QUEIPO BLANCO contre l'ESPAGNE

A PATRU SECȚIUNE

DECIZIE FINALĂ

PRIVIND ADMISIBILITATEA

cererii nr. 42161/98

prezentate de Francisco Angel QUEIPO BLANCO

împotriva Spaniei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patru secțiune), ședindu-se la 21 noiembrie 2000 în plen alcătuit din

Dommuli G. Ress, președintă, A. Pastor Ridruejo, L. Caflisch, J. Makarczyk, V. Butkevych, J. Hedigan, doamna S. Botoucharova, judecători, și dl. V. Berger, grefierul secțiunii,

Având în vedere cererea menționată anterior introdusă în fața Comisiei Europene a Drepturilor Omului la 11 mai 1998 și înregistrată la 13 iulie 1998,

Având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea,

Având în vedere decizia parțială din 9 decembrie 1999,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul defendant și cele prezentate în răspuns de reclamant,

După deliberare, adoptă următoarea decizie:

PRIVIND FAPTELE

Reclamantul este cetățean spaniol, născut în 1948 și rezident la Oviedo (Spania).

A.

Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, după cum au fost expuse de pârți, pot fi rezumate după cum urmează.

În 1992, reclamantul deținea 90% din capitalul social al societății F.Q., S.L., care avea sediul inițial la Oviedo. La 16 februarie 1995, serviciile de inspecție ale Trezoreriei publice au denunțat existența unei fraude fiscale pe care reclamantul ar fi comis-o omițând să includă în declarația personală de impozit pe venit din 1991 partea profiturilor societății în cauză corespunzătoare participării sale în capitalul social al acesteia, și aceasta, în virtutea regimului de „transparență fiscală" a societății, conform serviciilor de inspecție în cauză.

La 17 aprilie 1995, Ministerul Public a formulat o plângere împotriva reclamantului în fața judecătorului de instrucție nr. 2 din Oviedo, pentru fraude fiscale. A notat în memoriul său că valoarea unui imobil situat la Avilés (nr. 35, strada Cámara), a cărui vânzare era la originea profiturilor menționate și care nu avea nicio legătură cu activitățile societății, a depășit cu mai mult de 50% capitalul social al acesteia și că mai mult de jumătate din capitalul social menționat aparținea unui singur asociat, reclamantul. Prin urmare, potrivit Ministerului Public și în aplicarea legii 18/1991 din 6 iunie 1991, societatea ar trebui considerată o societate de simplă posesiune de bunuri și profiturile sale ar trebui imputate veniturilor personale ale asociaților săi, proporțional cu participarea lor în capitalul social. Procedura penală împotriva reclamantului a fost formal inițiată la 26 aprilie 1995.

La 26 februarie și 8 martie 1996, parchetul și avocatul Statului, acesta din urmă ca parte acuzatoare privată, au cerut, în memoriile lor provizorii de acuzare, depunerea ca experți a doi inspectori ai Trezoreriei publice care au denunțat inexactitățile în declarația de impozit pe venit a reclamantului.

La 11 noiembrie 1996 au avut loc dezbaterile orale în fața judecătorului penal nr. 2 din Oviedo. În memoriul său de apărare, reclamantul a cerut, printre altele, depunerea unui expert desemnat de el și de martori de descărcare, dintre care doi consilieri fiscali. Toți au făcut depuneri, și la fel și experții propuși de acuzare.

Printr-o sentință din 13 decembrie 1996 a judecătorului penal nr. 2 din Oviedo, reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă de opt luni de închisoare și amenzi, și la plata de indemnizații către Trezoreria publică.

Sentința a subliniat regimul de „transparență fiscală" al societății F.Q., S.L., precizând că acest regim fiscal era aplicabil societăților de simplă posesiune de bunuri atunci când mai mult de 50% din active nu erau în relație directă cu activitățile lor. Sentința a explicat că un bun în relație cu activitățile societății ar fi un imobil în care aceasta și-ar desfășura activitățile, ceea ce nu era cazul în cauza de față și a arătat că regimul de „transparență fiscală" o obliga pe reclamant să includă în declarația de venituri partea profiturilor societății corespunzătoare participării sale la capitalul social al acesteia.

Judecătorul penal a notat că în caza de față, calificarea de „transparență fiscală" a societății F.Q., S.L. a fost întemeiată pe aprecierea probelor administrate, în măsura în care imobilul vândut de societatea în cauză și profiturile din vânzarea căreia nu au fost incluse în declarația de venituri a reclamantului, nu servea pentru a dezvolta activitățile acesteia, dar pur și simplu a fost achiziționat și renovate pentru a fi revândut. Judecătorul a ajuns la această concluzie după ce a verificat cărțile contabile ale societății, plățile și profiturile obținute de aceasta în 1989, 1990 și 1991. A notat de asemenea că transferul sediului societății de la Oviedo la Avilés (imobil situat la nr. 35, strada Cámara), hotărât de societate în mai-iunie 1991, nu a fost însoțit de achiziționarea sau închirierea de mobilier, calculatoare, aparate, etc., și că lucrări importante au avut loc în imobilul menționat timp de trei ani, împiedicând orice activitate profesională. Judecătorul a constatat, de altfel, că ordinele de plată ale unicului angajat al societății, fratele reclamantului, și de securitate socială, facturile pentru lucrări de renovare și declarațiile de impozit au indicat ca centru de muncă o adresă diferită de cea a imobilului litigios. În plus, linia de telefon a fost conectată la imobilul în cauză doar în iulie-august 1991, în momentul în care au început conversațiile cu cumpărătorul și numai atunci a fost schimbată adresa indicată în ordinele de plată, impozite, facturi, etc.

Sentința a concluzionat că omisiunea reclamantului de a include partea profiturilor societății F.Q., S.L. în declarația personală de impozit pe venit nu putea fi decât intenționată și de a avea scopul evitării impozitului, demonstrat prin transferul precipitat al sediului social al societății la imobilul litigios din Avilés și prin faptul de a fi inclus în impozitul societăților profitul declarat pentru vânzarea imobilului, diminuat prin deducerea corespunzătoare reinvestirii acestuia în active care nu erau de altfel nici ele alocate activității societății în cauză.

