SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 4772/99 prezentate de Yolanda NVONO ECORO împotriva Spaniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la septembrie 2000 într-o cameră compusă din G. Ress, președintele A. Pastor Ridruejo, L. Caflisch, J. Makarczyk, I. Cabral Barreto, N. Vajić, domnul Pellonp Agha, judecători și V. Berger, grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 31 mai 1999 și înregistrată la 10 iunie 1999, după ce a intenționat, face ca următoarea decizie să fie făcută de către reclamantă: un cetățean guinean născut în Niefang-Yenuam (Guineée Equatoriale) și rezident în Torrejón de Ardoz (Madrid). Aceasta este reprezentată în fața Curții de către domnul Antonio Serrano Sánchez, avocat în Barou de Madrid. La 18 iulie 1996, în jurul orei 10:30, reclamanta a fost interpelată în cadrul unui control de identitate. La 26 iunie 1996, Comisia a susținut că portofelul și actele de identitate i-au fost retrase și a prezentat copia plângerii pe care a depus-o în acest scop. În aceeași zi, reclamanta a fost pusă la dispoziția judecătorului de gardă, în speță judecătorul nr. 1 din Madrid, care a dispus eliberarea sa. La 19 iulie 1996, sora reclamantei a denunțat dispariția acesteia din urmă, după ce a primit un telefon de la șeful reclamantei care îi arăta că nu era de la postul ei de muncă. Plângere depusă de reclamantă împotriva agentului de poliție G. (J.F. 852/96) La 20 iulie 1996, reclamanta a depus o plângere la penal, susținând că a fost maltratată la secție și că unul dintre polițiști, G., i-a dat un picior în stomac și o palmă, și l-a umilit verbal. La 24 ianuarie 1997, recurenta a confirmat conținutul plângerii sale în fața instanței judecătorești, iar aceasta din urmă a fost anexată la procedura deja inițiată împotriva ei în fața instanței judecătorești nr. 1, pentru amendarea lipsei de respect față de agenții autorității (a se vedea mai jos) printr-o ordonanță din 28 februarie 1997, judecătorul nr. 1 a decretat un refuz provizoriu. Cu toate acestea, la 10 aprilie 1997, el a decis să deschidă o procedură penală pentru amendă și, printr-o hotărâre din 17 iunie 1997, i-a relaxat pe polițiști, declarând că rănile invocate de reclamantă nu au fost dovedite și că, presupunând că aceasta este reală, nu s-a demonstrat că acestea au excedat rănile provocate de o detenție la care recurenta a rezistat. În recurs, printr-o hotărâre din 22 decembrie 1997, audiencia provincială a confirmat hotărârea atacată, precizând că afirmațiile recurentei nu au fost confirmate de rapoarte de expertiză și că, în orice caz, judecătorul a fost mai în măsură să aprecieze mijloacele de probă prezentate în fața sa. Procedură penală pentru amendă împotriva recurentei (J.F. 752/96) Prin hotărârea din 4 martie 1997, instanța de judecată nr. 1 a condamnat recurenta să plătească o amendă de 15 000 de pesetas pentru amendarea lipsei de respect față de agenți ai autorității, prevăzută la art. 634 din Codul Penal. Curtea a Uniunii Europene (denumită în continuare "AEVMP") concluzionează că, în temeiul articolului 634 din Codul penal, funcționarii din cadrul poliției naționale nr. 64.631 și 62.502 au formulat o acuzație împotriva acesteia pentru nerespectarea autorității în cazul în care funcționarii săi, astfel cum se prevede la art. 634 din Codul penal, solicită ca pedeapsa stabilită [prin lege] să fie impusă și care să indice celorlalte părți ceea ce au considerat necesare] pentru apărarea drepturilor lor. Tribunalul a menționat că reclamanta a bătut și a rănit doi ofițeri de poliție în cauză care aveau nevoie de îngrijire timp de patru și, respectiv, două săptămâni. ; a luat act de versiunile contradictorii ale faptelor, dar și de rapoartele de competență în legătură cu loviturile suferite de cei doi polițiști, le-a considerat coerente cu declarațiile lor și incompatibile cu cele ale reclamantei. Recurenta a făcut apel, susținând o eroare în aprecierea probelor și încălcarea dreptului de a fi informat cu privire la acuzațiile aduse împotriva ei. Prin hotărârea din 24 septembrie 1997, la a luat în considerare depozițiile persoanelor implicate, precum și discuțiile care au avut loc între ea și rapoartele medicale