SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 45249/99 prezentate de Mario CONDE contra Spaniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 23 martie 2000 într-o cameră compusă din domnul Pellonpää, președintele G. Ress, A. Pastor Ridruejo, L. Caflisch, J. Makarczyk, I. Cabral Barreto, N. Vajić, judecători și V. Berger, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 22 decembrie 1998 și înregistrată la 7 ianuarie 1999, după ce a deliberat, face următoarea decizie FACE Reclamantul este un cetățean spaniol, născut în 1948 și rezident la Madrid. Acesta este reprezentat în fața Curții de către dl Juan Sánchez-Calero Guilarte, avocat în baroul Madrid. Circumstanțe speciale ale cauzei Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a fost, în momentul faptelor, președintele consiliului de administrație al băncii Banesto. În vederea optimizării și modernizării structurii acestei bănci, Corporación Industrial y Financiera Banesto (denumită în continuare "corporación Banesto"). A fost constituită în aprilie 1990 și i s-a acordat anumite scutiri fiscale de către Ministerul Economiei, iar Comisia pentru Operațiuni de Bursa (Comisión nacional del mercado de valores) a fost informată la 11 iulie 1990. A se vedea nota de subsol 1. La data de 10 iulie 1990, Banesto Industrial Ecuador Ltda., o societate a grupului BANESTO, cu sediul în Marele Cayman, a obținut un profit extraordinar de peste 700 de milioane de pesetas. Această plată nu ar fi fost contestată de acționarii BANESTO și nici de Banca Daneză Spania. Reclamantul susține că factura în cauză ar corespunde serviciilor de consultanță acordate de domnii N. și S. pentru constituirea legală a Corporación Banesto. La 29 septembrie 1993, instanța centrală a statului de executare nr. 3 aproape l a deschis o anchetă penală privind plata unei facturi de către o societate P. către BANESTO. În cadrul acestei anchete și în urma unor noi anchete efectuate de judecător, prezenta procedură a fost deschisă, printre altele, împotriva reclamantului. La 28 decembrie 1993, Consiliul executiv al Băncii din Spania a decis să se implice în administrarea și administrarea băncii BANESTO și a retras controlul asupra băncii membrilor consiliului său de administrație. Multe depoziții au fost făcute în cadrul procedurii penale deschise în fața instanței centrale, atât de către persoane legate de BANESTO și de consiliul său de administrație și de organele de decizie, cât și de cele două consilii care l-au implicat în operațiunea de constituire a Corporației. Banesto, guvernatorul Băncii din Spania, ministrul economiei și directorul ziarului care a publicat informații despre diverse plăți de la Banestio la dl N., printre altele. Dosarul privind profitul fiscal acordat judecătorului Banesto a fost prezentat judecătorului, precum și factura prezentată de Argentia Trust către Banesto Industrial Investments Ltda., declarațiile făcute în fața Camerei deputaților în cadrul comisiei de studii privind intervenția BANESTO și raportul inspectorilor băncii din Spania cu privire la operațiunea d La 5 octombrie 1995, procurorul public și-a prezentat rechizitoriul împotriva reclamantului pentru infracțiuni de delapidare de fonduri (apropiación indebida) și fals în scris comercial. Prin decizia din 3 martie 1996, judecătorul central al instanței de instrucțiuni: deschiderea fazei orale. Pe 20 mai 1996. Pe 3, 4, 6, 7, 17, 18 și 19 martie 1997 au avut loc dezbaterile orale în fața tribunalului Audiencia nacional. Prin Hotărârea din 20 martie a condamnat reclamantul la pedepse de șase ani de închisoare, pentru infracțiunea de deturnare de fonduri prevăzută la art. 535 din Codul penal în vigoare la momentul respectiv a faptelor Reclamantului i s-a condamnat, de asemenea, la plata unei amenzi și la plata unei sume de șase sute de milioane de pesetas către BANESTO. Audiencia Nacional a constatat că aprobarea plății de către o comisie executivă, care ar fi avut loc la 11 iulie 1990, nu a fost constatată în procese-verbale, că contabilitatea BANESTO nu reflecta această plată, că versiunea dată de solicitant potrivit căreia suma în cauză ar corespunde obligațiilor care decurg din plasarea acțiunilor Corporación Banesto de către domnii și S. la investitorii privați, a fost de neconceput din cauza numeroaselor contradicții constatate în declarațiile dlor și S. și ale reclamantului însuși, care menținea, de asemenea, că plata acestei sume avea ca scop pregătirea unui climat politic favorabil obținerii profiturilor fiscale solicitate. După ce s-a referit la comportamentele pedepsite de delapidarea de fonduri, și anume la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Cu toate acestea, în cazul în care o entitate opace nu ar fi fost obligată să utilizeze suma în cauză, aceasta ar fi trebuit să fie considerată drept o măsură de ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) din TFUE. Procurorul public a susținut motivul reclamantului potrivit căruia art. 295 din noul cod penal trebuia să se aplice în speță în loc de art. 252 din același cod, în măsura în care lex specialis trebuie să fie preferat Lex Generalis, astfel încât o pedeapsă din culpă ar putea fi aplicată în locul pedepsei cu închisoarea. Prin hotărârea din 26 februarie 1998, Tribunalul Suprem a pronunțat parțial hotărârea atacată, prin care a soluționat reclamantul la infracțiunea de falsificare în scris comercial, în măsura în care neautenticitatea facturii nu a fost suficient demonstrată, factura fiind semnată de către M. R., fondată pe puterea d.Argentia Trust, care și-a recunoscut semnătura, fără să se fi efectuat nici o expertiză care să contracareze această declarație. O opinie dizidentă în această privință este atașată la hotărâre. Sentința de închisoare a fost astfel redusă la patru ani și șase luni, dar la fel ca și dreptul pe care reclamantul trebuia să îl plătească la BANESTO au fost confirmate. În al doilea rând, în cazul în care nu se poate stabili o cale de atac împotriva unei persoane care nu a făcut obiectul unei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor în temeiul articolului 107 alineatul (1) litera (c) din TFUE, aceasta nu poate fi considerată o cale de atac în sensul articolului 107 alineatul (1) litera (c) din TFUE. În ceea ce privește motivul pentru care reclamantul a obținut presupusa încălcare a dreptului la echitate a procedurii, din cauza faptului că o parte a comisiei de apel adresate autorităților elvețiene și având ca scop să cunoască destinația fondurilor transferate de Banesto Industrial Investment Ltda. în contul d mailArgentia Trust într-o bancă elvețiană, nu a fost efectuată din cauza nerespectării formalităților, Tribunalul nota că instanța