La 23 ianuarie 1997, reclamantul a făcut apel. Printr-o hotărâre din 21 februarie 1997, Audiența provinciată al Asturiei a confirmat sentința atacată, precizând că mijloacele de probă examinate permiteau, fără îndoială și urmând criteriile logicii, să se concluzioneze că reclamantul era autorul faptei stabilit de jurisdicția a quo. Hotărârea a concluzionat că imobilul litigios, achiziționat în iunie 1990, a cărui valoare de vânzare nu a fost declarată de reclamant, a fost achiziționat de societatea F.Q.S.L., care, în vederea, printre altele, a absenței instalației electrice, a modificării adresei de facturare, securitate socială, plată salarii, etc. și a faptului că valoarea reală a imobilului a depășit cu mai mult de jumătate valoarea activelor reale ale societății, nu și-a desfășurat activitate economică.

La 1 aprilie 1997, reclamantul a sesizat Tribunalul Constituțional cu un recurs de amparo pe baza dreptului la echitatea procedurii și a principiilor prezumției de nevinovăție și a non-discriminării. S-a plâns, printre altele, de absența totală a motivării respingerii probelor de descărcare, în particular depunerile martorilor de descărcare și raportul de expertiză elaborat de un inspector al Trezoreriei publice precum și de documentele furnizate, de aprecierea eronată a probelor de inculpare care nu demonstrau vinovăția sa și de faptul că regimul de „transparență fiscală" al societății F.Q., S.L. a fost predeterminat, fără justificare, în partea „privind faptele" a sentinței judecătorului penal.

Printr-o decizie (providencia) din 10 noiembrie 1997, Tribunalul Constituțional a respingă recursul de amparo după cum urmează:

„Secția, după examinarea recursului de amparo, decide, la unanimitate, să îl declare inadmisibil, în virtutea articolului 50 § 1 din legea organică a Tribunalului Constituțional (LOTC).

În pofida lipsei de alegare și de probă a invocării anterioare a drepturilor fundamentale pe care recurul le invocă acum în apel (art. 44 § 1 c) LOTC), este clar că este inadmisibil pentru motivul prevăzut de art. 50 § 1 d) LOTC [a se vedea mai sus, „Dreptul și practica internă relevanți"], datorită respingerii pe fond a unui recurs în esență identic în hotărâri 83/1995 din 5 iunie și 62/1997 din 7 aprilie și în decizia (auto) 40/1987, din 14 ianuarie.

Să se notifice prezenta decizie (…)"

B.

Dreptul și practica internă relevanți

art. 50 § 1 din Legea organică privind Tribunalul Constituțional

„Secția, la unanimitate, va putea hotărî printr-o simplă decizie inadmisibilitatea unui recurs de amparo în următoarele cazuri:

(…)

d) că Tribunalul Constituțional a deja respingă pe fond un recurs sau o întrebare de neconstitutionalitate sau un recurs de amparo într-un caz în esență identic, indicând în mod expres decizia sau deciziile de respingere în decizia în cauză."

Decizia (auto) 40/1987 din 14 ianuarie 1987 a Tribunalului Constituțional a declarat inadmisibil, ca fiind vădit nefondat, un recurs de amparo susținând că neexaminarea unei chestiuni prejudeciale administrative în cadrul unei proceduri penale, printre altele, pentru fraude fiscale (înainte de reforma efectuată prin legea din 26 aprilie 1985) a adus atingere dreptului la echitatea procedurii. A precizat, în plus, că reclamantul amparo a obținut de la jurisdicțiile interne o decizie motivată și întemeiată în drept, în timp ce a avut posibilitatea de a prezenta recursurile pe care le considera relevante în fața acestor jurisdicții.

Hotărârea 83/1995, din 5 iunie 1995 a Tribunalului Constituțional a declarat inadmisibil un recurs de amparo susținând nerespectarea principiului legalității și dreptului la echitatea procedurii în cadrul unei proceduri penale pentru fraude fiscale împotriva unei societăți care nu efectuase reținerile fiscale relevante pe sume versate angajaților săi ca venituri din muncă. Înalta jurisdicție a considerat că cauza reclamantului amparo a fost examinată de jurisdicții care au rendat hotărâri motivate și a interpretat în mod rezonabil dispoziția legală litigioasă.

Hotărârea 62/1997, din 7 aprilie 1997 a Tribunalului Constituțional a declarat inadmisibil un recurs de amparo susținând nerespectarea principiului legalității și dreptului la echitatea procedurii datorită absenței răspunsului din partea tribunalului a quo, la una din pretențiile sale, introdusă pe cale extraordinară, în casație, în cadrul unei proceduri penale pentru fraude fiscale și a faptului că reclamantul amparo care omisese să prezinte declarațiile sale de impozit pe venit a fost condamnat în aplicarea unei dispoziții legale expirate.

GRIEFURI

1.

Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge, ca titlu al articolului 6 §§ 1 și 2 din Convenție, de o atingere la dreptul său la un proces echitabil și la principiul prezumției de nevinovăție, în măsura în care nici judecătorul penal nici Audiența provinciată nu au dat răspuns pretențiilor sale și nu au nici măcar făcut referire în hotărârile pe care le-au pronunțat la mijloacele de probă pe care le-a prezentat, în particular depunerile martorilor de descărcare și raportul de expertiză elaborat de un inspector al Trezoreriei publice, precum și documentele furnizate. Reclamantul insistă asupra faptului că proba de descărcare nu a fost deloc contracara.

2.

Reclamantul se plânge, ca titlu al articolului 6 §§ 1 și 2 din Convenție, că Tribunalul Constituțional nu a răspuns argumentelor invocate în sprijinul recursului său de amparo, în măsura în care acesta a fost respingă pe nedrept ca fiind în esență același ca altele deja examinate și a cărui obiect au fost hotărâri ale Tribunalului Constituțional, deoarece niciunul din aceste recusuri nu se referea la aceleași fapte și griefuri ca cele ridicate de el. El invocă art. 6 § 1 din Convenție.

ÎN DREPT

Reclamantul se plânge invocând art. 6 §§ 1 și 2 din Convenție de faptul că nici judecătorul penal nici Audiența provinciată nu au dat răspuns pretențiilor sale și nici nu au făcut referire în hotărârile pronunțate de ele la anumite mijloace de probă pe care le-a prezentat și care ar fi servit să demonstreze nevinovăția sa. De asemenea consideră că Tribunalul Constituțional nu a răspuns motivelor recursului său de amparo în măsura în care acesta a fost respingă pe nedrept ca fiind în esență identic cu alte recusuri pe care le-a deja examinat, deoarece niciunul din aceste recusuri nu se referea la aceleași fapte și griefuri ca cele ridicate de el.