care prezentau rănile suferite, și a confirmat aprecierea probelor efectuate de judecător. Recurenta sesizează atunci Tribunalul Constituțional cu privire la o acțiune la amgaro pe baza dreptului la echitate al procedurii și a dreptului la apărare, precum și pe baza principiului prezumției de nevinovăție (art. 24 din Constituție). Printr-o decizie din 30 noiembrie 1998, notificată la 10 decembrie 1998, înalta instanță a respins acțiunea, pe de o parte, ca fiind în esență aceeași ca și celelalte deja respinse prin Hotărârea nr. 29/1991 din 28 noiembrie 1991, care a precizat că: în absența altor mijloace de probă, depoziția în jurul temniței victimei are valoarea unei mărturii și, prin urmare, poate constitui o dovadă valabilă. Pe de altă parte, Comisia a menționat că restul obiecțiunilor nu avea temei constituțional, în măsura în care acuzația împotriva reclamantei de către polițiști a fost făcută în mod corect și în conformitate cu jurisprudența Curții Constituționale (a se vedea mai jos, protejează împotriva încălcării drepturilor constituționale și nu împotriva motivelor hotărârilor pronunțate în apel care confirmă hotărârile pronunțate în primă instanță. Dreptul și practica internă relevante L Cu toate acestea, procurorul general va da instrucțiuni cu privire la cazurile în care, ținând cont de ordinea publică, procurorii pot să nu participe la un proces în cazul în care continuarea amenzii necesită prezentarea plângerii victimei sau a persoanei care a suferit un prejudiciu. În astfel de cazuri, plângerea va avea valoarea unei acuzații, iar în cazul în care reclamantul nu descrie faptele denunțate sau nu propune pedeapsa, aceste aspecte vor fi examinate de către judecător, cu excepția cazului în care procurorul își formulează concluziile în scris. În conformitate cu hotărârea Tribunalului Constituțional nr. 56/1994 din 24 februarie 1994, în cadrul procedurilor de amendă, dreptul de a fi informat cu privire la acuzații și prezentarea acuzațiilor este mai puțin strict decât în cadrul procedurilor penale, procedura de amendă se caracterizează prin respectarea principiilor de orealitate și de rapiditate. Aceasta este o procedură rapidă în care pretențiile și dovezile sunt formulate într-un mod foarte neformal și care trece rapid de la faza introductivă la faza orală. Acuzarea are ca scop, în procedurile de amendă, să evite ca judecătorul să poată judeca și să condamne în absența unei acuzații prealabile de către cel care o poate formula, fie în reclamația Invocând art. 6 alineatele (1) și (3) litera (a) din Convenție, recurenta se plânge că: nu a dat un răspuns în apel la motiv cu privire la dreptul său de a fi informat cu privire la acuzația formulată împotriva ei. Aceasta susține că procurorul public a pledat pentru executarea reclamantei și că polițiștii s-au limitat la a confirma în instanță că au ținut acuzația împotriva ei. Invocând art. 6 alin. (2) din Convenție, reclamanta se plângea de o încălcare a principiului prezumției de nevinovăție, în măsura în care singura dovadă care o putea acuza era depoziția ofițerilor de poliție, care nu și-au respectat obligațiile de a spune adevărul și de a acționa, în timpul custodiei, cu respectarea legalității. Invocând art. 3 din Convenție, recurenta se plânge de relele tratamente pe care le-a suferit la secție în timpul arestării sale, pe care a denunțat-o ulterior în fața instanței judecătorești, precum și de faptul că plângerea sa a fost clasată fără o justificare rezonabilă. Invocând art. 5 din Convenție, reclamanta se plânge că a făcut obiectul unei detenții ilegale și susține că, în măsura în care simpla privare de documente nu justifică detenția, agenții de poliție au inventat infracțiunea de rezistență autorității pentru a avea un temei legal pentru a o reține și pentru a solicita despăgubiri pentru detenție ilegală. ÎN TRECUT, recurenta se plânge că nu a beneficiat de dreptul la un proces echitabil și că principiul prezumției de nevinovăție a fost ignorat în ceea ce o privește, în măsura în care consideră că a fost condamnată pe baza unui singur mijloc de probă în cauză în lipsa unui motiv suficient pentru a ajunge la concluzia vinovăției sale. 1, 2 și 3 lit. (a) din