a quo a avut posibilitatea, dar nu la data obligației, din oficiu, de a administra mijloacele de probă necesare și pe care părțile nu le-ar fi solicitat și pe care reclamantul ar fi putut să le solicite, la momentul oportun al procedurii, ca comisia de recurs în cauză să fie executată. Tribunalul Suprem a amintit încă o dată garanțiile care trebuie respectate în aprecierea indiciilor și nota că, în speță, acestea din urmă fuseseră verificate și reieșiseră din faptele declarate dovedite de hotărâre, că a existat o relație logică și rațională între aceste indicii și încheierea instanței a quo , și că hotărârea a arătat suficient de calea raționamentului urmat pentru a dobândi convingerea că faptele constitutive ale infracțiunii în cauză au fost rezultatul unui proces intenționat. El a considerat că ansamblul probelor administrate a fost suficient pentru ca instanța să aibă quo cu respectarea tuturor garanțiilor, să își oprească poziția și să ajungă la concluzia vinovăției reclamantului sau nu, și anume că acesta din urmă a dispus de bunuri pe care le deținea fără să fi dat o hotărâre coerentă asupra destinului lor, ci mai degrabă versiuni contradictorii. În ceea ce privește mijloacele reclamantului potrivit cărora, în măsura în care infracțiunea în cauză a fost constituită prin intermediul În orice caz și presupunând că faptele pot fi considerate infracțiuni, dispoziția aplicabilă noului cod penal ar fi art. 295 și nu art. 252. 535 și, pe de altă parte, că condiția indispensabilă pentru o astfel de pisicuță nu a fost atât de mult despre lucru, ci faptul că conduita în cauză produce un prejudiciu efectiv, precum și intenția de a produce un astfel de prejudiciu. L 252 înlocuia și reproducea practic vechiul articol 535, precizând că conduita reclamantului constituia o infidelitate În conformitate cu dispoziția menționată anterior, noul articol 295 urmărea să completeze previziunile articolului 252 privind faptele care constituie infracțiunea de deturnare de fonduri în cadrul unei societăți, și nu să stabilească un regim de sancțiuni mai puțin greoaie în raport cu noul articol. 252. Tribunalul Suprem a considerat, de asemenea, că, în acest caz, în cazul în care două dispoziii puteau intra în concurenă și având în vedere hotărârea anterioară, regula aplicabilă era cea a articolului 8 alineatul (4) din noul cod penal, așa cum a interpretat instana a quo . Prin urmare, nici un fapt neconstitutiv al Ö Õ n Õ a fost sancționat și, în măsura în care faptele din speță erau pedepsite de art. 535 anterior din Codul penal, numai noul articol 252 era susceptibil de a aplica. La 23 martie 1998, reclamantul sesizează Tribunalul Constituțional cu privire la o acțiune da în temeiul dreptului la echitate al procedurii și la protecția efectivă de către tribunale și cu privire la prezumția de nevinovăție. Printr-o decizie din 25 iunie 1998, Curtea Supremă a respins recursul. Ea a precizat că instanțele au condamnat reclamantul pentru infracțiunea de deturnare de fonduri și că faptul că această infracțiune fusese comisă prin intermediul mai mult sau mai puțin de o parte din distracție (a se vedea mai jos, dreptul intern relevant) În ceea ce privește argumentul reclamantului cu privire la aplicarea incorectă a articolului 8 din noul cod penal, care ar trebui să conducă la condamnarea sa pentru administrare în fraudă sau neloială, prevăzut la art. 295 din noul cod penal, mai degrabă decât la deturnarea de fonduri, în înalta instanță a precizat că: el se referă la o chestiune de legalitate ordinară care nu intră în sfera sa de competență, recursul d amgaro nu servește la mai precis care dintre interpretările posibile ale legii este cea mai corectă, oportună și adecvată, și nici nu precizează ce politică criminală concretă trebuie să ghideze o astfel de selecție. În ceea ce privește aprecierea probelor și utilizarea acestora pentru a ajunge la condamnarea reclamantului, Tribunalul Constituțional a făcut ca argumentele Tribunalului Suprem să fie proprii. Drept intern relevant Codul penal din 1973, în vigoare la data faptelor art. 535 - infracțiune de deturnare de fonduri (apropiación indebida Se pedepsește cu pedepsele prevăzute în art. 528 oricine, în detrimentul lui, în detrimentul banilor, al capitalurilor sau al altor bunuri mobile încredințate în sarcina sa în calitate de depozitar, mandatar sau administrator, sau în orice alt titlu care implică obligația de a le preda sau de a le returna sau care neagă că le-a primit (...) Noul Cod penal din 1995 art. 252 - infracțiunea de deturnare de fonduri (apropiación indebida Se pedepsește cu pedepsele prevăzute în art. 249 sau, dacă este cazul, 250 de persoane care, în detrimentul lor, sunt sau deturnate bani, capital, valori sau orice alt bun mobil sau activ patrimonial încredințat în sarcina sa în calitate de depozitar, mandatar sau administrator, sau în orice alt titlu care implică obligația de a le restitui sau de a le restitui sau care neagă că le-a primit (...) art. 295 Administratorii de fapt sau de drept sau partenerii unei societăți constituite sau în constituție care, în beneficiul lor propriu sau în beneficiul unui terț, dispun, prin fraudă, de bunurile societății sau își asumă obligații în sarcina acesteia din urmă, aducând direct prejudicii cuantificabile din punct de vedere financiar acționarilor, depozitarilor, partenerilor de conturi sau deținătorilor de bunuri, valori sau capital pe care le administrează, sunt pasibili de pedepse cu închisoarea de la șase luni la patru ani sau de la mai multe ori de la capitalul obținut până la trei ori mai mare decât capitalul obținut. art. 8 Faptele care pot fi calificate după mai mult de o dispoziție a acestui cod (...) vor fi pedepsite în conformitate cu următoarele reguli: (...) 1° dispoziția specială va fi aplicabilă preferențial generalului. (...) 