Guvernul citează paragrafele hotărârilor pronunțate de jurisdicțiile ordinare concluzionând la condamnarea reclamantului și arată că în vederea probelor examinate a fost dovedit, fără ca reclamantul să o conteste, că omisiunea acestuia era intenționată și constituia o fraudă. Concluzionează că pretențiile în apărare ale reclamantului și mijloacele de probă de descărcare prezentate de el au fost examinate și respinse de o manieră motivată și rezonată în deciziile pronunțate de jurisdicțiile interne.

Reclamantul precizează în primul rând că deciziile penale de condamnare trebuie (datorită principiului prezumției de nevinovăție) să fie mai mult motivate privind faptele constitutive ale responsabilității penale și trebuie să fie stabilite dincolo de orice îndoială rezonabilă. El consideră că motivele care au condus judecătorul la eliminarea acestei îndoieli rezonabile trebuie să figureze în motivele sentinței și să includă o explicație detaliată a analizei efectuate de judecător pe probele versate în dosar și care trebuie să se oprească pe probele prezentate de apărare și al căror rezultat ar fi incompatibil cu relatul factual pe care se întemeiază condamnarea. Aceasta nu necesită în general un examen obositor al tuturor detaliilor probelor prezentate de apărare ci cel puțin considerații exprese fie asupra caracterului de neîncredere al mijloacelor de probă prezentate de apărare fie asupra compatibilității faptelor stabilite cu relatul faptelor concluzionând la condamnare.

Reclamantul observă că Guvernul se mulțumește să reproduceți motivele deciziilor care au adus direct atingere dreptului său la un proces echitabil fără a da răspuns la lacunele semnalate de el din aceste decizii în măsura în care probele prezentate în cursul procedurii plenare de apărare au fost complet ignorate fără a face nici o aluzie la probele administrate în cursul procedurii nici la martori nici la expertul citat de reclamant. Pe de altă parte toate documentele citate de sentință fac parte din elementele investigației versate în dosar de Trezoreria publică acuzatoare în procesul acesta în timp ce nu se face deloc mențiune a documentelor prezentate de apărare. Se referă de exemplu la fapte stabilite care sunt incompatibile cu probele prezentate de el și anume că toți martorii interogați au afirmat în cursul procesului că au vizitat local și că au observat o activitate și că în dosar figurează autorizația administrativă eliberată de primăria Avilés permitând ca imobilul să fie alocat birourilor ceea ce implică controlul anterior al stării imobilului în acest scop. În definitiv sentința nu ține seama de nici una din probele prezentate de apărare deși acestea contrazic faptele considerate ca stabilite. De aceea a fost o încălcare a dreptului domnului Queipo la un proces echitabil.

Privitor la absența răspunsului Tribunalului Constituțional la motivele recursului de amparo prezentat de reclamant Guvernul insistă asupra faptului că art. 50 § 1 d) din legea organică privind Tribunalul Constituțional prevede că inadmisibilitatea unui recurs de amparo poate fi hotărâtă printr-o decizie nemotivată în cazul în care Tribunalul Constituțional a deja respingă pe fond un recurs de neconstitutionalitate sau un recurs de amparo într-un caz în esență identic indicând în mod expres decizia sau deciziile de respingere în decizia în cauză.

Guvernul reamintește că decizia 40/1987 s-a pronunțat asupra unui recurs care punea în cauză competența jurisdicției penale pentru a rezolva fără decizie administrativă anterioară caracteristicile regimului de concesiune. Guvernul reamintește că acest motiv a fost respins de decizia Curții (secția IV) pronunțată la 9 decembrie 1999 în prezenta cauză. El ține să semnaleze că înalta jurisdicție a precizat în contextul deciziei 40/1987 că privitor la presupusa încălcare a dreptului la un judecător stabilit de lege competența judecătorului penal a fost fixată de legea organică privind puterea judiciară și de codul de procedură penală.

Pentru ceea ce privește motivele amparo trase din principiul prezumției de nevinovăție și defectul de motivare al hotărârilor jurisdicțiilor a quo Guvernul se referă în primul rând la hotărârea 83/1995 referitoare la un caz în care fusese invocat că faptele erau stabilite defectuos și unde Tribunalul Constituțional a indicat că hotărârea a quo nu era constituțional incorectă în măsura în care reclamantul amparo avusese acces neîmpiedicat la jurisdicții beneficiase drepturile apărării exercitase recursurile legale și obținuse decizii motivate. Hotărârea a notat de asemenea că faptele arătând intenția de fraudă erau descrise de o dispoziție a codului penal și aprecierea lor logică și rezonată în hotărârea jurisdicției a quo nu era contrară articolului 24 al Constituției în măsura în care hotărârea pronunțată se baza exact pe acestea. Privitor în fine la hotărârea 62/1997 Guvernul atrage atenția asupra uneia din afirmațiile acesteia conform căreia „garanțiile accesului la jurisdicție și la recursurile stabilite legal precum și obținerea în consecință a unui răspuns motivat și rezonabil de un tribunal sunt parte integrantă a conținutului esențial al dreptului la protecție judiciară efectivă de către curți și tribunale".

Guvernul concluzionează deci că acest grief este de asemenea vădit nefondat.

Reclamantul pe cât se referă specifică că hotărârea 83/1995 nu rezolvă nici una din chestiunile ridicate în recursul de amparo și că nici principiul legalității în materie de sancțiuni invocat în contextul acestui recurs nici dispoziția citată nu sunt invocate în recursul său de amparo.

Pentru ceea ce privește hotărârea 62/1997 reclamantul observă că singurul punct comun cu caza sa este faptul că se referă la fraude fiscale. Dar în hotărârea citată nimic nu este invocat nici rezolvat în materie de constituționalitate a procedurii urmate pentru încălcare a drepturilor la protecție judiciară efectivă datorită suprimării intervenției de jurisdicții specializate în procedură intervenție care ar fi purtat asupra interpretării și aplicării normelor fiscale; hotărârea nu rezolvă nici chestiunea dacă există sau nu încălcare a dreptului la egalitate atunci când persoanele vinovate de infracțiuni fiscale mai ușoare beneficiază din partea tribunalelor administrative și judiciare de garanții mai bune decât cele urmărite pentru infracțiuni care din cauza gravității lor primesc calificarea de fraude fiscale. În fine această hotărâre nu rezolvă nimic care ar fi comparabil cu alte motive invocate în recursul său defectul de motivare pe care îl presupune prezentarea ca fapte stabilite a unor calificări juridice defectul de motivare suficientă a calificării penale aplicate și arbitrariul care rezultă etc. În fine ține să sublinieze decizia 40/1987 a cărei lectură permite să se înțeleagă că ea nu justifică în nici un caz respingerea recursului său de amparo.