Convenție, ale cărei părți implicate au la dispoziție orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, (...) de către o instanță (...) care va decide... de fondarea oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei. (...) Orice persoană acuzată de o infracțiune este considerată nevinovată până când vinovăția sa este stabilită legal. (...) Orice acuzat are dreptul, printre altele, să fie informat, în cel mai scurt timp (...) într-un mod detaliat, despre natura și cauza acuzației aduse împotriva sa (...) Curtea consideră că obiecțiunile recurentei trebuie examinate în conformitate cu regula generală de la alineatul (1) din art. 6 din convenție, având în vedere, în același timp, cerințele de la alineatele (2) și (3) din articolul menționat. Aceasta reamintește că prezumția de nevinovăție pe care alineatul (2) o consacră și diversele drepturi enumerate la alineatul (3) în termeni neexhaustivi constituie, printre altele, elemente ale noțiunii de proces echitabil în materie penală (a se vedea în special Hotărârea Deweer c. Belgia din 27 februarie 1980, seria A nr. 35, p. 30, § 56, Minelli c. Elveția din 25 martie 1983, seria A nr. 62, p. 15, § 27, Allenet de Ribemont c. Franța din 10 februarie 1995, seria A nr. 308, p. 16, § 35, Pullar c. Regatul Unit din 10 iunie 1996, Rec., 1996-III, p. 796, § 45, și Foucher c. Franța din 18 martie 1997, Rec., 1997-II, p. 464, § 30 ), și că garanțiile prevăzute la alineatul (3) din art. 6 din convenție reprezintă aspecte specifice ale dreptului la un proces echitabil, asigurat pe plan general de alineatul (1). Curtea reamintește că întrebarea dacă o procedură în sine este încheiată în conformitate cu cerințele procesului echitabil, așa cum sunt menționate în art. 6 alin. (1) din Convenție, trebuie să se soluționeze pe baza unei evaluări a procedurii în cauză în ansamblul său. Curtea face trimitere în acest sens la jurisprudența constantă a organelor convenției (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Barbera, Messegué și Jabardo c. Spania din 6 31 alin. 68). Pe de altă parte, acesta nu face parte din atribuțiile Curții de a înlocui propria apreciere a faptelor și a probelor cu cea a instanțelor interne, sarcina sa fiind de a se asigura că mijloacele de probă au fost prezentate astfel încât să se asigure un proces echitabil (a se vedea mutatis mutandis Hotărârea Edwards c. Regatul Unit din 16 În decembrie 1992, seria A nr. 247-B, pp. 34 și 35, § 34, și Mantovanelli c. Franța din 18 martie 1997, Rec., 1997-II, p. 34). În plus, în cazul în care art. 6 din Convenție garantează dreptul la un proces echitabil, aceasta nu reglementează eligibilitatea probelor sau aprecierea acestora, domeniu care, prin urmare, intră, în primul rând, sub incidența dreptului intern și a instanțelor naționale (a se vedea Hotărârea Schenk c. Elveția din 12 decembrie 1999). Iulie 1988, seria A nr. 140, p. 29, §§ 45-46 și, în ultimă instanță, Hotărârea García Ruiz c. Spania din 21 ianuarie 1999, care urmează să fie prezentată în Repertoriu 1999, § 28. Recurenta consideră că a fost condamnată în lipsa unor dovezi care să demonstreze vinovăția sa. Curtea arată că instanțele spaniole au declarat că reclamanta este vinovată de faptele care i-au fost reproșate, în special pe baza depozițiilor ofițerilor de poliție responsabili de custodie, a rapoartelor medicale care indică rănile suferite și a discuțiilor dintre părțile care au avut loc la tribunal. Pe de altă parte, Curtea constată că, pentru Tribunalul Constituțional, în lipsa altor mijloace de probă, depoziția în instanță a victimei are valoare de mărturie și, prin urmare, poate constitui o probă validă. Curtea constată că atât instanța de judecată, cât și Curtea s-au pronunțat cu privire la relevanța ofertelor de probă și le-au apreciat prin decizii motivate și, prin urmare, nu se constată nicio necunoaștere a dreptului la apărare al recurentei imputabil instanțelor în cauză, recurenta a beneficiat de o procedură contradictorie. Faptul că aceasta a fost condamnată la încheierea acestei proceduri nu poate ajunge la concluzia unei încălcări a dispozițiilor convenției pe care o constituie. În ceea ce privește presupusa absență a acuzației împotriva