4° În caz contrar, dispoziția penală mai gravă le va exclude pe cele care pedepsesc faptele cu o pedeapsă mai puțin gravă GRIFS Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului la echitate a procedurii. El susține că infracțiunea pentru care a fost condamnat ar fi fost comisă, în conformitate cu art. Această nouă calificare a faptelor de către Tribunalul Suprem, despre care nu a fost informat, ar fi pus în imposibilitatea de a se apăra și constituie, pentru reclamant, o reformatio in Peius și o încălcare a principiilor contradicției și egalității armelor. Comitetul consideră că infracțiunea pentru care a fost condamnat, precum și pedeapsa aplicată și constatarea unor circumstanțe agravante au fost determinate în mod arbitrar, disproporționat și fără o motivație suficientă. Se referă, în special, la aplicarea incorectă, de către Tribunalul Suprem, a alineatului (4) din art. 8 din noul cod penal, în loc de primul alineat al aceluiași articol, în măsura în care acesta din urmă ar fi fost implicat în aplicarea articolului 295 din acest cod (lex specialis) în raport cu art. 252 și, prin urmare, ar fi putut fi aplicată o amendă în loc de pedeapsa privativă de libertate impusă efectiv. El subliniază că acest motiv de casare a fost primit de către procurorul general în fața Tribunalului Suprem, dar că această instanță nu se referea practic la argumentele prezentate de procurorul public, având astfel o funcție de acuzator care nu este a sa. Reclamantul consideră că prezumția de nevinovăție a fost ignorată în ceea ce privește faptul că a fost condamnat pe baza unor mijloace de probă indirecte și contradictorii și nu a fost suficientă pentru a ajunge la concluzia vinovăției sale. El insistă asupra faptului că există dovezi care să susțină faptul că fondurile au fost transferate sau distrase, asupra prejudiciului suferit de BANESTO și asupra pretinsului caracter intenționat al infracțiunii în cauză. Reclamantul se plângea de lipsa unui răspuns, pentru nerespectarea formalităților prevăzute, la o parte din comisia de recurs pe care instanța centrală de trimitere o avea la dispoziția autorităților elvețiene și care avea ca obiect să cunoască destinația fondurilor transferate de Banesto Industrial Ö Ltda. în contul d ÕArgentia Trust într-o bancă elvețiană. El consideră că faptul că această comisie nu a fost re-vocată autorităților elvețiene, precum și faptul că l-a interogat pe dl R., director general al Argentia Trust, ale cărui declarații în fața notarului au fost depuse la dosar, a privat procesul de informații importante care ar fi contribuit la cunoașterea identității destinatarilor fondurilor transferate. 6 alin. (3) lit. (d) din Convenție. În măsura în care consideră că a fost condamnat pe baza unor mijloace de probă indirecte și contradictorii și insuficiente pentru a ajunge la concluzia vinovăției sale, reclamantul se plânge că nu a beneficiat de dreptul la un proces echitabil și că principiul prezumției de nevinovăție nu a fost recunoscut în privința sa. 1, 2 și 3 litera (d) din Convenție și se plânge, în esență, de o încălcare a art. 6 alin. (3) lit. (a), de care părțile implicate dispun următoarele: orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale, (...) de către o instanță (...) care va decide (...) de fond a oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei. (...) Orice persoană acuzată de o infracțiune este presupusă nevinovată până când vinovăția sa a fost stabilită legal. Orice acuzat are dreptul, în special, să fie informat, în cel mai scurt timp (...) într-un mod detaliat, despre natura și cauza acuzației aduse împotriva lui (...) să interogheze sau să interogheze martorii acuzați și să obțină convocarea și interogarea martorilor cu descărcare de gestiune în aceleași condiții ca și martorii acuzați (...) Curtea consideră că obiecțiunile reclamantului trebuie să fie examinate sub aspectul regulii generale de la alineatul (1) din art. 6 din convenție, având în vedere, în același timp, cerințele de la alineatele (2) și (3) din articolul menționat. Aceasta reamintește că prezumția de nevinovăție pe care alineatul (2) o consacră și diversele drepturi enumerate la alineatul (3) în termeni neexhaustivi constituie, printre altele, elemente ale noțiunii de proces echitabil în materie penală (a se vedea în special Hotărârea Deweer c. Belgia din 27 februarie 1980, seria A nr. 35, p. 30, § 56, Minelli c. Elveția din 25 martie 1983, seria A nr. 62, p. 15, § 27, Allenet de Ribemont c. Franța din 10 februarie 1995, seria A nr. 308, p. 16, § 35, Pullar c. Regatul Unit din 10 iunie 1996, Rec., 1996-III, p. 796, § 45, și Foucher c. Franța din 18 martie 1997, Rec., 1997-II, p. 464, § 30 ), și că garanțiile prevăzute la alineatul (3) din art. 6 din convenție reprezintă aspecte specifice ale dreptului la un proces echitabil, asigurat pe plan general de alineatul (1). Curtea reamintește că întrebarea dacă o procedură în sine este încheiată în conformitate cu cerințele procesului echitabil, așa cum sunt menționate în art. 6 alin. (1) din Convenție, trebuie să se soluționeze pe baza unei evaluări a procedurii în cauză în ansamblul său. Curtea face trimitere în acest sens la jurisprudența constantă a organelor convenției (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Barbera, Messegué și Jabardo c. Spania din 6 31 alin. 68). Pe de altă parte, acesta nu face parte din atribuțiile Curții de a înlocui propria apreciere a faptelor și a probelor cu cea a instanțelor interne, sarcina sa fiind de a se asigura că mijloacele de probă au fost prezentate astfel încât să se asigure un proces echitabil (a se vedea mutatis mutandis Hotărârea Edwards c. Regatul Unit din 16 În decembrie 1992, seria A nr. 247-B, pp. 34 și 35, § 34, și Mantovanelli c. Franța din 18 martie 1997, Rec., 1997-II, p. 34). În plus, în cazul în care art. 6 din Convenție garantează dreptul la un proces echitabil, aceasta nu reglementează eligibilitatea probelor sau aprecierea acestora, domeniu care, prin urmare, intră, în primul rând, sub incidența dreptului intern și a instanțelor naționale (a se vedea Hotărârea Schenk c. Elveția din 12 decembrie 1999). iulie 1988, seria A nr. 140, p. 29, §§ 45-46 și, în ultimă instanță, Hotărârea García Ruiz c. Spania din 21 ianuarie 1999, care urmează să apară în Repertoriu 1999, § 28). Recurentul consideră că a fost condamnat în lipsa unor dovezi care să demonstreze vinovăția sa și că a fost privat de posibilitatea de a prezenta anumite dovezi care ar fi furnizat informații importante. În ceea ce privește partea din comisia de recurs adresată autorităților elvețiene care nu a fost completată, Curtea arată, după cum a precizat Tribunalul Suprem, că Tribunalul a quo a avut posibilitatea, dar nu la obligația de a: din oficiu, în instanță, administrarea mijloacelor de probă necesare și pe care părțile nu le-ar fi solicitat și pe care reclamantul ar fi putut să le solicite, la momentul oportun al procedurii, ca partea relevantă a comisiei de recurs în cauză să fie executată, dacă ar fi considerat că acest lucru ar fi contribuit la demonstrarea nevinovăției sale, așa cum pretinde acum. Pe de altă parte, din dosar nu reiese că reclamantul a solicitat declarația dlui în instanță, nici că acesta s-a plâns de la adresa de culpă ca martor, se constată totuși că depozițiile pe care le-a făcut în fața judecătorului central de litiere au fost încorporate în dosar și au servit la ruperea parțială a hotărârii pronunțate de către: Audiencia Nacional Curtea arată că instanțele spaniole l-au declarat pe reclamant vinovat