Suficient este să se spună că alineatul d) al articolului 50 din LOTC cere ca deciziile anterioare să fi respingă „pe fond" reclamațiile anterioare.

Curtea reamintește că chestiunea dacă o procedură s-a desfășurat în conformitate cu cerințele unui proces echitabil după cum sunt prevăzute la art. 6 § 1 din Convenție trebuie tranșată pe baza unei aprecieri a procedurii în cauză considerată în ansamblul ei (a se vedea de exemplu hotărârea Barberá, Messegué și Jabardo c. Spania din 6 decembrie 1988 seria A nr. 146 p. 31 § 68). Pe de altă parte nu intră în atribuțiile Curții să substituie propria apreciere a faptelor și probelor cu cea a jurisdicțiilor interne sarcina acesteia fiind de a se asigura că mijloacele de probă au fost prezentate în mod a garanta un proces echitabil (nr. 9000/80 decizie 11.3.82 D.R. 28 p. 127).

Sarcina Curții constă în a cerceta dacă procedura litigioasă envisajată ca întreg inclusiv modul de administrare a probelor revești caracterul echitabil dorit de art. 6 § 1 (a se vedea hotărârile Mantovanelli c. Franța din 18 martie 1997 Recueil des arrêts et décisions 1997-II pp. 436–437 § 34 și Bernard c. Franța din 23 aprilie 1998 Rec. 1998-II p. 879 § 37). Pe de altă parte principiul egalității armelor unu din elementele noțiunii mai largi de proces echitabil cere ca fiecare parte să i se ofere o posibilitate rezonabilă de a prezenta cauza sa în condiții care nu o pun într-o situație de dezavantaj comparativ cu adversarul (a se vedea în special hotărârea Bulut c. Austria din 22 februarie 1996 Recueil 1996-II p. 359 § 47).

Într-adevăr unu din elementele unei proceduri echitabile în sensul articolului 6 § 1 este caracterul contradictoriulu acesteia fiecare parte trebuie în principiu să aibă facultatea nu doar de a face cunoscuți elementele necesare succesului pretențiilor sale ci și de a lua cunoștință și de a discuta orice piesă sau observație prezentată judecătorului în vederea influențării deciziei sale (a se vedea mutatis mutandis hotărârile Lobo Machado c. Portugalia și Vermeulen c. Belgia din 20 februarie 1996 Recueil 1996-I respectiv pp. 206-207 § 31 și p. 234 § 33 precum și hotărârea Nideröst-Huber c. Elveția precitată p. 108 § 24).

În caza de față Curtea observă că pentru a reține vinovăția reclamantului jurisdicțiile spaniole s-au bazat pe o colecție de elemente de probă adunate atât la etapa instruirii cât și în cursul ședințelor ținute în fața lor. Condamnarea reclamantului nu se bazează doar pe rezultatul expertisei contestate ci pe o pluralitate de elemente de probă de care a luat cunoștință și pe care a putut contracara și în particular pe documente cum ar fi cărțile contabile ordinele de plată și securitate socială declarațiile de venituri din ani anteriori etc.

Pentru ceea ce privește în special absența susținută de răspuns la argumentele invocate de reclamant în sprijinul recursului său de amparo în măsura în care acesta a fost respingă pe nedrept ca fiind în esență același ca altele deja examinate și al căror obiect au fost hotărâri ale Tribunalului Constituțional Curtea constată că referința la alte decizii pentru a declara inadmisibilitatea unui recurs de amparo este în mod expres prevăzută de art. 50 § 1 din legea organică privind Tribunalul Constituțional.

Curtea a examinat conținutul hotărârilor și deciziilor la care se referă Tribunalul Constituțional în decizia sa din 10 noiembrie 1997 considerând că recusuri în esență identice au fost deja respinse prin hotărâri nr. 83/1995 din 5 iunie 1995 și nr. 62/1997 din 7 aprilie 1997 precum și printr-o decizie nr. 40/1987 din 14 ianuarie 1987. Ea reamintește că sarcina sa este de a asigura respectarea angajamentelor rezultate din Convenție pentru Pârțile contractante. Ea nu este competentă pentru a se pronunța asupra chestiunii dacă interpretarea sau aplicarea hotărârilor citate de Tribunalul Constituțional în decizia pronunțată în amparo era corectă sau nu o asemenea interpretare fiind exclusiv în domeniul înaltei jurisdicții. Ea constată că în orice caz Tribunalul Constituțional a examinat în hotărârile de referință chestiuni similare cu cele ridicate de reclamant deși după cum el insistă referitoare la fapte bine diferite.

Curtea constată că atât judecătorul penal cât și Audiența provinciată au întemeiat deciziile pe motive de drept și pe elemente de fapt pe care le-au considerat suficiente pentru a concluziona la declarația vinovăției reclamantului. În aceste circumstanțe Curtea consideră că nimic în dosar nu permite de a discerne o aparență de încălcare de jurisdicțiile spaniole a dreptului la echitatea procedurii și a principiului prezumției de nevinovăție după cum sunt recunoscute la art. 6 §§ 1 și 2 din Convenție. Ea constată că tribunalele interne și-au pronunțat deciziile bazindu-se pe legislația în vigoare și consideră în această privință că nu apare că jurisdicțiile spaniole au arătat arbitrar în interpretarea faptelor și a dispozițiilor legale aplicabile în caza de față. Ea notează că la diferitele etape ale procedurii reclamantul a putut prezenta argumentele pe care le considera relevante pentru apărarea cauzei sale. Faptul că nu a obținut caz de casare nu ar putea fi de sine stătător suficient pentru a concluziona la o încălcare a dispozițiilor invocate din Convenție. Nimic în dosar nu permite într-adevăr de a discerne o aparență de încălcare de jurisdicțiile spaniole a dreptului la un proces echitabil nici a principiului prezumției de nevinovăție după cum sunt recunoscute la art. 6 §§ 1 și 2 din Convenție.