recurentei, Curtea amintește că dispozițiile alineatului (3) litera (a) din art. 6 arată necesitatea de a pune o atenție extremă să notifice acuzațiile 36-37, punctul 79. Domeniul de aplicare al acestei dispoziții trebuie, în special, să fie apreciat în lumina dreptului mai general la un proces echitabil garantat de art. 6 alineatul (1) din Convenție (a se vedea mutatis mutandis Hotărârea Deweer c. Belgia din 27 februarie 1980, seria A nr. 35, pp. 30-31, § 56, Colozza c. Italia din 12 februarie 1985, seria A nr. 89, p. 14, § 26, Pelioire și Sassi c. Franța din 25 martie 1999, care urmează să fie prezentate în Repertoriu 1999). Curtea consideră că, în materie penală, o informație precisă și completă cu privire la sarcinile care îi revin unui inculpat și, prin urmare, calificarea juridică pe care instanța ar putea să o rețină împotriva sa este o condiție esențială a legalității procedurii. martie 1997, pronunțat de instanța de judecată din Madrid, a constatat că, în pofida cererii de detenție din partea procuraturii publice, cei doi ofițeri ai poliției naționale în cauză au formulat o acuzație împotriva reclamantei pentru încălcarea autorității sau a agenților săi, prevăzută la art. 634 din Codul penal, solicitând o condamnare la pedeapsa prevăzută în acest scop, și că celelalte părți au posibilitatea de a susține ceea ce era adecvat pentru apărarea drepturilor lor. Este adevărat că audiencia provincială în cazul Curții Constituționale, acuzația împotriva reclamantei de către polițiști a fost menținută în mod corect, că, potrivit jurisprudenței acestei instanțe, în procedurile de amendă, dreptul de a fi informat cu privire la acuzare și la prezentarea acuzației este mai puțin strict decât în cadrul procedurilor penale, iar acuzația poate fi formulată atât în reclamația mai mult decât în instanță, cu condiția ca pârâtul să poată lua cunoștință de aceasta. Curtea reamintește că nu are ca sarcină să se substituie instanțelor interne. C a fost, în primul rând, autorităților naționale, în special curților și instanțelor, pe care le deleagă legislației interne (a se vedea mutatis mutandis Hotărârea Bouut c. Austria din 22 februarie 1996, Rec., 1996-II, p. 356, § 29, Brualla Gómez de la Torre c. Spania din 19 decembrie 1997, Rec. 1997-VIII, p. 2955, § 31, și Edificaciones March Gallego S.A. c. Spania din 19 februarie 1998, Rec., 1998-I, p. 290, § 33), și nu va înlocui propria sa apreciere a dreptului lor la dreptul de a le în afara nearbitraire (a se vedea, printre altele, Hotărârea Tejedor García c. Spania din 16 decembrie 1997, Rec., 1997-VIII, p. 2796, § 31). În lumina principiilor stabilite de jurisprudența organelor Convenției, Curtea consideră că nimic din dosar nu permite identificarea unei aparente încălcări de către instanțele spaniole a drepturilor recunoscute la art. 6 din Convenție. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că această parte a cererii este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și art. 4 din convenție. În ceea ce privește obiecțiunile recurentei întemeiate pe articolele 3 și 5 din Convenție, Curtea arată că procedura penală pentru amenzile de atac și rănire inițiate ca urmare a plângerii depuse de recurentă s În ceea ce privește presupusa ilegalitate a detenției polițienești suferită de recurentă, Curtea arată că reclamanta nu a indicat în mod clar durata detenției sale și se pare că, potrivit propriilor sale afirmații, a solicitat ofițerilor de poliție care l-au interpellat, să o conducă la secție. Cu toate acestea, Curtea arată că reclamanta a omis să ridice aceste obiecții, în mod expres sau chiar în esență, în fața Tribunalului Constituțional în cadrul acțiunii de recurs dalamgaro În consecință, aceasta nu îndeplinește condiția de epuizare a căilor de atac interne, prevăzută la art. 1 din Convenție. În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă în conformitate cu articolul Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară că Vincent Berger Georg Ressfleur Președinte
de la requête n° 48729/99
présentée par Yolanda NVONO ECORO
contre l’Espagne
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le
14
septembre 2000 en une chambre composée de
M.
président
,
M.
