pour la première fois devant la Cour de cassation ». Jugeant en outre le pourvoi de la requérante abusif, la Cour de cassation condamna celle-ci à une amende civile de 10 000 francs. En outre, la requérante a dû verser à son adversaire la somme de 12 000 francs au titre des frais non compris dans les dépens en sa qualité de partie perdante. II.

Entrent ici en ligne de compte les dispositions suivantes de la loi du 2 janvier 1970 : Article 1er « Les dispositions de la présente loi s’appliquent aux personnes physiques ou morales qui, d’une manière habituelle, se livrent ou prêtent leur concours, même à titre accessoire, aux opérations portant sur les biens d’autrui et relatives à : i) L’achat, la vente, l’échange, la location ou sous-location en nu ou en meublé d’immeubles bâtis ou non bâtis (...). » Article 6 « Les conventions conclues avec les personnes visées à l'article 1er ci-dessus et relatives aux opérations qu'il mentionne doivent être rédigées par écrit et préciser (...) les conditions de détermination de la rémunération, ainsi que l’indication de la partie qui en aura la charge (...). » Article 7 « Sont nulles les promesses et les conventions de toute nature relatives aux opérations visées à l’article 1er qui ne comportent pas une limitation de leurs effets dans le temps. » B. Code de procédure civile

Les dispositions pertinentes du code de procédure civile se lisent ainsi : Article 563 « Pour justifier en appel les prétentions qu’elles avaient soumises au premier juge, les parties peuvent invoquer des moyens nouveaux, produire de nouvelles pièces ou proposer de nouvelles preuves. » Article 619 « Les moyens nouveaux ne sont pas recevables devant la Cour de cassation. Peuvent néanmoins être invoqués pour la première fois, sauf disposition contraire : 1° Les moyens de pur droit ; 2° Les moyens nés de la décision attaquée. » EN DROIT I.

La requérante affirme qu’elle avait très clairement soutenu, tant en première instance qu’en appel, que son adversaire se livrait de manière habituelle à des opérations régies par la loi du 2 janvier 1970. Elle considère qu’on ne saurait souscrire à l’opinion que le moyen présenté devant la Cour de cassation était nouveau au seul motif qu’elle n’aurait pas à nouveau précisé devant la cour d’appel que son adversaire avait reçu deux mandats distincts pour la vente des deux immeubles. L’existence de ces deux mandats faisait partie des faits constants de l’espèce ; ainsi, en écrivant que B.N. était « déjà intervenu » à l’occasion d’une précédente vente, la requérante se référait implicitement mais nécessairement aux deux mandats litigieux postérieurs, auxquels s’ajoutait ce troisième mandat pour caractériser l’élément d’habitude.

Ce n’est, en conséquence, que par suite d’une erreur d’appréciation manifeste que la Cour de cassation a constaté que la requérante n’avait jamais soutenu dans ses conclusions que B.N., d’une manière habituelle, se livrait ou prêtait son concours aux opérations prévues par la loi du 2 janvier 1970.

A cet égard, la requérante souligne qu’il importe peu que son adversaire ait soulevé une exception d’irrecevabilité tirée de la nouveauté du moyen. D’une part, la procédure avec représentation obligatoire devant la Cour de cassation est ainsi réglementée que deux mémoires seulement peuvent être déposées : un mémoire en demande et un mémoire en défense. Aucun mémoire en réplique n’est prévu. D’autre part, il appartenait en tout état de cause à la Cour de cassation d’examiner par elle-même le bien-fondé de l’exception d’irrecevabilité en question. A cet effet, elle disposait de toutes les conclusions déposées par la requérante en première instance et en appel. b) Le Gouvernement

Le Gouvernement rappelle la spécificité du pourvoi en cassation, voie de droit extraordinaire pouvant obéir à des règles plus formalistes et plus rigoureuses. Il note qu’à l’examen du dossier, il n’est pas contestable que la requérante a bien évoqué l’application de la loi de 1970 en cause d’appel. Cependant, il note qu’il ne suffit pas de soulever un argument devant une juridiction pour qu’il devienne un moyen, au sens de la jurisprudence de la Cour de cassation. Il faut en effet que le moyen ait été articulé avec précision dans les conclusions du demandeur au pourvoi pour être considéré comme tel.