Rezultă din aceasta că aceste griefuri trebuie respinse ca în mod evident nefundate în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Din aceste motive Curtea la unanimitate

Declară

restul cererii inadmisibil.

Vincent Berger

Georg Ress

Grefierul

Președintă

QUATRIÈME SECTION

DÉCISION FINALE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 42161/98

présentée par Francisco Angel QUEIPO BLANCO

contre l’Espagne

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le

21

novembre 2000 en une chambre composée de

MM.

G.

Ress

,

président

,

A.

Pastor Ridruejo

,

L.

Caflisch

,

J.

Makarczyk

,

V.

Butkevych

,

J.

Hedigan

,

M

me

S.

Botoucharova

,

juges

,

et de

M.

V.

Berger

,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 11 mai 1998 et enregistrée le 13

juillet 1998,

Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,

Vu la décision partielle le 9 décembre 1999,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant est un ressortissant espagnol, né en 1948 et résidant à Oviedo (Espagne).

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

En 1992, le requérant détenait 90% du capital social de la société F.Q., S.L., qui avait son siège initialement à Oviedo. Le 16 février 1995, les services d’inspection du Trésor public dénoncèrent l’existence d’un délit fiscal que le requérant aurait commis en omettant d’inclure dans sa déclaration personnelle d’impôt sur les revenus de 1991 la partie des bénéfices de la société en cause correspondant à sa participation dans le capital social de cette dernière, et cela, en vertu du régime de « transparence fiscale » de la société, selon les services d’inspection en question.

Le 17 avril 1995, le ministère public porta plainte contre le requérant devant le juge d’instruction n° 2 d’Oviedo, pour délit fiscal. Il nota dans son mémoire que la valeur d’un immeuble sis à Avilés (au n° 35, rue Cámara), dont la vente était à l’origine des bénéfices mentionnés, et qui n’avait pas de rapport avec les activités de la société, dépassait de plus de 50 % le capital social de cette dernière, et que plus de la moitié dudit capital social appartenait à un seul associé, le requérant. Par conséquent, d’après le ministère public, et en application de la loi 18/1991 du 6 juin 1991, la société devait être considérée comme une société de simple possession de biens, et ses bénéfices devaient être imputés aux revenus personnels de ses associés, proportionnellement à leur participation dans le capital social. La procédure pénale contre le requérant fut formellement entamée le 26 avril 1995.

Les 26 février et 8 mars 1996, le parquet et l’avocat de l’Etat, ce dernier en tant que partie accusatrice privée, demandèrent, dans leurs mémoires provisoires en accusation, la déposition, en tant qu’experts, des deux inspecteurs du Trésor public qui avaient dénoncé les inexactitudes dans la déclaration d’impôt sur les revenus du requérant.

Le 11 novembre 1996 eurent lieu les débats oraux devant le juge pénal n°

2 d’Oviedo. Dans son mémoire en défense, le requérant demanda, entre autres, la déposition d’un expert désigné par lui, et de témoins à décharge, parmi lesquels deux conseillers fiscaux. Ils firent tous des dépositions, et il en fut de même des experts proposés par l’accusation.

Par un jugement du 13 décembre 1996 du juge pénal n° 2 d’Oviedo, le requérant fut condamné à une peine de huit mois de prison et à des amendes, et à verser des indemnités au Trésor public.

Le jugement insista sur le régime de « transparence fiscale » de la société F.Q., S.L., précisant que ce régime fiscal était applicable aux sociétés de simple possession de biens quand plus de 50 % des actifs n’étaient pas en rapport direct avec leurs activités. Le jugement expliqua qu’un bien en rapport avec les activités de la société serait un bien immeuble dans lequel celle-ci développerait ses activités, ce qui n’était pas le cas en l’espèce, et faisait savoir que le régime de « transparence fiscale » obligeait le requérant à inclure, dans sa déclaration de revenus, la part des bénéfices de la société correspondant à sa participation au capital social de cette dernière.

Le juge pénal nota qu’en l’espèce, la qualification de « transparence fiscale » de la société F.Q., S.L. était fondée sur l’appréciation des preuves administrées, dans la mesure où l’immeuble vendu par la société en cause, et dont les bénéfices n’avaient pas été inclus dans la déclaration de revenus du requérant, ne servait pas à développer les activités de celle-ci, mais avait simplement été acquis et rénové pour procéder à sa revente. Le juge parvint à cette conclusion après avoir vérifié les livres de comptabilité de la société, les paiements et les bénéfices obtenus par elle en 1989, 1990 et 1991. Il nota aussi que le transfert du siège de la société d’Oviedo à Avilés (immeuble sis au n° 35, rue Cámara), décidé par la société en mai-juin 1991, n’avait pas été accompagné de l’acquisition ou de la location de mobilier, ordinateurs, appareils, etc., et que des travaux importants avaient eu lieu dans ledit immeuble pendant trois ans, empêchant ainsi toute activité professionnelle. Le juge constata en outre que les fiches de paie du seul salarié de la société, le frère du requérant, et de sécurité sociale, les factures des travaux de rénovation et les déclarations d’impôt indiquaient comme centre de travail une adresse différente de celle de l’immeuble litigieux. Par ailleurs, la ligne téléphonique ne fut connectée à l’immeuble en cause qu’en juillet-août 1991, au moment où commencèrent les conversations avec l’acheteur, et ce ne fut qu’alors que le domicile indiqué dans le fiches de paie, impôts, factures, etc., fut changé.

Le jugement conclut que l’omission du requérant d’inclure la part des bénéfices de la société F.Q., S.L. dans sa déclaration personnelle d’impôt sur les revenus ne pouvait être qu’intentionnelle et avoir pour but l’élision de l’impôt, démontré par le transfert précipité du siège social de la société à l’immeuble litigieux d’Avilés, ainsi que par le fait d’avoir inclus dans l’impôt des sociétés le bénéfice déclaré pour la vente de l’immeuble, diminué de la déduction correspondant à son réinvestissement dans des actifs qui n’étaient d’ailleurs pas affectés non plus à l’activité de la société en cause.