M.
M.
M.
M
me
M.
juges
,
et de
M.
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 31 mai 1999 et enregistrée le 10 juin 1999,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante est une ressortissante guinéenne, née en Niefang-Yenuam (Guinée Equatoriale) et résidant à Torrejón de Ardoz (Madrid). Elle est représentée devant la Cour par M
e
Antonio Serrano Sánchez, avocat au barreau de Madrid.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.
Le 18 juillet 1996, vers 10 h 30, la requérante fut interpellée dans le cadre d’un contrôle d’identité. Très chargée, elle demanda d’être conduite au commissariat de police qui se trouvait en face, afin de pouvoir déposer ses paquets et chercher ses papiers. Elle fit alors valoir que le 26 juin 1996, son portefeuille et ses papiers d’identité lui avaient été soustraits, et montra la copie de la plainte qu’elle avait déposée à cet effet. Le même jour, la requérante fut mise à la disposition du juge de garde, en l’espèce le juge d’instruction n° 1 de Madrid, qui ordonna sa remise en liberté. Elle demanda que sa détention fût signalée au consulat de Guinée Equatoriale et à son lieu de travail, ce qui ne fut pas fait. Le 19 juillet 1996, la sœur de la requérante dénonça la disparition de cette dernière, après avoir reçu un appel téléphonique du chef de la requérante lui indiquant qu’elle était absente de son poste de travail.
Plainte déposée par la requérante contre l’agent de police G. (J.F. 852/96)
Le 20 juillet 1996, la requérante déposa une plainte au pénal, faisant valoir qu’elle avait été maltraitée au commissariat et que l’un des policiers, G., lui avait donné un coup de pied dans l’estomac et une gifle, et l’avait humiliée verbalement. Le 24 janvier 1997, la requérante confirma le contenu de sa plainte devant le juge d’instruction, et cette dernière fut jointe à la procédure déjà ouverte contre elle devant le juge d’instruction n° 1, pour contravention de manque de respect envers des agents de l’autorité (voir ci-après).
Par une ordonnance du 28 février 1997, le juge d’instruction n° 1 décréta un non-lieu provisoire. Toutefois, le 10 avril 1997, il décida l’ouverture d’une procédure pénale pour contravention et, par un jugement du 17 juin 1997, relaxa les policiers, déclarant que les blessures alléguées par la requérante n’étaient pas prouvées et qu’à supposer qu’elle fussent réelles, il n’avait pas été démontré qu’elles excédaient les blessures occasionnées par une détention à laquelle la requérante avait résisté.
En appel, par un arrêt du 22 décembre 1997, l’
Audiencia
provincial
confirma le jugement attaqué, précisant que les allégations de la requérante n’étaient pas confirmées par des rapports d’expertise et qu’en tout état de cause le juge
a quo
était mieux placé pour apprécier les moyens de preuve présentés devant lui.
Procédure pénale pour contravention contre la requérante (J.F. 752/96)
Par un jugement du 4 mars 1997, le juge d’instruction n° 1 condamna la requérante à verser une amende de 15
000 pesetas pour contravention de manque de respect à des agents de l’autorité, prévue par l’article 634 du code pénal. Le jugement constata que «
le ministère public, au vu de l’audience, conclut à l’acquittement de Yolanda Nvoro Ecoro, mais que les agents de la police nationale numéros 64.631 et 62.502 ont formulé contre elle une accusation pour contravention de manque de respect à l’autorité où à ses agents, prévue par l’article 634 du code pénal, sollicitant [que] la peine fixée [par la loi fût infligée], et indiquant aux autres parties ce qu’[elles estimaient nécessaire] pour la défense de leurs droits
». Le jugement nota que la requérante avait porté des coups et blessures aux deux agents de police en cause qui avaient eu besoin des soins pendant quatre et quinze jours, respectivement
; il prit acte des versions contradictoires des faits mais aussi des rapports d’expertise constatant les coups subis par les deux policiers, les jugea cohérents avec leurs dépositions et incompatibles avec celle de la requérante.
La requérante fit appel, en alléguant une erreur dans l’appréciation des preuves et la violation du droit à être informé de l’accusation portée contre elle. Par un arrêt du 24
septembre 1997, l’
Audiencia
provincial
de Madrid confirma le jugement attaqué
; elle constata que le juge
a quo
avait pris en compte les dépositions des personnes impliquées ainsi que la discussion qui avait eu lieu entre elle et les rapports médicaux faisant état des blessures subies, et confirma l’appréciation des preuves effectuée par le juge.