de faptele care i-au fost reproșate pe baza unui set de probe, în special declarațiile pârâtului și ale martorilor, precum și a numeroaselor documente. În plus, Curtea constată că la Audiencia Nacional a luat în considerare mai multe indicii, cum ar fi contabilitatea BANESTO, care nu reflecta nicio plată efectuată de Banesto Industrial Ö, lipsa unor documente care să ateste existența unui contract între BANESTO sau Banesto Industrial Õ cu Argentia Trust privind realizarea lucrărilor juridice, financiare, de marketing sau de altă natură, și, printre altele, absența unei autorizații a plății în cauză de către comisia executivă a băncii, indicarea MM. și/sau S. privind această plată, precum și eventualele operațiuni efectuate de societăți străine pentru plasarea capitalului Corporación Industrial y Financiala de BANESTO, precum și declarațiile contradictorii ale recurentului în cadrul procedurii judiciare și în land. Curtea constată că atât landurile Audiencia Nacional Tribunalul Suprem din etapa de Casație s-a pronunțat cu privire la relevanța ofertelor de probă și le-a apreciat prin hotărâri motivate pe deplin și, prin urmare, aceasta nu aduce atingere dreptului de apărare al reclamantului imputabil instanțelor în cauză, reclamantul având a beneficiat de o procedură contradictorie în care a putut solicita admiterea unor mijloace de probă. Faptul că a fost condamnat la încheierea acestei proceduri nu poate ajunge la concluzia unei încălcări a dispozițiilor Convenției invocate de acesta. În ceea ce privește presupusa nouă calificare a faptelor de către Tribunalul Suprem care l-ar fi împiedicat pe reclamant să se apere, constituind o reformatio in peius , precum și aplicarea în mod incorect de către Tribunalul Suprem al alineatului (4) din art. 8 din noul Cod penal, care se încheie cu aplicarea articolului 295 din acest cod în loc de art. 252 și cu o agravare ulterioară a pedepsei care i-ar fi putut fi aplicată, Curtea amintește că dispozițiile alineatului (3) litera (a) din art. 6 arată necesitatea de a pune o atenție extremă să notifice acuzația Acuzarea are un rol decisiv în urmărirea penală (hotărârea Kamasinski c. Austria din 19 decembrie 1989, seria A nr. 168, pp. 36-37, § 79). Domeniul de aplicare al acestei dispoziții trebuie în special să fie apreciat în lumina dreptului mai general la un proces echitabil garantat de art. 6 alineatul (1) din Convenție (a se vedea mutatis mutandis Hotărârea Deweer c. Belgia din 27 februarie 1980, seria A nr. 35, pp. 30-31, § 56, Colozza c. Italia din 12 februarie 1985, seria A nr. 89, p. 14, § 26, Pelicular și Sassi c. Franța din 25 martie 1999, care urmează să apară în Repertoriu 1999). Curtea consideră că, în materie penală, o informare precisă și completă a sarcinilor care îi revin unui inculpat și, prin urmare, calificarea juridică pe care instanța ar putea să o rețină împotriva sa este o condiție esențială a echității procedurii. Aceasta arată că, în speță, atât Tribunalul Suprem, cât și Tribunalul Constituțional și-au dat acordul pentru a considera că dispozițiile vechiului și noului cod penal privind deturnarea de fonduri includ cele două comportamente în litigiu, și anume (a se vedea mutatis mutandis Hotărârea Salvador Torres c. Spania din 24 octombrie 1996, Rec. 1996-V, p. 1587, § 33. Pe de altă parte, Curtea constată că Tribunalul Constituțional apreciază că criteriile pe baza cărora decizia atacată considerase că se aplică regula din art. 8 § 4 din noul cod penal, adăugând că determinarea dispozițiilor aplicabile ale unei legi sau alegerea unei politici criminale concrete pentru a ghida o astfel de selecție Curtea reamintește că nu are sarcina de a înlocui instanțele interne. Cl este în primul rând autoritățile naționale, în special instanțele și instanțele, că este de competența de a interpreta legislația internă (a se vedea mutatis mutandis Hotărârea Bouut c. Austria din 22 februarie 1996, Rec., 1996-II, p. 356, § 29, Brualla Gómez de la Torre c. Spania din 19 decembrie 1997, Rec., 1997-VIII, p. 2955, § 31, și Edificaciones March Gallego S.A. din 19 februarie 1998, Rec., 1998-I, p. 290, § 33), și nu va înlocui propria sa apreciere a dreptului lor la dreptul lor în lipsa unei arbitrari (a se vedea, printre altele, Hotărârea Tejedor García c. Spania din 16 decembrie 1997, Rec. 1997-VIII, p. 2796, § 31). Acest lucru este valabil și în ceea ce privește interpretarea de către instanțele judecătorești a normelor de natură procedurală care conduc la alegerea dispozițiilor aplicabile în cazul concurenței mai multor dispoziții. În cazul de față, deși aceste norme sunt ca o parte integrantă a noțiunii de proces echitabil și trebuie să fie respectate, aceasta este, în principiu, în instanțele interne ale statului membru respectiv, să vegheze în desfășurarea propriilor proceduri. Din punctul de vedere al Curții, interpretarea care trebuie acordată articolului 8 din noul cod penal este o chestiune care intră sub incidența curților și instanțelor interne și nu poate fi calificată drept arbitrară, nerațională sau de natură de a detalia echitatea procedurii. În lumina principiilor stabilite de jurisprudența organelor Convenției, Curtea consideră că nimic din dosar nu permite identificarea unei aparente încălcări de către instanțele spaniole a drepturilor recunoscute la art. 6 din Convenție. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că cererea este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și art. 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea IRRECEVABIL Vincent Berger Matti Pellonpääst Președinte
de la requête n° 45249/99
présentée par Mario CONDE CONDE
contre l’Espagne
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le
23 mars 2000 en une chambre composée de
M.
président
,
M.
M.
M.
M.
M.
M
me
juges
,
et de
M.
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 22 décembre 1998 et enregistrée le 7
janvier 1999,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant est un ressortissant espagnol, né en 1948 et résidant à Madrid. Il est représenté devant la Cour par M
e
Juan Sánchez-Calero Guilarte, avocat au barreau de Madrid.
A.
Circonstances particulières de l’affaire
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant était, au moment des faits, le président du conseil d’administration de la banque BANESTO. En vue de l’optimisation et de la modernisation de la structure de cette banque, la
Corporación Industrial y Financiera Banesto
(ci-après «
Corporación Banesto
»), fut constituée en avril 1990. Elle se vit accorder certaines exonérations fiscales par le ministère de l’Economie, et la Commission des opérations de bourse (
Comisión nacional del mercado de valores
) en fut informée.