Le 23 janvier 1997, le requérant fit appel. Par un arrêt du 21 février 1997, l’

Audiencia

provincial

des Asturies confirma le jugement attaqué, précisant que les moyens de preuve examinés permettaient, sans aucun doute et suivant les critères de la logique, de conclure que le requérant était l’auteur du délit établi par la juridiction

a quo

. L’arrêt conclut que l’immeuble litigieux, acquis en juin 1990, dont le montant de la vente ne fut pas déclaré par le requérant, avait été acquis par la société F.Q.S.L., qui, au vu, entre autres, de l’absence d’installation électrique, de la modification de l’adresse de facturation, sécurité sociale, paiement de salaires, etc, et du fait que la valeur réelle de l’immeuble excèdait en plus de la moitié la valeur des actifs réels de la société, n’y développa d’activité économique.

Le 1

er

avril 1997, le requérant saisit le Tribunal constitutionnel d’un recours d’amparo sur le fondement du droit à l’équité de la procédure et des principes de la présomption d’innocence et de non-discrimination. Il se plaignait

, entre autres, de l’absence totale de motivation du rejet des moyens de preuve à décharge, en particulier les dépositions des témoins à décharge et le rapport d’expertise établi par un inspecteur du Trésor public ainsi que les documents fournis, de l’appréciation erronée des preuves à charge qui ne démontraient pas sa culpabilité, et du fait que le régime de «

transparence fiscale » de la société F.Q., S.L. avait été prédéterminé, sans justification, dans la partie « en fait » du jugement du juge pénal.

Par une décision (

providencia

) du 10 novembre 1997, le Tribunal constitutionnel rejeta le recours d’

amparo

dans les termes suivants :

« La section, après avoir examiné le recours d’amparo, décide, à l’unanimité, de le déclarer irrecevable, en vertu de l’article 50 § 1 de la loi organique du Tribunal constitutionnel (LOTC).

En dépit du défaut d’allégation et de preuve de l’invocation préalable des droits fondamentaux que le recours fait valoir maintenant en appel (article 44 § 1 c) LOTC), il est clair qu’il est irrecevable pour le motif prévu par l’article 50 § 1 d) LOTC [voir ci-dessus, « Droit et pratique internes pertinents »], en raison du rejet sur le fond d’un recours essentiellement identique dans les arrêts 83/1995 du 5 juin et 62/1997 du 7

avril, ainsi que dans la décision (auto) 40/1987, du 14 janvier.

Que la présente décision soit notifiée (…) »

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

Article 50 § 1 de la Loi organique portant sur le Tribunal constitutionnel

« La section, à l’unanimité, pourra décider par simple décision l’irrecevabilité d’un recours d’

amparo

dans les cas suivants :

(…)

d) que le Tribunal constitutionnel ait déjà rejeté sur le fond un recours ou une question d’inconstitutionnalité ou un recours d’

amparo

dans un cas essentiellement identique, indiquant expressément la ou les décisions de rejet dans la décision en cause. »

La décision (

auto

) 40/1987 du 14 janvier 1987 du Tribunal constitutionnel a déclaré irrecevable, comme étant manifestement mal fondé, un recours d’

amparo

prétendant que le non-examen d’une question préjudicielle administrative dans le cadre d’une procédure pénale, entre autres, pour délit fiscal (avant la réforme opérée par la loi de 26 avril 1985) avait porté atteinte au droit à l’équité de la procédure. Elle a précisé, en outre, que le demandeur d’

amparo

avait obtenu des juridictions internes une décision motivée et fondée en droit, tout en ayant eu la possibilité de présenter les recours qu’il estimait pertinents devant lesdites juridictions.

L’arrêt 83/1995, du 5 juin 1995 du Tribunal constitutionnel a déclaré irrecevable un recours d’

amparo

alléguant la méconnaissance du principe de légalité et du droit à l’équité de la procédure dans le cadre d’une procédure pénale pour délit fiscal contre une société qui n’avait pas effectué les retenues fiscales pertinentes sur les montants versés à ses salariés à titre de rendements du travail. La haute juridiction estima que la cause du demandeur d’

amparo

avait été examinée par des juridictions qui avaient rendu des jugements motivés, et interprété de façon raisonnable la disposition légale litigieuse.

L’arrêt 62/1997, du 7 avril 1997 du Tribunal constitutionnel a déclaré irrecevable un recours d’

amparo

alléguant le non-respect du principe de légalité et du droit à l’équité de la procédure, en raison de l’absence de réponse, de la part du tribunal a quo, à l’une de ses prétentions, introduite tardivement, en cassation, dans le cadre d’une procédure pénale pour délit fiscal, et du fait que le demandeur d’

amparo

, qui avait omis de présenter ses déclarations d’impôt sur le revenu, avait été condamné en application d’une disposition légale caduque.

GRIEFS

1.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint, au titre de l’article

6

§§ 1 et 2 de la Convention, d’une atteinte à son droit à un procès équitable et au principe de la présomption d’innocence, en ce que ni le juge pénal ni l’

Audiencia

provincial

n’ont donné de réponse à ses allégations et n’ont même pas fait référence, dans les arrêts qu’ils ont rendus, aux moyens de preuve qu’il a présentés, en particulier, les dépositions des témoins à décharge et le rapport d’expertise établi par un inspecteur du Trésor public, ainsi que les documents fournis. Le requérant insiste sur le fait que la preuve à décharge n’a été nullement contrecarrée.

2.

Le requérant se plaint, au titre de l’article 6 §§ 1 et 2 de la Convention, que le Tribunal constitutionnel n’a pas répondu aux arguments invoqués à l’appui de son recours d’

amparo

, dans la mesure où ce dernier a été rejeté, à tort, comme étant essentiellement le même que d’autres déjà examinés et ayant fait l’objet d’arrêts du Tribunal constitutionnel, dès lors qu’aucun desdits recours ne portait sur les même faits et griefs que ceux soulevés par lui. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention.

EN DROIT

Le requérant se plaint, invoquant l’article 6 §§ 1 et 2 de la Convention, de ce que ni le juge pénal ni l’

Audiencia

provincial

n’ont donné de réponse à ses allégations et n’ont même pas fait référence dans les arrêts qu’ils ont rendus, à certains moyens de preuve qu’il a présentés, et qui auraient servi à démontrer son innocence. Il estime aussi que le Tribunal constitutionnel n’a pas répondu aux motifs de son recours d’

amparo

dans la mesure où ce dernier a été rejeté, à tort, comme étant essentiellement identique à d’autres recours qu’il avait déjà examinés, dès lors qu’aucun desdits recours ne portait sur les même faits et griefs que ceux soulevés par lui.