La requérante saisit alors le Tribunal constitutionnel d’un recours d’
amparo
en se fondant sur le droit à l’équité de la procédure et les droits de la défense ainsi que sur le principe de la présomption d’innocence (article 24 de la Constitution). Par une décision du 30
novembre 1998, notifiée le 10 décembre 1998, la haute juridiction rejeta le recours, d’une part, comme étant en partie essentiellement le même qu’un autre déjà rejeté par son arrêt n°
29/1991, du 28 novembre 1991, qui précisait qu’en l’absence d’autres moyens de preuve, la déposition à l’audience de la victime a la valeur d’un témoignage et peut donc constituer une preuve à charge valable. D’autre part, elle nota que le restant des griefs était dépourvu de fondement constitutionnel, dans la mesure où l’accusation contre la requérante par les policiers avait été faite de façon correcte et conforme à la jurisprudence du Tribunal constitutionnel (voir ci-dessous, «
Droit et pratique internes pertinents
»), et précisa que le recours d’
amparo
protège contre les violations des droits constitutionnels et non contre les motifs des arrêts rendus en appel confirmant ceux rendus en première instance.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
L’article 969 du code de procédure pénale, portant sur les procédures pour contravention, dispose :
«
(…) Toutefois, le procureur général donnera des instructions sur les cas où, tenant compte de l’ordre public, les procureurs peuvent ne pas assister à un procès, lorsque la poursuite de la contravention exige la présentation de la plainte de la victime ou de la personne ayant subi un préjudice. Dans ces cas, la plainte aura la valeur d’une accusation, et lorsque le plaignant ne qualifie pas le fait dénoncé ou ne propose pas la peine à infliger, ces aspects seront examinés par le juge, sauf si le procureur formule par écrit ses conclusions.
»
Selon l’arrêt du Tribunal constitutionnel n° 56/1994, du 24 février 1994, dans les procédures pour contravention, le droit à être informé de l’accusation et la présentation de l’accusation est moins strict que dans le procédures pour délit, la procédure pour contravention se caractérisant par le respect des principes d’oralité et de rapidité. Il s’agit d’une procédure rapide dans laquelle les prétentions et les preuves sont formulées de façon très peu formaliste et passant rapidement de la phase introductive à la phase orale. L’accusation a pour but, dans les procédures pour contravention, d’éviter que le juge puisse juger et condamner en absence d’accusation préalable par celui qui peut la formuler, soit dans la plainte introductive d’instance, soit à l’audience, pourvu que l’accusé connaisse l’accusation formulée contre lui.
Invoquant l’article 6 §§ 1 et 3 a) de la Convention, la requérante se plaint de ce que l’
Audiencia
provincial
n’a pas donné réponse en appel au motif concernant l’atteinte à son droit à être informée de l’accusation formulée contre elle. Elle fait valoir que le ministère public pencha pour l’acquittement de la requérante et que les policiers se bornèrent à confirmer à l’audience qu’ils maintenaient l’accusation contre elle.
Invoquant l’article 6 § 2 de la Convention, la requérante se plaint d’une atteinte au principe de la présomption d’innocence, dans la mesure où la seule preuve à charge contre elle était la déposition des agents de police, qui ne respectèrent pas leurs obligations de dire la vérité et d’agir, pendant la garde à vue, dans le respect de la légalité.
Invoquant l’article 3 de la Convention, la requérante se plaint des mauvais traitements subis au commissariat, lors de sa garde à vue, qu’elle dénonça par la suite devant le juge d’instruction, et du fait que sa plainte fut classée sans justification raisonnable.
Invoquant l’article 5 de la Convention, la requérante se plaint d’avoir fait l’objet d’une détention illégale. Elle soutient que dans la mesure où la simple privation des documents ne justifie pas une détention, les agents de police inventèrent le délit de résistance à l’autorité pour avoir une base légale pour la placer en garde à vue, et réclame une indemnisation pour détention illégale.
1.
La requérante se plaint qu’elle n’a pas bénéficié du droit à un procès équitable et que le principe de la présomption d’innocence a été méconnu à son égard, dans la mesure où elle estime avoir été condamnée sur la base d’un seul moyen de preuve à charge en l’absence d’indices insuffisants pour conclure à sa culpabilité. Elle invoque l’article 6
§§
1, 2 et 3 a) de la Convention, dont les parties pertinentes disposent
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, (…) par un tribunal (…) qui décidera (…) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (…)
2.