Le 11 juillet 1990, la société «Argentia Trust
», dont le siège est à St. Vincent et Grenadines, factura à BANESTO un montant de six cents millions de pesetas qui devait être versé à un compte en Suisse, en raison des «
services juridiques, financiers et de marketing, rendus afin d’étudier le placement dans les marchés financiers internationaux d’actions de la
Corporación
[Banesto] (…)
». Le paiement de la facture, qui aurait été approuvé par la «
commission exécutive
» de BANESTO, le 10 juillet 1990, fut effectué le 2 août 1990 par Banesto Industrial Investment Ltda., société du groupe BANESTO, domiciliée au Grand Caïman, qui venait d’obtenir un bénéfice extraordinaire de plus de sept cents millions de pesetas. Ce paiement n’aurait pas été contesté par les actionnaires de BANESTO ni par la Banque d’Espagne. Le requérant prétend que la facture en cause correspondrait aux services de conseil prêtés par MM.
Corporación
Banesto.
Le 29 septembre 1993, le juge central d’instruction n° 3 près l’
Audiencia nacional
ouvrit une enquête pénale relative au paiement d’une facture par une société P. à BANESTO. Dans le cadre de cette enquête et suite à de nouvelles investigations menées par le juge, la présente procédure fut ouverte, entre autres, contre le requérant.
Le 28 décembre 1993, le conseil exécutif de la Banque d’Espagne décida d’intervenir dans l’administration et la gestion de BANESTO, et retira le contrôle de la banque aux membres de son conseil d’administration.
De nombreuses dépositions furent faites dans le cadre de la procédure pénale ouverte devant le juge central d’instruction, tant par des personnes liées à BANESTO et à son conseil d’administration et organes de décision, que par les deux conseils qui l’assistèrent dans l’opération de constitution de la
Corporación
Banesto, le gouverneur de la Banque d’Espagne, le ministre de l’Economie et le directeur du journal qui avait publié des informations concernant divers paiements de BANESTO à M. N., entre autres. Le dossier relatif aux bénéfices fiscaux accordés à Banesto fut remis au juge, ainsi que la facture présentée par Argentia Trust à Banesto Industrial Investments Ltda., les déclarations faites devant la Chambre des députés dans le cadre de la commission d’études sur l’intervention de BANESTO, et le rapport des inspecteurs de la Banque d’Espagne sur l’opération d’Argentia Trust.
Le 5 octobre 1995, le ministère public présenta son réquisitoire contre le requérant pour délits de détournement de fonds (
apropiación indebida
) et faux en écriture de commerce.
Par une décision du 3 mars 1996, le juge central d’instruction déclara l’ouverture de la phase orale. Le dossier d’instruction fut transmis à l’
Audiencia
nacional
le 20 mai 1996. Les 3, 4, 6, 7, 17, 18 et 19 mars 1997 eurent lieu les débats oraux devant l’
Audiencia
nacional.
Par un arrêt du 20 mars 1997, l’
Audiencia
nacional
condamna le requérant à des peines de six ans de prison, pour délit de détournement de fonds prévu par l’article 535 du code pénal en vigueur à l’époque des faits – correspondant à l’article 252 du nouveau code pénal – en relation avec l’article 528 et deux circonstances aggravantes, à savoir la gravité particulière du délit compte tenu du montant en cause, et les nombreuses personnes – les actionnaires de BANESTO – ayant subi des préjudices, et pour délit de faux en écriture de commerce. Le requérant se vit aussi condamner au versement d’une amende et au paiement d’un montant de six cents millions de pesetas à BANESTO.
L’arrêt nota que la comptabilité de BANESTO ne reflétait pas le montant de six cents millions de pesetas que le requérant avait ordonné de payer à Argentia Trust, et qu’aucun accord ou relation de travail n’existait avec cette société. Par ailleurs, l’
Audiencia Nacional
observa que l’approbation du paiement par une commission exécutive, qui aurait eu lieu le 11
juillet 1990, n’avait pas été constatée dans des procès-verbaux, que la comptabilité de BANESTO ne reflétait pas ce paiement, que la version donnée par le requérant selon laquelle le montant en cause correspondrait aux obligations dérivées du placement des actions de la
Corporación
Banesto par MM. N. et S. auprès des investisseurs privés, était invraisemblable du fait des nombreuses contradictions constatées dans les dépositions des MM. N. et S. et du requérant lui-même, qui maintenait aussi que le paiement de ce montant avait pour but de préparer un climat politique favorable à l’obtention des bénéfices fiscaux qui avaient été sollicités. Après avoir fait référence aux conduites punies par le délit de détournement de fonds, à savoir l’appropriation ou la distraction, et au fait que, selon la doctrine, ces conduites comportent en pratique «
la disposition de la chose comme si elle appartenait au sujet responsable du délit
», l’arrêt conclut que le requérant avait disposé de six cents millions de pesetas au moyen de la confection d’une facture fausse, par lui-même ou par un tiers à ses ordres, ayant fait parvenir le montant en cause à une entité opaque qui le gardait ainsi à sa disposition, sans donner d’explication cohérente sur l’utilisation du montant en question.
Le requérant se pourvut en cassation.
Le ministère public appuya le moyen du requérant selon lequel l’article 295 du nouveau code pénal devait s’appliquer à l’espèce au lieu de l’article 252 du même code, dans la mesure où la
lex specialis
doit être préférée à la
lex generalis,
de sorte qu’une peine d’amende était susceptible de lui être infligée au lieu de la peine de prison.
Par un arrêt du 26 février 1998, le Tribunal suprême cassa partiellement le jugement attaqué, acquittant le requérant du délit de faux en écriture de commerce dans la mesure où la non-authenticité de la facture n’était pas suffisamment démontrée, la facture étant signée par M. R., fondé de pouvoir d’Argentia Trust, qui avait reconnu sa signature, sans qu’aucune expertise tendant à contrecarrer cette affirmation n’ait été effectuée. Une opinion dissidente à cet égard est jointe à l’arrêt. La peine de prison fut ainsi réduite à quatre ans et six mois, mais l’amende infligée ainsi que l’indemnité que le requérant devait verser à BANESTO furent confirmés.