Le Gouvernement affirme à cet égard que l’analyse du mémoire ampliatif déposé par la requérante devant la Cour de cassation permet de constater que celle-ci s’est appuyée sur un raisonnement qu’elle n’avait absolument pas développé devant la cour d’appel. En particulier, le moyen de cassation présenté par la requérante reposait sur les prémisses suivantes : a) la loi de 1970 s’applique aux personnes qui pratiquent habituellement les opérations visées par ce texte ; b) le caractère habituel peut résulter de la simple constatation de l’existence de deux mandats relatifs à des opérations bien distinctes ; c) B.N. ayant vendu deux immeubles en vertu des mandats du 25 novembre 1991, il a effectué deux actes distincts et doit donc être considéré comme pratiquant de manière habituelle les opérations visées par la loi précitée. Or devant la cour d’appel, la requérante s’est contentée d’affirmer l’applicabilité de la loi du 2 janvier 1970, en indiquant que B.N. « était déjà intervenu auprès [d’elle] pour l’acquisition des divers biens immobiliers pour un montant total de 5 000 000 FRF, opération concrétisée par un acte du 14 octobre 1991. »

De l’avis du Gouvernement, force est ainsi de constater qu’à aucun moment, dans ses conclusions présentées devant la cour d’appel, la requérante n’a fondé le caractère habituel de la mission confiée à B.N. sur les deux mandats délivrés simultanément le 25 novembre 1991 en vue de vendre deux immeubles ; elle s’est fondée sur des éléments de fait complètement différentes, puisqu’elle a déduit ce caractère habituel non pas de la délivrance simultanée des deux mandats, mais de la succession dans le temps de la vente réalisée antérieurement, le 14 octobre 1991, entre B.N. et elle-même, et des mandats consentis le 25 novembre 1991.

Par conséquent, faute d’avoir soutenu devant la cour d’appel que l’existence concomitante de deux mandats de vente caractérisait l’habitude requise par la loi de 1970, la requérante ne pouvait ensuite faire état de cette argumentation devant la Cour de cassation, cette dernière étant dans l’impossibilité de répondre à une question mélangée de fait et de droit, qui n’avait pas été précédemment posée aux juges ayant rendu la décision attaquée.

Le Gouvernement ajoute à cet égard que le fait que la requérante avait présenté de manière plus précise, devant le tribunal de grande instance de Nanterre, ses arguments relatifs aux deux mandats donnés à B.N., ne permet pas de pallier l’insuffisance de ses conclusions devant la cour d’appel de Versailles, qui n’était saisie que de ces dernières. La Cour de cassation ne pouvait pas valablement reprocher à la cour d’appel de n’avoir pas répondu à un moyen de défense qui ne lui avait pas été clairement soumis. Il était dès lors inévitable que le moyen de cassation présenté par la requérante soit considéré comme nouveau par la Cour de cassation.

Le Gouvernement considère enfin que la présente affaire doit être clairement distinguée de l’affaire Fouquet, dans laquelle la Commission avait considéré qu’un plaideur n’était pas effectivement entendu, lorsqu’un moyen de défense essentiel était méconnu par la juridiction compétente (arrêt Fouquet c. France du 31 janvier 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996-I, rapport de la Commission du 12 octobre 1994). A la différence de cette affaire, le Gouvernement note qu’en l’espèce, la Cour de cassation n’a oublié aucun des éléments présentés par la requérante à l’appui de son unique moyen de défense ; c’est bien après avoir analysé le mémoire établi au soutien du pourvoi que la Cour de cassation rejeta le moyen présenté par la requérante considérant qu’il était nouveau. Le Gouvernement souligne à cet égard que la nouveauté du moyen présenté par la requérante a été clairement soulevée par son adversaire dans son mémoire en défense, déposé devant la Cour de cassation le 9 mars 1995. Sur ce point, le Gouvernement précise que rien n’empêchait la requérante, après avoir pris connaissance du mémoire en réponse du défendeur, de produire des observations complémentaires sur la recevabilité de son moyen, pour tenter de démontrer qu’il n’était pas nouveau. 2. Appréciation de la Cour