Toute personne accusée d’une infraction est présumée innocente jusqu’à ce que sa culpabilité ait été légalement établie.
3.
Tout accusé a droit notamment à
:
a)
être informé, dans le plus court délai (…) d’une manière détaillée, de la nature et de la cause de l’accusation portée contre lui
(…)
»
La Cour estime que les griefs de la requérante doivent être examinés sous l’angle de la règle générale du paragraphe 1 de l’article 6 de la Convention, tout en ayant présent à l’esprit les exigences des paragraphes 2 et 3 de cet article. Elle rappelle que la présomption d’innocence que le paragraphe 2 consacre et les divers droits que le paragraphe 3 énumère en des termes non exhaustifs constituent des éléments, parmi d’autres, de la notion de procès équitable en matière pénale (voir, notamment, les arrêts Deweer c.
Belgique du 27 février 1980, série A n° 35, p. 30, § 56, Minelli c. Suisse du 25
mars 1983, série A n°
62, p.
15, §
27, Allenet de Ribemont c.
France du 10 février 1995, série A n°
308, p. 16, § 35, Pullar c.
Royaume-Uni du 10 juin 1996,
Recueil des arrêts et décisions
1996-III, p.
796, § 45, et Foucher c. France du 18 mars 1997,
Recueil
1997-II, p.
464, § 30 ), et que les garanties du paragraphe 3 de l’article 6 de la Convention représentent des aspects particuliers du droit à un procès équitable assuré sur le plan général par le paragraphe 1. C’est pourquoi elle estime approprié d’examiner les griefs de la requérante sous l’angle des trois textes combinés.
La Cour rappelle que la question de savoir si une procédure s’est déroulée conformément aux exigences du procès équitable, telles qu’énoncées à l’article 6 § 1 de la Convention, doit être tranchée sur la base d’une appréciation de la procédure en cause considérée dans sa globalité. La Cour renvoie à cet égard à la jurisprudence constante des organes de la Convention (voir, par exemple, l’arrêt Barbera, Messegué et Jabardo c.
Espagne du 6
décembre 1988, série A n° 146, p. 31, § 68). Par ailleurs, il n’entre pas dans les attributions de la Cour de substituer sa propre appréciation des faits et des preuves à celle des juridictions internes, sa tâche étant de s’assurer que les moyens de preuve ont été présentés de manière à garantir un procès équitable (voir,
mutatis mutandis
, les arrêts Edwards c.
Royaume-Uni du 16
décembre 1992, série A n°
247-B, pp. 34 et 35, §
34, et Mantovanelli c.
France du 18
mars 1997,
Recueil
1997-II, pp. 436–437, §
34). Par ailleurs, si la Convention garantit en son article 6 le droit à un procès équitable, elle ne réglemente pas pour autant l’admissibilité des preuves ou leur appréciation, matière qui relève dès lors, au premier chef, du droit interne et des juridictions nationales (voir l’arrêt Schenk c.
Suisse du 12
juillet 1988, série A n° 140, p. 29, §§ 45-46 et, en dernier lieu, l’arrêt García Ruiz c. Espagne du 21
janvier 1999, à paraître dans
Recueil
1999, § 28).
La requérante estime qu’elle a été condamnée en l’absence de preuves démontrant sa culpabilité. La Cour relève que les juridictions espagnoles ont déclaré la requérante coupable des faits qui lui étaient reprochés en se fondant notamment sur les dépositions des agents de police responsables de sa garde à vue, sur les rapports médicaux faisant état des blessures subies et sur la discussion entre les parties qui ont eu lieu à l’audience. Elle constate, par ailleurs que, pour le Tribunal constitutionnel, en l’absence d’autres moyens de preuve, la déposition à l’audience de la victime a valeur de témoignage et peut donc constituer une preuve à charge valable.
La Cour constate que tant le juge d’instruction que l’
Audiencia
provincial
se sont prononcés sur la pertinence des offres de preuve et ont apprécié ces dernières par des décisions motivées. Elle ne relève donc aucune méconnaissance de droits de la défense de la requérante imputable aux juridictions concernées, la requérante ayant bénéficié d’une procédure contradictoire. Le fait qu’elle a été condamné à l’issue de cette procédure ne saurait suffire à conclure à une violation des dispositions de la Convention qu’elle invoque.