L’arrêt de cassation rappela que le principe de la présomption d’innocence pouvait être renversé par des moyens de preuve à charge administrés à l’audience dans le respect des conditions de publicité et de contradictoire à partir desquels la culpabilité du requérant était établie. Concernant le moyen du requérant tiré de la prétendue atteinte au droit à l’équité de la procédure, en raison de ce qu’une partie de la commission rogatoire adressée aux autorités suisses, et ayant pour objet de connaître la destination des fonds transférés par Banesto Industrial Investment Ltda. au compte d’Argentia Trust dans une banque suisse, n’avait pas été effectuée en raison du non-respect des formalités, l’arrêt nota que le tribunal
a quo
avait la possibilité, mais non l’obligation, d’ordonner d’office l’administration des moyens de preuve qu’il estimait nécessaires et que les parties n’auraient pas sollicités, et que le requérant aurait pu demander lui-même, au moment opportun de la procédure, que la commission rogatoire en cause fût exécutée. Le Tribunal suprême rappela encore les garanties à respecter dans l’appréciation des indices et nota qu’en l’espèce, ces derniers avaient été vérifiés et ressortaient des faits déclarés prouvés par l’arrêt, qu’il y avait une relation logique et rationnelle entre ces indices et la conclusion du tribunal
a quo
, et que l’arrêt montrait suffisamment le chemin du raisonnement suivi pour acquérir la conviction que les faits constitutifs du délit en question avaient été le résultat d’un processus intentionnel. Il estima que l’ensemble des preuves administrées était suffisant pour que la juridiction
a quo
pût, dans le respect de toutes les garanties, arrêter sa position et conclure à la culpabilité ou non du requérant, à savoir que ce dernier avait disposé de biens qu’il était chargé d’administrer sans avoir donné d’explication cohérente sur leur sort mais plutôt des versions contradictoires.
Pour ce qui est des moyens du requérant selon lesquels, dans la mesure où le délit en question était constitué par la «
distraction
» et non par l’
«
appropriation
» des fonds, les faits de l’espèce ne seraient pas constitutifs de délit selon l’article 535 de l’ancien code pénal qui ne prévoyait pas le délit d’administration déloyale ou frauduleuse. L’arrêt de cassation précisa qu’en tout état de cause, et à supposer que les faits puissent être qualifiés de délit, la disposition applicable du nouveau code pénal serait l’article 295 et non l’article 252. Il nota, d’une part, que les deux conduites susvisées étaient également prévues à l’ancien article
535 et, d’autre part, que la condition indispensable pour la commission d’un tel délit n’était pas tant l’appropriation de la chose, mais le fait de savoir que la conduite en cause produit un préjudice effectif, ainsi que l’intention de produire un tel préjudice. L’arrêt affirma par ailleurs que le nouvel article
252 remplaçait et reproduisait pratiquement l’ancien article 535, précisant que la conduite du requérant constituait une «
infidélité
» rentrant dans le cadre de la disposition citée, alors que le nouvel article 295 visait à compléter les prévisions de l’article 252 pour des faits constitutifs du délit de détournement de fonds au sein d’une société, et non à établir un régime de sanctions moins lourdes par rapport au nouvel article
252.Le Tribunal suprême estima en outre que, dans ce cas, où deux dispositions pouvaient entrer en concurrence, et vu l’explication précédente, la règle applicable était celle de l’article 8 § 4 du nouveau code pénal, comme l’avait interprété la juridiction
a quo
. Par conséquent, aucun fait non-constitutif du délit n’avait été sanctionné et, dans la mesure où les faits de l’espèce étaient punis par l’ancien article 535 du code pénal, seul le nouvel article
252 était susceptible d’application.
Le 23 mars 1998, le requérant saisit le Tribunal constitutionnel d’un recours d’
amparo
sur les fondements des droits à l’équité de la procédure et à la protection effective par les cours et tribunaux, et sur la présomption d’innocence. Par une décision du 25 juin 1998, la haute juridiction rejeta le recours.
Elle précisa que les juridictions
a quo
avaient condamné le requérant pour délit de détournement de fonds et que le fait que ce délit avait été commis au moyen de l’«
appropriation
» ou de la «
distraction
» des biens, n’avait pas mis le requérant dans une situation d’impossibilité de se défendre, dans la mesure où tant l’ancien code pénal dans son article 535 que le nouveau code, à son article 252, incluent les deux conduites dans la définition même du délit en cause, sans que les faits ni leur qualification juridique aient été aucunement modifiés (voir ci-dessous, Droit interne pertinent). Concernant l’argument du requérant relatif à l’application incorrecte de l’article 8 du nouveau code pénal, qui devrait conduire à sa condamnation pour délit d’administration en fraude ou déloyale, prévu par l’article 295 du nouveau code pénal, plutôt qu’au détournement de fonds, la haute juridiction précisa qu’il s’agissait d’une question de légalité ordinaire ne relevant pas de sa compétence, le recours d’
amparo
ne servant pas à «
déterminer laquelle des interprétations possibles de la loi est la plus correcte, opportune et adéquate, ni à préciser quelle politique criminelle concrète doit guider une telle sélection
». Quant à l’appréciation des preuves et l’utilisation d’indices pour conclure à la condamnation du requérant, le Tribunal constitutionnel fit siens les arguments du Tribunal suprême.
B.
Droit interne pertinent
1.
Code pénal de 1973, en vigueur à l’époque des faits
Article 535 - délit de détournement de fonds (
apropiación indebida
)
«
Est passible des peines prévues à l’article 528 quiconque, au détriment d’autrui, s’approprie ou détourne de l’argent, des capitaux ou tout autre bien meuble confié à sa charge en qualité de dépositaire, mandataire ou administrateur, ou à tout autre titre emportant obligation de les remettre ou de les rendre, ou qui nie les avoir reçus (...)
»
2.
Nouveau code pénal de 1995
Article 252 - délit de détournement de fonds (
apropiación indebida
)
«
Est passible des peines prévues aux articles 249 ou, le cas échéant, 250, quiconque qui, au détriment d’autrui, s’approprie ou détourne de l’argent, des capitaux, des valeurs ou tout autre bien meuble ou actif patrimonial confié à sa charge en qualité de dépositaire, mandataire ou administrateur, ou à tout autre titre emportant obligation de les remettre ou de les rendre, ou qui nie les avoir reçus (...)
»
Article 295
«
Les administrateurs de fait ou de droit ou les partenaires d’une société constituée ou en constitution qui, à leur bénéfice propre ou au bénéfice d’un tiers, disposent, moyennant fraude, des biens de la société ou acquièrent des obligations à la charge de cette dernière, causant directement un préjudice financièrement quantifiable évaluable aux actionnaires, dépositaires, partenaires des comptes ou propriétaires des biens, valeurs ou capitaux qu’ils administrent, sont passibles de peines de prison de six mois à quatre ans ou d’amendes allant jusqu’au triple du capital obtenu
».
Article 8
«
Les faits susceptibles d’être qualifiés selon plus d’une disposition de ce code (…)
seront punis en application des règles suivantes :
(…)
1° la disposition spéciale sera d’application préférentielle à la générale.
(…)
4° A défaut, la disposition pénale plus grave exclura celles qui punissent les faits d’une peine moins grave
».