La Cour rappelle que le droit à un procès équitable, garanti par l’article 6 § 1 de la Convention, englobe, entre autres, le droit des parties au procès à présenter les observations qu’elles estiment pertinentes pour leur affaire. La Convention ne visant pas à garantir des droits théoriques ou illusoires mais des droits concrets et effectifs (arrêt Artico c. Italie du 13 mai 1980, série A n° 37, p. 16, § 33), ce droit ne peut passer pour effectif que si ces observations sont vraiment « entendues », c’est-à-dire dûment examinées par le tribunal saisi. Autrement dit, l’article 6 implique notamment, à la charge du « tribunal », l’obligation de se livrer à un examen effectif des moyens, arguments et offres de preuve des parties, sauf à en apprécier la pertinence (voir l’arrêt Van de Hurk c. Pays-Bas du 19 avril 1994, série A n° 288, p. 19, § 59).

La tâche de la Cour consiste donc à rechercher si cette condition se trouva remplie en l’espèce : la Cour doit s’assurer que l’irrecevabilité de l’unique moyen produit par la requérante à l’appui de son pourvoi ne fut pas le résultat d’une erreur manifeste d’appréciation de la part de la Cour de cassation.

La Cour note, en particulier, que la requérante reprochait à la cour d’appel d’avoir à tort considéré que son adversaire ne tombait pas sous le coup de la loi du 2 janvier 1970. Or la Cour de cassation rejeta ce moyen, au motif qu’il était nouveau. D’après le Gouvernement, il ne s’agit pas là d’une erreur de la part de la Cour de cassation, mais d’une appréciation exacte formée après examen du moyen.

La Cour n’est toutefois pas convaincue par cette argumentation. Force est de constater que la requérante n’a pas cessé, dès le début de la procédure litigieuse, de prétendre que son adversaire était soumis aux dispositions de la loi de 1970. Tant en première instance qu’en cassation, elle a clairement affirmé que le caractère habituel de la mission confiée à son adversaire résultait des deux mandats qui lui avaient été donnés le 25 novembre 1991 en vue de vendre deux immeubles. S’il est vrai que devant la cour d’appel, la requérante soulignât que son adversaire était déjà intervenu auprès d’elle à l’occasion d’une précédente vente, sans se référer expressément aux deux mandats litigieux, la Cour estime néanmoins qu’on ne saurait parler en l’espèce de deux raisonnements distincts. En indiquant que son adversaire était « déjà » intervenu auprès d’elle, la requérante ne pouvait que faire allusion aux deux mandats à l’épicentre du litige, auxquels elle s’était déjà référée devant le tribunal de première instance et auxquels elle se référa par la suite devant la Cour de cassation.

Par ailleurs, la Cour relève que la Cour de cassation s’est bornée à déclarer que la requérante « n’a pas soutenu dans ses conclusions que [B.N.], d’une manière habituelle, se livrait ou prêtait son concours aux opérations prévues par la loi du 2 janvier 1970 » . Or, la Cour estime que cette conclusion est contredite par le dispositif même de l’arrêt de la cour d’appel, qui conclut que B.N. « ne se livra[i]t pas d’une manière habituelle aux opérations visées à l’article 1er de la loi du 2 janvier 1970 » . La Cour n’aperçoit aucune raison pour laquelle la cour d’appel serait arrivée à une telle constatation, si ce n’est pour répondre à une allégation soulevée par la requérante en ce sens.

En tout état de cause, la Cour note que la Cour de cassation n’a pas davantage expliqué sa position, et n’a pas opéré une distinction entre le raisonnement développé par la requérante devant les trois juridictions saisies, comme le fait maintenant le Gouvernement. L’absence de toute autre motivation amène la Cour à conclure que la seule raison pour laquelle la Cour de cassation rejeta le moyen en question était le résultat d’une erreur manifeste d’appréciation.

La Cour conclut que la Cour de cassation n’a pas assuré à la requérante son droit à un procès équitable, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention. Partant il y a eu violation de cette disposition. II.