Le Gouvernement cite les paragraphes des arrêts prononcés par les juridictions ordinaires concluant à la condamnation du requérant, et montre qu’au vu des preuves examinées, il a été prouvé, sans que le requérant ne l’ai contredit, que l’omission de ce dernier était intentionnelle et constituait une fraude. Il conclut que les allégations en défense du requérant et les moyens de preuve à décharge présentés par lui ont été examinés et rejetés, de façon motivée et raisonnée dans les décisions rendus par les juridictions internes.

Le requérant précise tout d’abord que les décisions pénales de condamnation doivent (à cause du principe de la présomption d’innocence) être davantage motivées concernant les faits constitutifs de la responsabilité pénale, et doivent être établis, au-delà de tout doute raisonnable. Il estime que les raisons ayant conduit le juge à éliminer ce doute raisonnable doivent figurer dans les motifs du jugement, et inclure une explication détaillée de l’analyse effectuée par le juge sur les preuves versées au dossier, et qui doit s’arrêter sur les preuves soumises par la défense et dont le résultat serait incompatible avec le récit factuel sur lequel se fonde la condamnation. Cela n’exige généralement pas un examen fastidieux de tous les détails des preuves présentées par la défense, mais au moins des considérations expresses, soit sur le caractère non fiable des moyens de preuve soumis par la défense, soit sur la compatibilité des faits établis, avec le récit des faits concluant à la condamnation.

Le requérant note que le Gouvernement se contente de reproduire les motifs des décisions qui ont directement porté atteinte à son droit à un procès équitable, sans donner de réponse aux lacunes, signalées par lui, de ces décisions, en ce que les preuves soumises au cours de la procédure plénière par la défense ont été totalement ignorées, sans faire aucune allusion à des preuves administrées lors de la procédure, ni à des témoins ni à l’expert cité par le requérant. Par ailleurs, tous les documents cités par le jugement font partie des éléments d’investigation versés au dossier par le Trésor public, accusateur dans ce procès, alors qu’il n’est nullement fait mention des documents présentés par la défense. Il se réfère, à titre d’exemple, à des fait établis qui sont incompatibles avec les preuves soumises par lui, à savoir que tous les témoins interrogés ont affirmé, lors du procès, qu’ils avaient visité les locaux et qu’ils y avaient observé une activité, et que, dans le dossier, figure l’autorisation administrative délivrée par la mairie d’Avilés permettant que l’immeuble soit affecté à des bureaux, ce qui implique le contrôle préalable de l’état de l’immeuble à cet effet. En définitive, le jugement ne tient compte d’aucune des preuves soumises par la défense, bien que celles-ci contredisent les faits considérés comme établis. C’est pourquoi, il y a eu violation du droit de M. Queipo à un procès équitable.

Concernant l’absence de réponse du Tribunal constitutionnel aux motifs du recours d’

amparo

présenté par le requérant, le Gouvernement insiste sur ce que l’article 50 § 1 d) de la loi organique portant sur le Tribunal constitutionnel prévoit que l’irrecevabilité d’un recours d’

amparo

peut être décidée, par une décision non motivée, dans le cas où le Tribunal constitutionnel a déjà rejeté sur le fond un recours d’inconstitutionnalité, ou un recours d’

amparo

dans un cas essentiellement identique, indiquant expressément la, ou les, décisions de rejet dans la décision en cause.

Le Gouvernement rappelle que la décision 40/1987 décidait d’un recours qui mettait en cause la compétence de la juridiction pénale pour résoudre, sans décision administrative préalable, les caractéristiques du régime de concession. Le Gouvernement rappelle que ce motif a été écarté par la décision de la Cour (section IV) rendue le 9 décembre 1999 dans la présente affaire. Il tient à signaler que la haute juridiction précisa, dans le cadre de sa décision 40/1987, que, concernant une prétendue violation du droit à un juge établi par la loi, la compétence du juge pénal était fixée par la loi organique portant sur le pouvoir judiciaire et par le code de procédure pénale.

Pour ce qui est des motifs d’

amparo

tirés du principe de la présomption d’innocence et du défaut de motivation des arrêts des juridictions

a quo

, le Gouvernement se réfère en premier lieu à l’arrêt 83/1995, relatif à un cas où il avait été invoqué que les faits étaient établis de façon défectueuse, et où le Tribunal constitutionnel indiqua que l’arrêt

a quo

n’étais pas constitutionnellement incorrect, dans la mesure où le demandant d’

amparo

avait eu accès sans entraves aux juridictions, bénéficié de ses droits de la défense, exercé les recours légaux et obtenu des décisions motivées. L’arrêt nota également que les faits montrant l’intention de fraude étaient décrits par une disposition du code pénal, et leur appréciation, logique et raisonnée, dans l’arrêt de la juridiction

a quo

, n’était pas contraire à l’article 24 de la Constitution, dans la mesure où l’arrêt rendu se basait précisément sur ces derniers. Concernant, enfin, l’arrêt 62/1997, le Gouvernement attire l’attention sur l’une des affirmations de ce dernier, selon laquelle «

les garanties d’accès à la juridiction et aux recours légalement établis, ainsi que l’obtention, en conséquence, d’une réponse, motivée et raisonnable par un tribunal, sont partie intégrante du contenu essentiel du droit à une protection effective par les cours et tribunaux

».

Le Gouvernement conclut donc que ce grief est aussi manifestement mal fondé.

Le requérant, quant à lui, précise que l’arrêt 83/1995 ne résout aucune des questions soulevées dans le recours d’

amparo

et que ni le principe de légalité en matière de sanctions invoqué dans le cadre de ce recours ni la disposition citée ne sont invoqués dans son recours d’

amparo.