1.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint d’une atteinte au droit à l’équité de la procédure.
a)
Il fait valoir que le délit pour lequel il a été condamné aurait été commis, selon l’
Audiencia Nacional
, au moyen de l’«
appropriation
» des biens, alors que, pour le Tribunal suprême, il s’agirait plutôt de la «
distraction
» de ces biens ou de leur utilisation avec une finalité différente. Cette nouvelle qualification des faits par le Tribunal suprême, dont il n’a pas été informé, l’aurait mis dans l’impossibilité de se défendre et constitue, pour le requérant, une
reformatio in peius
et une atteinte aux principes de contradiction et de l’égalité des armes.
b)
Il estime que le délit pour lequel il a été condamné, ainsi que la peine infligée et la constatation de circonstances aggravantes, ont été déterminés de façon arbitraire, disproportionnée et sans motivation suffisante. Il se réfère, en particulier, à l’application incorrecte, par le Tribunal suprême, du paragraphe 4 de l’article 8 du nouveau code pénal, au lieu du premier paragraphe du même article, dans la mesure où ce dernier aurait penché pour l’application de l’article 295 de ce code (
lex specialis
par rapport à l’article 252), et une amende aurait donc pu lui être infligée au lieu de la peine privative de liberté effectivement imposée. Il souligne que ce moyen de cassation fut accueilli par le ministère public devant le Tribunal suprême, mais que ce tribunal ne se référait pratiquement pas aux arguments présentés par le ministère public, assumant ainsi une fonction d’accusateur qui n’est pas la sienne.
2.
Le requérant estime que la présomption d’innocence a été méconnue à son égard, en ce qu’il a été condamné sur la base de moyens de preuve indirects et contradictoires, et d’indices insuffisants pour conclure à sa culpabilité. Il insiste sur l’inexistence de preuves à charge sur l’appropriation ou la distraction des fonds, sur le préjudice que BANESTO aurait subi, et sur le prétendu caractère intentionnel du délit en cause. Il invoque l’article 6 § 2 de la Convention.
3.
Le requérant se plaint de l’absence de réponse, pour non-respect des formalités prescrites, à une partie de la commission rogatoire que le juge central d’instruction aux autorités suisses et qui avait pour objet de connaître la destination des fonds transférés par Banesto Industrial Investment Ltda. au compte d’Argentia Trust dans une banque suisse. Il estime que le fait que cette commission n’a pas été re-adressée aux autorités suisses ainsi que l’impossibilité d’interroger à l’audience M. R., responsable général d’Argentia Trust dont les dépositions faites devant notaire furent toutefois versées au dossier, a privé le procès d’importantes informations qui auraient contribué à connaître l’identité des destinataires des fonds transférés. Il invoque l’article 6 § 3 d) de la Convention.
Le requérant se plaint qu’il n’a pas bénéficié du droit à un procès équitable et que le principe de la présomption d’innocence a été méconnu à son égard, dans la mesure où il estime avoir été condamné sur la base de moyens de preuve indirects et contradictoires, et d’indices insuffisants pour conclure à sa culpabilité. Il invoque l’article 6
§§
1, 2 et 3 d) de la Convention et se plaint, en substance, d’une violation de l’article 6 § 3 a), dont les parties pertinentes disposent ce qui suit.
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, (…) par un tribunal (…) qui décidera (…) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (…)
2.
Toute personne accusée d’une infraction est présumée innocente jusqu’à ce que sa culpabilité ait été légalement établie.
3.
Tout accusé a droit notamment à
:
a)
être informé, dans le plus court délai (…) d’une manière détaillée, de la nature et de la cause de l’accusation portée contre lui
;
(…)
d)
interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l’interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge
;
(…)
»
La Cour estime que les griefs du requérant doivent être examinés sous l’angle de la règle générale du paragraphe 1 de l’article 6 de la Convention, tout en ayant présent à l’esprit les exigences des paragraphes 2 et 3 de cet article. Elle rappelle que la présomption d’innocence que le paragraphe 2 consacre et les divers droits que le paragraphe 3 énumère en des termes non exhaustifs constituent des éléments, parmi d’autres, de la notion de procès équitable en matière pénale (voir, notamment, les arrêts Deweer c.
Belgique du 27 février 1980, série A n° 35, p. 30, § 56, Minelli c. Suisse du 25
mars 1983, série A n°
62, p.
15, §
27, Allenet de Ribemont c.
France du 10 février 1995, série A n°
308, p. 16, § 35, Pullar c.
Royaume-Uni du 10 juin 1996,
Recueil des arrêts et décisions
1996-III, p.
796, § 45, et Foucher c. France du 18 mars 1997,
Recueil
1997-II, p.
464, § 30 ), et que les garanties du paragraphe 3 de l’article 6 de la Convention représentent des aspects particuliers du droit à un procès équitable assuré sur le plan général par le paragraphe 1. C’est pourquoi elle estime approprié d’examiner les griefs du requérant sous l’angle des trois textes combinés.
La Cour rappelle que la question de savoir si une procédure s’est déroulée conformément aux exigences du procès équitable, telles qu’énoncées à l’article 6 § 1 de la Convention, doit être tranchée sur la base d’une appréciation de la procédure en cause considérée dans sa globalité. La Cour renvoie à cet égard à la jurisprudence constante des organes de la Convention (voir, par exemple, l’arrêt Barbera, Messegué et Jabardo c.
Espagne du 6
décembre 1988, série A n° 146, p. 31, § 68). Par ailleurs, il n’entre pas dans les attributions de la Cour de substituer sa propre appréciation des faits et des preuves à celle des juridictions internes, sa tâche étant de s’assurer que les moyens de preuve ont été présentés de manière à garantir un procès équitable (voir,
mutatis mutandis
, les arrêts Edwards c.
Royaume-Uni du 16
décembre 1992, série A n°
247-B, pp. 34 et 35, §
34, et Mantovanelli c.
France du 18
mars 1997,
Recueil
1997-II, pp. 436–437, §
34). Par ailleurs, si la Convention garantit en son article 6 le droit à un procès équitable, elle ne réglemente pas pour autant l’admissibilité des preuves ou leur appréciation, matière qui relève dès lors, au premier chef, du droit interne et des juridictions nationales (voir l’arrêt Schenk c.
Suisse du 12
juillet 1988, série A n° 140, p. 29, §§ 45-46 et, en dernier lieu, l’arrêt García Ruiz c. Espagne du 21
janvier 1999, à paraître dans
Recueil
1999, § 28).