La requérante estime avoir été privée de toute chance de gagner son procès. Si son moyen n’avait pas été à tort déclaré nouveau et irrecevable, il aurait inéluctablement entraîné la cassation de l’arrêt attaqué, et abouti au succès total de ses prétentions devant la juridiction de renvoi. La requérante sollicite le remboursement d’une somme de 2 758 566 francs au titre du préjudice matériel, qui correspond respectivement à la somme versée à son adversaire en exécution de la transaction intervenue le 16 janvier 1992 (568 566 francs plus 200 000 francs au titre des intérêts au taux légal), aux sommes versées aux deux acquéreurs contactés par B.N. au titre des indemnités de dédit (1 250 000 francs plus 650 000 francs au titre des intérêts au taux légal), et enfin au paiement du notaire rédacteur des promesses de vente (60 000 francs plus 30 000 francs au titre des intérêts au taux légal). Elle sollicite également la somme de 50 000 francs au titre du préjudice moral causé par la violation de la Convention.

En ce qui concerne la somme sollicitée au titre du préjudice matériel, le Gouvernement observe qu’à l’appui de sa demande la requérante demande en réalité à la Cour de trancher en sa faveur le litige qui l’opposait à son adversaire. Or, force est de constater, selon le Gouvernement, que la requérante a parfaitement pu se défendre devant les juridictions du fond, et que ses demandes ont toujours été rejetées. Ainsi, le Gouvernement affirme que la « perte de chances » dont se prévaut la requérante pour justifier ses demandes est totalement illusoire. En tout état de cause, et à supposer même que la Cour de cassation ait examiné le pourvoi de la requérante, et qu’elle ait fait droit à ses arguments, en cassant l’arrêt de la cour d’appel attaqué, rien ne permet de supposer que la cour d’appel de renvoi aurait ensuite accueilli favorablement ses prétentions. Par conséquent, le Gouvernement estime que l’ensemble des demandes formulées par la requérante au titre du dommage matériel devront être rejetées. En ce qui concerne la réparation d’un éventuel dommage moral, le Gouvernement estime que le constat de violation constituerait une satisfaction équitable suffisante.

La Cour relève que la seule base à retenir pour l’octroi d’une satisfaction équitable réside en l’espèce dans le fait que la requérante n’a pu jouir devant la Cour de cassation des garanties de l’article 6. Elle ne saurait certes spéculer sur ce qu’eût été l’issue du procès dans le cas contraire, mais n’estime pas déraisonnable de penser que l’intéressée a subi une perte de chances réelles (voir, mutatis mutandis , l’arrêt Pelissier et Sassi c. France du 25 mars 1999, à publier au Recueil des arrêts et décisions 1999, § 80). A quoi s’ajoute un préjudice moral auquel le constat de violation de la Convention figurant dans le présent arrêt ne suffit pas à remédier. Statuant en équité, comme le veut l’article 41, la Cour alloue à la requérante la somme de 100 000 francs. B. Frais et dépens

La requérante sollicite le paiement des frais et dépens concernant la procédure interne, soit la somme de 98 179,13 francs, à laquelle s’ajoutent le remboursement de l’amende civile à laquelle elle a été condamnée par la Cour de cassation (10 000 francs), et celui de la somme versée à son adversaire au titre des frais non compris dans les dépens en sa qualité de partie perdante (12 000 francs), soit 22 000 francs. S’agissant des frais et dépens exposés devant les organes de la Convention, la requérante sollicite le remboursement d’une somme de 60 300 francs.

Le Gouvernement affirme que seuls peuvent donner lieu à une indemnisation les frais et dépens engagées devant les juridictions appelées à connaître du grief tiré de la violation de la Convention. En l’espèce, seuls les frais engagés devant les organes de la Convention doivent être pris en compte, puisque le grief soulevée par la requérante ne concerne que l’arrêt de la Cour de cassation. Pour le Gouvernement une somme de 40 000 francs semblerait raisonnable.

Sur la base des éléments en sa possession, la Cour, statuant en équité, accorde à la requérante 50 000 francs. C. Intérêts moratoires

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en France à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 3,47 % l ’ an. par ces motifs, la cour, A L'UNANIMITE, 1. Dit , qu ’ il y a eu violation de l ’ article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit, que l ’ État défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois, 100 000 (cent mille) francs français pour dommages matériel et moral, ainsi que 50 000 (cinquante mille) francs français pour frais et dépens, montants à majorer d ’ un intérêt simple de 3,47 % l ’ an à compter de l ’ expiration dudit délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 21 mars 2000 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. S. D ollé N. Bratza Greffière Président