Pour ce qui est de la prétendue absence d’accusation contre la requérante, la Cour rappelle que les dispositions du paragraphe 3 a) de l’article 6 montrent la nécessité de mettre un soin extrême à notifier l’« accusation » à l’intéressé. L’acte d’accusation joue un rôle déterminant dans les poursuites pénales (arrêt Kamasinski c. Autriche du 19 décembre 1989, série A n°
168, pp. 36-37, § 79). La portée de cette disposition doit notamment s’apprécier à la lumière du droit plus général à un procès équitable que garantit le paragraphe
1 de l’article
6 de la Convention (voir,
mutatis mutandis
, les arrêts Deweer c. Belgique du 27
février 1980, série A n° 35, pp. 30-31, § 56, Colozza c. Italie du 12 février 1985, série A n° 89, p. 14, § 26, et Pélissier et Sassi c. France du 25 mars 1999, à paraître dans
Recueil
1999). La Cour considère qu’en matière pénale, une information précise et complète sur les charges pesant sur un accusé, et donc la qualification juridique que la juridiction pourrait retenir à son encontre, est une condition essentielle de l’équité de la procédure. Elle relève que le jugement du 4
mars 1997, rendu par le juge d’instruction de Madrid, constata que malgré la demande d’acquittement du ministère public, les deux agents de la police nationale en cause avaient formulé contre la requérante une accusation pour contravention de manque de respect à l’autorité ou à ses agents, prévue par l’article 634 du code pénal, sollicitant une condamnation à la peine prévue à cet effet, et que les autres parties eurent l’occasion de faire valoir ce qui convenait à la défense de leurs droits. Il est vrai que l’
Audiencia provincial
s’abstint de toute réponse à ce grief en appel, mais la Cour relève que, pour le Tribunal constitutionnel, l’accusation contre la requérante par les policiers fut maintenue de façon correcte, que, selon la jurisprudence de ce tribunal, dans les procédures pour contravention, le droit à être informé de l’accusation et la présentation de l’accusation est moins strict que dans les procédures pour délits, et que l’accusation peut être formulée tant dans la plainte introductive d’instance qu’à l’audience même, pourvu que l’accusé puisse en prendre connaissance.
La Cour rappelle qu’elle n’a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes. C’est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne (voir,
mutatis mutandis
, les arrêts Bulut c.
Autriche du 22 février 1996,
Recueil
1996-II, p. 356, § 29, Brualla Gómez de la Torre c.
Espagne du 19 décembre 1997,
Recueil
1997-VIII, p. 2955, § 31, et Edificaciones March Gallego S.A. c. Espagne du 19 février 1998,
Recueil
1998-I, p. 290, § 33), et elle ne substituera pas sa propre appréciation du droit à la leur en l’absence d’arbitraire (voir, entre autres, l’arrêt Tejedor García c. Espagne du 16 décembre 1997,
Recueil
1997-VIII, p. 2796, §
31).
A la lumière des principes dégagés par la jurisprudence des organes de la Convention, la Cour estime que rien dans le dossier ne permet de déceler une apparence de violation par les juridictions espagnoles des droits reconnus à l’article 6 de la Convention.
Compte tenu de ce qui précède, la Cour estime que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
2.
En ce qui concerne les griefs de la requérante tirés des articles 3 et 5 de la Convention, la Cour relève que la procédure pénale pour contravention de coups et blessures entamée suite à la plainte déposée par la requérante s’est achevée par un non-lieu. Pour ce qui est de la prétendue illégalité de la détention policière subie par la requérante, la Cour relève que la requérante n’a pas clairement indiquée quelle était la durée de sa détention et
qu’elle-même semble, d’après ses propres dires, avoir demandé aux agents de police qui l’interpellèrent, de la conduire au commissariat. Quoi qu’il en soit, la Cour relève que la requérante a omis de soulever ces griefs, expressément ou même en substance, devant le Tribunal constitutionnel dans le cadre du recours d’
amparo
, et qu’elle n’a, dès lors, pas satisfait à la condition de l’épuisement des voies de recours internes, posée à l’article
35
§
1 de la Convention. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée en application de l’article
35
§
4.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
.
Vincent Berger
Georg Ress
Greffier
Président