Le requérant estime qu’il a été condamné en l’absence de preuves démontrant sa culpabilité et qu’il a été privé de la possibilité d’administrer certaines preuves qui auraient fourni des informations importantes. Concernant la partie de la commission rogatoire adressée aux autorités suisses qui ne fut pas complétée, la Cour relève, comme l’a précisé le Tribunal suprême, que le tribunal
a quo
avait la possibilité mais non l’obligation d’ordonner d’office, à l’audience, l’administration des moyens de preuve qu’il estimait nécessaires et que les parties n’auraient pas sollicités, et que le requérant aurait pu demander lui-même, au moment opportun de la procédure, que la partie pertinente de la commission rogatoire en cause fût exécutée, s’il avait estimé que cela aurait contribué à démontrer son innocence, comme il le prétend maintenant. Par ailleurs, il ne ressort pas du dossier que le requérant ait demandé la déposition de M. R. à l’audience, ni qu’il se soit plaint de l’impossibilité de l’interroger en tant que témoin, on constate toutefois que les dépositions qu’il fit devant le juge central d’instruction furent incorporées au dossier et servirent à casser partiellement l’arrêt rendu par l’
Audiencia Nacional
. La Cour relève que les juridictions espagnoles ont déclaré le requérant coupable des faits qui lui étaient reprochés en se fondant sur tout un ensemble de preuves, notamment les dépositions de l’accusé et des témoins ainsi que de nombreux documents. Par ailleurs, la Cour constate que l’
Audiencia Nacional
prit en compte de nombreux indices tels que la comptabilité de BANESTO, qui ne reflétait aucun paiement fait par Banesto Industrial Investment, l’absence de documents démontrant l’existence d’un contrat entre BANESTO ou Banesto Industrial Investment avec Argentia Trust sur la réalisation des travaux juridiques, financiers, de marketing ou autres, et, entre autres, l’absence d’autorisation du paiement en cause par la commission exécutive de la banque, d’indication de MM. N. et/ou S. relativement à ce paiement, et des opérations éventuellement effectuées par des sociétés étrangères pour le placement du capital de la
Corporación
Industrial y Financiera
de BANESTO, ainsi que les déclaration contradictoires du requérant dans le cadre de l’instruction et à l’audience.
La Cour constate que tant l’
Audiencia Nacional
que le Tribunal suprême au stade de la cassation se sont prononcés sur la pertinence des offres de preuve et ont apprécié ces dernières par des décisions amplement motivées. Elle ne relève donc aucune méconnaissance de droits de défense du requérant imputable aux juridictions concernées, le requérant ayant
bénéficié d’une procédure contradictoire dans laquelle il a pu demander que des moyens de preuve soient admis. Le fait qu’il a été condamné à l’issue de cette procédure ne saurait suffire à conclure à une violation des dispositions de la Convention invoquées par lui.
Pour ce qui est de la prétendue nouvelle qualification des faits par le Tribunal suprême qui aurait empêché le requérant de se défendre, constituant une
reformatio in peius
, et l’application prétendument incorrecte par le Tribunal suprême du paragraphe 4 de l’article 8 du nouveau code pénal, concluant à l’application de l’article 295 de ce code au lieu de l’article 252, et à une aggravation consécutive de la peine qui aurait pu lui être infligée, la Cour rappelle que les dispositions du paragraphe 3 a) de l’article 6 montrent la nécessité de mettre un soin extrême à notifier l’« accusation » à l’intéressé. L’acte d’accusation joue un rôle déterminant dans les poursuites pénales (arrêt Kamasinski c. Autriche du 19 décembre 1989, série A n°
168, pp. 36-37, § 79). La portée de cette disposition doit notamment s’apprécier à la lumière du droit plus général à un procès équitable que garantit le paragraphe
1 de l’article 6 de la Convention (voir,
mutatis mutandis
, les arrêts Deweer c. Belgique du 27
février 1980, série A n° 35, pp. 30-31, § 56, Colozza c. Italie du 12 février 1985, série A n° 89, p. 14, § 26, et Pélissier et Sassi c. France du 25 mars 1999, à paraître dans
Recueil
1999). La Cour considère qu’en matière pénale, une information précise et complète des charges pesant sur un accusé, et donc la qualification juridique que la juridiction pourrait retenir à son encontre, est une condition essentielle de l’équité de la procédure. Elle relève qu’en l’espèce, tant le Tribunal suprême que le Tribunal constitutionnel se sont accordés pour considérer que les dispositions de l’ancien et du nouveau code pénal portant sur le détournement de fonds incluent les deux conduites litigieuses, à savoir «
appropriation
» et «
distraction
» dans la définition même du délit en cause, sans que les faits ni leur qualification juridique aient été aucunement modifiés (voir,
mutatis mutandis
, l’arrêt de Salvador Torres c. Espagne du 24
octobre 1996,
Recueil
1996-V, p. 1587, § 33). Par ailleurs, la Cour constate que le Tribunal constitutionnel estima motivés et raisonnables les critères à l’aide desquels la décision attaquée avait considéré applicable la règle de l’article 8 § 4 du nouveau code pénal, ajoutant que la détermination des dispositions applicables d’une loi ou le choix d’une politique criminelle concrète pour guider une telle sélection
ne relevait pas de ses compétences.
La Cour rappelle qu’elle n’a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes. C’est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne (voir,
mutatis mutandis
, les arrêts Bulut c.
Autriche du 22 février 1996,
Recueil
1996-II, p. 356, § 29, Brualla Gómez de la Torre c.
Espagne du 19 décembre 1997,
Recueil
1997-VIII, p. 2955, § 31, et Edificaciones March Gallego S.A. du 19 février 1998,
Recueil
1998-I, p. 290, § 33), et elle ne substituera pas sa propre appréciation du droit à la leur en l’absence d’arbitraire (voir, entre autres, l’arrêt Tejedor García c. Espagne du 16 décembre 1997,
Recueil
1997-VIII, p. 2796, §
31). Cela est aussi vrai s’agissant de l’interprétation par les tribunaux de règles de nature procédurale entraînant le choix des dispositions applicables en cas de concurrence de plusieurs dispositions. En l’espèce, bien que ces règles soient en tant que telles partie intégrante de la notion de procès équitable et doivent être observées, c’est, en principe, aux juridictions internes d’y veiller dans le déroulement de leurs propres procédures. De l’avis de la Cour, l’interprétation à donner à l’article 8 du nouveau code pénal est une question qui relève des cours et tribunaux internes, et elle ne saurait être qualifiée d’arbitraire, de déraisonnable ou de nature à entâcher l’équité de la procédure.
A la lumière des principes dégagés par la jurisprudence des organes de la Convention, la Cour estime que rien dans le dossier ne permet de déceler une apparence de violation par les juridictions espagnoles des droits reconnus à l’article 6 de la Convention.
Compte tenu de ce qui précède, la Cour estime que la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
.
Vincent Berger
Matti Pellonpää
Greffier
Président