Pour ce qui est de l’arrêt 62/1997, le requérant note que le seul point commun avec son affaire est le fait qu’elle concerne un délit fiscal. Mais dans l’arrêt cité, rien n’est invoqué ni résolu en matière de constitutionnalité de la procédure suivie pour violation des droits à la protection judiciaire effective, due à la suppression de l’intervention de juridictions spécialisées dans la procédure, intervention qui aurait porté sur l’interprétation et l’application des normes fiscales ; l’arrêt ne règle pas non plus la question de savoir s’il y a ou non violation du droit à l’égalité lorsque les personnes coupables des infractions fiscales les plus légères bénéficient de la part de tribunaux administratifs et judiciaires de garanties meilleures que celles poursuivies pour des infractions qui, de par leur gravité, reçoivent la qualification de délits fiscaux. Enfin, cet arrêt ne résout rien qui soit comparable aux autres motifs invoqués dans son recours : le défaut de motivation que suppose le fait de présenter comme faits établis des qualifications juridiques ; le défaut de motivation suffisante de la qualification pénale appliquée, et l’arbitraire qui en découle, etc. Enfin, il tient à mettre l’accent sur la décision 40/1987, dont la lecture permet de comprendre qu’elle ne justifie en aucun cas le rejet de son recours d’

amparo.

Il suffit de dire que l’alinéa

d) de l’article 50 de la LOTC exige que les décisions antérieures aient rejeté « sur le fond » des réclamations antérieures.

La Cour rappelle que la question de savoir si une procédure s’est déroulée conformément aux exigences du procès équitable, telles que prévues à l’article 6 § 1 de la Convention, doit être tranchée sur la base d’une appréciation de la procédure en cause considérée dans sa globalité (voir, par exemple, l’arrêt Barbera, Messegué et Jabardo c.

Espagne du 6

décembre 1988, série A n° 146, p. 31, § 68). Par ailleurs, il n’entre pas dans les attributions de la Cour de substituer sa propre appréciation des faits et des preuves à celle des juridictions internes, sa tâche étant de s’assurer que les moyens de preuve ont été présentés de manière à garantir un procès équitable (n° 9000/80, déc. 11.3.82, D.R. 28 p. 127).

La tâche de la Cour consiste à rechercher si la procédure litigieuse, envisagée comme un tout, y compris le mode d’administration des preuves, revêtit le caractère équitable voulu par l’article 6 § 1 (voir les arrêts Mantovanelli c. France du 18 mars 1997,

Recueil des arrêts et décisions

1997-II, pp. 436–437, § 34, et Bernard c. France du 23

avril 1998,

Rec.

1998-II, p. 879, § 37). Par ailleurs, le principe de l’égalité des armes – l’un des éléments de la notion plus large de procès équitable – exige que chaque partie se voie offrir une possibilité raisonnable de présenter sa cause dans des conditions qui ne la placent pas dans une situation de désavantage par rapport à son adversaire (voir, notamment, l’arrêt Bulut c.

Autriche du 22

février 1996,

Recueil

1996-II, p. 359, § 47).

En effet, l’un des éléments d’une procédure équitable au sens de l’article

6

mutatis mutandis

, les arrêts Lobo Machado c.

Portugal et Vermeulen c. Belgique du 20 février 1996,

Recueil

1996-I, respectivement pp.

206-207, § 31, et p. 234, §

33, ainsi que l’arrêt Nideröst-Huber c. Suisse, précité, p. 108, §

24).

En l’espèce, la Cour observe que pour retenir la culpabilité du requérant, les juridictions espagnoles se sont fondées sur un ensemble d’éléments de preuve recueillis tant au stade de l’instruction que pendant les audiences tenues devant elles. La condamnation du requérant ne repose pas uniquement sur le résultat de l’expertise contestée mais sur un faisceau d’éléments de preuve dont il a eu connaissance et qu’il a pu contrecarrer et, en particulier, des documents tels que les livres de comptabilité, les fiches de paie et de sécurité sociale, les déclarations de revenus des années précédentes, etc.

Pour ce qui est, en particulier, de l’absence alléguée de réponse aux arguments invoqués par le requérant à l’appui de son recours d’

amparo

, dans la mesure où ce dernier a été rejeté, à tort, comme étant essentiellement le même que d’autres déjà examinés et ayant fait l’objet d’arrêts du Tribunal constitutionnel, la Cour relève que la référence à d’autres décisions pour déclarer l’irrecevabilité d’un recours d’

amparo

est expressément prévue par l’article 50 § 1 de la loi organique portant sur le Tribunal constitutionnel.

La Cour a examiné le contenu des arrêts et décisions auxquels fait référence le Tribunal constitutionnel dans sa décision du 10 novembre 1997, estimant que des recours essentiellement identiques avaient déjà été rejetés par des arrêts n° 83/1995 du 5 juin 1995 et n°

62/1997 du 7 avril 1997, ainsi que par une décision n° 40/1987 du 14 janvier 1987. Elle rappelle qu’elle a pour tâche d’assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les Parties contractantes. Elle n’est pas compétente pour se prononcer sur la question de savoir si l’interprétation ou l’application des arrêts cités par le Tribunal constitutionnel dans sa décision rendue en

amparo

était correcte ou non, une telle interprétation relevant exclusivement de la haute juridiction. Elle relève qu’en tout état de cause, le Tribunal constitutionnel avait examiné, dans les arrêts de référence, des questions similaires à celles soulevés par le requérant, bien que, comme il insiste, relatives à des faits bien différents.

La Cour constate que tant le juge pénal que l’

Audiencia provincial

ont fondé leurs décisions sur des motifs de droit et des éléments de fait qu’ils ont estimés suffisants pour conclure à la déclaration de culpabilité du requérant. Dans ces circonstances, la Cour estime que rien dans le dossier ne permet de déceler une quelconque apparence de violation par les juridictions espagnoles du droit à l’équité de la procédure et du principe de la présomption d’innocence, tels que reconnus à l’article 6 §§ 1 et 2 de la Convention. Elle constate que les tribunaux internes ont rendu leurs décisions en se fondant sur la législation en vigueur et considère, à cet égard, qu’il n’apparaît pas que les juridictions espagnoles aient fait montre d’arbitraire dans l’interprétation des faits et des dispositions légales applicables en l’espèce. Elle note qu’aux différents stades de la procédure, le requérant a pu présenter les arguments qu’il jugeait pertinents pour la défense de sa cause. Le fait qu’il n’a pas obtenu gain de cause ne saurait suffire en soi à conclure à une violation de la disposition invoquée de la Convention. Rien dans le dossier ne permet en effet de déceler une quelconque apparence de violation par les juridictions espagnoles du droit à un procès équitable ni du principe de la présomption d’innocence, tels que reconnus à l’article 6 §§ 1 et 2 de la Convention.

Il s’ensuit que ces griefs doivent être rejetés comme manifestement mal fondés, en application de l’article

35

§§

3 et

4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

irrecevable le restant de la requête.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président